Scrisoare pastorală
Hristos S-a-nălțat!
Gura și cuvântul.
Mulți dintre cei pe care i-am spovedit mi-au spus: ,,- N-am păcate, părinte! Doar așa, cu gura!” Prin aceasta au vrut să spună că păcatele săvârșite ,,cu gura” sunt mici, nesemnificative, că nici nu mai este nevoie să le menționeze.
Unul dintre darurile pe care i le-a făcut Dumnezeu omului este și cuvântul. Dintre toate viețuitoarele lumii, numai omul folosește acest instrument. Celelalte scot sunete nearticulate, specifice fiecărei specii, prin care-și exprimă nevoile și trăirile elementare: foamea, setea, groaza, reproducerea, afecțiunea etc. Fiecare specie are câteva astfel de sunete cu care comunică. Acestea se moștenesc prin instinct din generație în generație. Altfel spus, și acum un milion de ani boul tot așa mugea, câinele tot așa lătra, privighetoarea tot așa cânta și exemplele pot continua. Numai omul a fost mereu capabil de creație și progres. Pentru a comunica între ei, oamenii au inventat sute de limbi, iar în cadrul fiecărei limbi au inventat mii și mii de cuvinte. Limba engleză, spre exemplu, a depășit în anii trecuți un milion de cuvinte. Cu toate acestea, fiecare limbă inventează sau împrumută noi și noi cuvinte, care sunt absolut necesare pentru a asigura comunicarea dintre utilizatorii limbii respective. Unele limbi apar, altele dispar, unele sunt locale, altele internaționale. În cadrul limbilor întâlnim numeroase dialecte.
Toate acestea se datorează faptului că singur omul este dotat cu suflet, care se manifestă prin rațiune, voință și sentimente, iar cuvintele sunt instrumentele prin care lucrează rațiunea sau mintea umană. În Sfânta Scriptură întâlnim și locuri în care ni se precizează că relația dintre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul se aseamănă cu cea dintre rațiune și cuvânt. Cuvântul îl caracterizează pe om, iar limbile sunt tezaure spirituale și culturale ale fiecărui popor, care le individualizează și le dă specificitate în concertul popoarelor. Altfel spus, limba română îi reprezintă pe români, limba franceză pe francezi și așa mai departe.
Prin cuvinte, prin ,,ale gurii”, rostim și rugăciunea, și înjurătura, și blestemul, și înțelepciunea, și dragostea, și ura. Prin cuvinte ne mângâiem și ne educăm pruncii, prin cuvinte ne exprimăm gândurile, amintirile și proiectele, prin ele suntem în legătură cu semenii noștri și cu Dumnezeu. Cuvintele pot fi scară la cer sau scară la iad, ele pot să taie mai tare decât sabia, dar pot să și zidească. Cuvintele pot declanșa războaie, dar pot încheia și pace, pot vindeca bolnavi și pot condamna la moarte. Cu gura ne cântăm doinele și dorurile, rugăciunile și iubirile, ne adormim copiii și ne bocim morții. Gura noastră poate deveni poartă de rai, dar și poartă de iad. Prin ea îndemnăm, sfătuim, convingem pe ceilalți să facă fapte bune sau păcate, judecăm pe alții și pe noi înșine. Prin cuvinte primim învățături, ne adăpăm la izvorul înțelepciunii și al artei.
Comentariile și exemplele ar putea continua, dar cele de mai sus socotim că sunt suficiente pentru a ne convinge că nu este așa de simplu și așa de neînsemnat ceea ce putem face, pozitiv sau negativ, ,,cu gura”, ,,cu vorba”, cu cuvântul. Tocmai de aceea e nevoie să fim mult mai responsabili de felul cum folosim gura și cuvântul. În fața lui Dumnezeu, la judecata viitoare, vom fi judecați pentru faptele, cuvintele și gândurile noastre. Cine are urechi de auzit să audă!
*
Cuvinte duhovnicești.
Din scrierile regretatului ierarh al Maramureșului, Justinian Chira, selectăm câteva însemnări privind bucuria: ,,Pe lângă anotimpuri noi avem timpurile și avem apoi zilele și nopțile. Fiecare cu frumusețea lor. Ne învârtim așa, ca într-o carte, și deslușim numai bucurii. Exact așa ca un tată care îi reprezintă copilului diverse mijloace de a-l distra, de a-i face bucurii. Exact așa face Dumnezeu cu noi și-i păcat că nu suntem întotdeauna conștienți de acest lucru, cum de altfel nici copilul nu este conștient de bucuriile pe care i le face tatăl sau mama. El crede că așa trebuie să fie. Abia atunci când nu mai are cine să-i facă bucurii, abia atunci începe să plângă: „Unde-i tata, unde-i mama?” Abia după ce tata și mama s-au înstrăinat puțin!”*
In memoriam: Arhim. Prof. Vasile Prescure. Cu câțiva ani în urmă s-a stins cel ce mi-a fost profesor în seminar, Vasile Prescure. Mi-a predat de-a lungul anilor Catehismul, Dogmatica, Filozofia, Psihologia și Logica. Era originar de undeva din părțile Făgărașilor, satul Boholț. Era necăsătorit, la vârsta de 40-45 ani. Când îl vedeai, credeai că este întruchiparea lui Domnul Trandafir al lui Sadoveanu. Era foarte grijuliu față de aspectul lui exterior, de haine, încălțăminte, față, păr. Nu era vorba de eleganță, ci de o curățenie și ordine duse până la extreme. Pantofii îi erau întotdeauna lustruiți, oglindă, hainele curate, călcate, nu neapărat noi. Umbla proaspăt bărbierit, tuns scurt, pieptănat, cu părul dat pe spate. Mâinile și le ținea mereu la piept, parcă la o permanentă rugăciune. Călca grijuliu, ca o pisicuță pe un teren murdar, ferindu-se să nu-și păteze lăbuțele. Era nelipsit de la slujbe. Ședea în picioare tot timpul slujbei, cu capul plecat și mâinile adunate la piept, doar din când în când își ridica privirea, când se auzea vreun zgomot sau vreo șoaptă. Nu l-am auzit citind rugăciuni sau cântând la strană.
La clasă își dădea splendoarea sa. Ne dicta lecțiile, fiindcă nu aveam manuale. Notițele sale erau judicios întocmite, pe calapodul lecțiilor model, cu multe informații bine structurate. Era mulțumit și dădea note mari, dacă îi reproduceai textul predat. Nu încuraja prea mult gândirea elevului, ci mai mult memoria, socotind că suntem la vârsta acumulărilor. De îndată ce-i mai rămânea timp din ora de curs, ori în zilele când era de serviciu pe școală, ori în cazul în care lipsea un alt profesor și dânsul fiind liber în ora aceea venea să-l înlocuiască, ne ținea meditații. Ne vorbea de lecturile sale, de cărțile românești și străine, pe care le citise în ultima vreme, de articolele din revistele teologice. Avea un fel al său de a capta atenția și-l ascultau chiar și cei mai puțin interesați de problemele respective. În orele acelea de meditații ne cerea să-i punem întrebări și fiecare răspuns devenea un curs, o lecție de amploare, o revărsare a prea plinului său sufletesc și intelectual. Filozofia și istoria filozofiei erau temele lui preferate. Niciodată, însă, nu ne-a vorbit despre marxism, despre materialismul istoric și dialectic. Când vreunul care făcuse și liceul îl ruga să ne facă o comparație între aceste sisteme și religie, sau, pur și simplu, să ne vorbească despre ele, spunea șoptit, ridicând degetul arătător spre cer: ,, - Toate la timpul potrivit! Acum încă nu a sosit vremea să vorbim despre ele!” Peste mulți ani de la absolvirea seminarului, după 1989, l-am întrebat de ce evita să ne vorbească despre aceste subiecte. A răspuns fără ezitare: ,, - De frică, măi, copii! Până seara aș fi fost arestat. Credeți că noi nu eram conștienți, că printre voi se află și turnători?”
Din meditațiile ținute de Domnul Profesor Vasile Prescure, ,,nea Vasile”, cum îi spuneam noi, elevii, am învățat mai multă teologie, filozofie, logică și psihologie decât în toate școlile prin care am trecut. Când am văzut, mai târziu, cursuri de psihologie, de logică sau de filozofie, am rămas uimit. Cât de frumoase și ușor de însușit erau domeniile acestea sub îndrumarea profesorului meu și cât de încurcate, de savante și de neînțeles erau în acele cursuri. Nu numai despre aceste domenii ne vorbea Profesorul, ci despre viață, despre familie, despre dragoste. A fost ca o binecuvântare pentru elevii seminarului, fiindcă ne-a descoperit frumusețile Teologiei mai mult decât oricare alt profesor și ne-a făcut să iubim Preoția. Spusele lui erau legate de faptele sale, de viața sa, ci nu erau doar vorbe în vânt.
Domnul Prescure era de o probitate morală rară. Nu i-ar fi putut nimeni reproșa ceva în această privință. Un coleg al meu își făcea socotelile către sfârșitul anului: ,,Lui nea Ilie i-a dus mamița un miel de Paști, lui Calu o dimigeană de țuică, cu nea Nicu a vorbit unchiu-meu, directorul de la bancă, numai de nea Vasile nu se poate apropia nimeni. La el trebuie să învăț!” Și în ultimele 2-3 luni ale anului școlar colegul meu învăța numai la obiectele predate de Domnul Prescure. La examenele de sfârșit de an, la aceste obiecte lua, cu chiu cu vai, notă de trecere, iar la celelalte lua 7-8. De! Inspirația!
Domnul Profesor Prescure era zgârcit la scris. Făcuse masteratul în Teologie, apoi, dezamăgit, întrerupsese studiile. Spunea că nu găsea în acele forme de învățământ sâmburele Teologiei. Abia după 1989 și-a mai dat drumul în presă și a devenit unul dintre cei mai căutați autori teologi. A avut peste o mie de elevi, care au devenit preoți. În 1978 a fost hirotonit diacon la seminar, apoi în 1981 a fost tuns în monahism la Mânăstirea Lainici, iar în 1984 devine arhimandrit. După pensionarea de la seminar a devenit stareț la Mânăstirea Sadova, unde a rămas 17 ani, iar din 2010 s-a retras la Mânăstirea Prislop. Îl cunoscuse încă din copilărie pe Părintele Arsenie Boca, se spovedise adesea la dânsul și acum voia să fie cât mai aproape de el. A scris și o carte despre viața și opera Sfântului Ardealului. S-a stins în toamna târzie a lui 2015, și a fost înmormântat lângă Părintele Arsenie, așa cum își dorise toată viața ca să-i fie cât mai aproape.
Dumnezeu să te ierte, Părinte Vasile!
*
File de jurnal – 4 aprilie 1982. ,,Luni am ajuns în București pe la prânz. Am tras la căminul patriarhiei. Am fost la Institutul Biblic și am vorbit cu directorul, Părintele Arhim. Valeriu Anania. Am discutat cu dânsul planul Bibliografiei Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1983). Este de părere să trec toate chestiunile (studii, articole, reportaje, referințe) privitoare la regiunile anexate de U. R. S. S. la istoria țărilor-mamă sub titlul ,,generalități”, fără alte mențiuni.
Părintele Anania mi-a relatat o convorbire pe care a avut - o cu Ion Gheorghe Maurer, pe când se afla în S. U. A., ca secretar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de acolo. Părintele Anania l-a întrebat pe omul de stat ce părere are despre cele publicate în S. U. A. cu privire la relațiile dintre România și U. R. S. S. și mai cu seamă despre Basarabia. Ion Gheorghe Maurer i-a spus:
,, - Părinte Anania, e bine ce scrieți! Poate ar trebui să fiți chiar mai incisivi, fiindcă aveți poziția foarte bună, iar noi ne putem oricând spăla liniștiți pe mâini, fără să purtăm răspunderea condeielor Dvs.! În ceea ce privește Basarabia, convingerea mea este că aceasta a fost și este pământ românesc. În ceea ce privește reîntoarcerea la patria-mamă, trebuie să avem răbdare. Nu trebuie să-și facă nimeni iluzii. Această reîntoarcere nu va fi posibilă, decât atunci când și Letonia, Lituania și Estonia și toate celelalte provincii încastrate în imperiu vor reveni la țările lor de origine. Aceasta însă înseamnă și dezmembrarea colosului!”
Am ajuns la concluzia că Bibliografia va fi publicată în revistă, după care se vor scoate 500 extrase în volum de sine stătător, pentru a fi date la biblioteci.(Va urma).
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 6/5/2022 |
Contact: |
|
|
