Imaginația poetică
Imaginaţia poetică este flacăra imaterială care se aprinde în noaptea sufletului și dansează precum zânele până în zorii dimineții în luminișul din pădurea de simboluri a viselor. Este iluminarea lăuntrică, fulgerul ideii care sfâșie vălul de întuneric al minții și trezește energiile creative zăvorâte în zăcămintele preconceptuale al memoriei. Odată dezgropate și descătușate energiile creative se revelează în spectrele de lumină al conștientului sub formă de imagini sensibile și inteligibile, de reverii şi de viziuni poetice de care poetul înainte nu avea știre, nu bănuia că erau ascunse în imaginația sa. Când scrie poezie, când toarnă în matricea cuvintelor, în sintaxa și sintagmele logosului gramatical imaginile poetice poetul se eliberează pe sine ca de o povară, ca de un samar de vise pe care îl poartă în suflet de multă vreme fără să știe.
Marin Mihalache, Chicago
Imaginația poetică este capacitatea sensibilă și intuitivă prin care poetul proiectează lumina și întunericul din sine în aureolele icoanelor inspirate ale cuvintelor. Prin imaginația poetică propensiunea şi capacitatea minții de a produce idei și concepte sunt îmbogățite şi extinse până dincolo de orizontul cunoaşterii empirice și abstracte. Linia de separare dintre orizontul imanent și cel transcendent devine astfel transparentă. Prin imaginația poetică infinitul poate fi prefigurat și reprezentat mental, visul devine realitate sensibilă, presentiment al prezenței în univers a unui duh mereu creator de lumi posibile. Lumea imaginaţiei poetice este o astfel de lume posibilă, subiectiv reală şi inteligibilă. Există cel puţin pentru o clipă ca străfulgerări, scânteieri și sclipiri de idei care se amestecă și se asociază într-o ordine specific poetică producând ritmuri și imagini în mintea şi în inima poetului. Această lume a imaginației poetice devine sensibil reală și inteligibilă ȋn măsura ȋn care poetul își poate converti viziunile sale poetice ȋn cuvinte potrivite și metafore cărora prin actul creativ le dă contur figurativ, formă și fond noetic precum unor mesaje incifrate în vise și premoniții revelate poetului parcă dintr-o altă lume, dintr-o altă dimensiune a realității.
Mesajul poetic trebuie să fie sensibil și suficient de inteligibil pentru a se putea crea astfel o punte de legătură între imaginea poetică și forma de exprimare și de înțelegere a creației sale de către cititor. Dacă limbajul poetic este aleatoriu, obscur, criptic, excesiv încifrat și greu de descifrat cititorului îi va fi greu dacă nu imposibil să găsească o ordine în dezordinea organizată a poemului, să înțeleagă și să vibreze sufletește pe aceleași lungimi de undă cu imaginația poetului. Cititorul se poate folosi atunci de textul și contextul poetic ca de un pretext spre a crea el însuși o viziune și un sens poetic, propriul său scenariu poetic. Interpretând poezia cititorul extinde exponențial viziunea originară a poemului, o recrează și o poate transcende valoric.
Poezia este fuziunea imaginativă plăsmuită la granița dintre realitatea abstractă și cea fenomenală unde vizibilul intră în confluență cu invizibilul, particularul concret cu universalul abstract, contingența cu necesitatea, posibilul cu imposibilul, obiectivul cu subiectivul. Aici, între limitele fără de limite ale imaginației poetice se naște o lume necunoscută și nebănuită până atunci dar care transpusă şi transcrisă prin intermediul limbajului poetic poate fi astfel cunoscută sensibil, intelectual, estetic și ontologic. Poezia devine astfel revelație și cunoaștere sensibilă a lumii.
Cuvintele poetice sunt precum semințele alese, culese, selectate și cultivate în solul memoriei poetului. Atunci cȃnd sunt atinse de lumina și căldura inspirației poetice cuvintele prind rădăcini, ȋncolțesc și ȋnfloresc ȋn eflorescențe și corole de frumos imaginar. Cu ajutorul cuvintelor inspirate, al metaforelor, imaginilor și limbajului poetul poate crea grădini suspendate de vise, edenuri luxuriante ale imaginației poetice. După visul de noapte imaginile plăsmuite de minte se evaporă, se risipesc în fluxul memoriei și al uitării. Cu ajutorul imaginației poetice însă poetul încearcă să-și reamintească și să reconstituie partea de vis pe care a uitat-o, gândul frumos ori tulbure care în noaptea sufletului i-au cutreerat ființa și i-au cercetat conștiința.
Imaginația poetică este puntea de legătură între facultățile intelectuale și cele sensibile și ultrasensibile, între concept, simțire și viziune. Fără imaginație nu există nici lumina și nici întunericul făcute vizibil, fiindcă prin percepție, impresie, expresie și sinteză, imaginația face posibilă separația dar și conecția dintre polarități, dintre contrarii. Și deși este doar umbră, amurg și ceață mistică și vis, posibilitate și probabilitate, imaginația este parte din grundul ontologic, din existență, orizontul de unde se revarsă peste lume lumina cunoașterii sensibile.
Poezia înseamnă creație fiindcă aduce în lume imagini și idei sensibile, preconcepte voalate și dizolvate prin imaginație, conexiuni paradoxale între lucruri, stări de spirit, emoții sublimate și intelectualizate, nexus care nu exista ȋnainte și de cele mai multe ori nu există ca atare în realitatea obiectivă ori cea subiectivă. Poetul nu crează „ex nihilo” ci împrumută structuri lingvistice figurative și nonfigurative de la creația naturală, ȋși imaginează sau descoperă acele elemente și valențe sădite ori ascunse în realitate și le frământă pe toate cu aburul eteric al sufletului său, le dospeşte şi le coace în cuptorul inimii și al ființei sale sensibile și speră ca din văpaia exaltării minții sale să se producă pâine caldă și rumenă pentru hrana sufletului.
Creația poetică este adevăr conceptual transfigurat în formă sensibilă și imaginativă. După cum intelectul dă formă percepțiilor și le organizează pentru a le face inteligibile tot așa și spiritul creativ dă formă intuiției poetice sensibile și inteligibile pentru a o face înțeleasă. Toate cărările imaginației se întâlnesc pe piscul muntelui magic, pe culmile agreste al visării poetice. Odată ajunşi pe culmile imaginației aripile visării se topesc. Începe însă să se întrevadă la orizont și să prindă contur viziunea poetică.
Prin darul imaginației poetice poetul poate să se joace aleatoriu, să decidă și să aleagă între o formă de exprimare și alta. Poetul are darul de a intui și zări intenţionalităţi preconcepționale, licăriri sporadice de lumină pogorâtă dintr-o lume posibilă sau probabilă care prin actul creației poetice prinde contur și continuă să existe în mintea sa. Datorită acestei iluminări lăuntrice poetul poate crea simulacrul unui rai sau a unui iad sufletesc, poate plăsmui o lume în care trăiește sau pretinde că trăiește cel puțin pentru o vreme până i se limpezesc în suflet apele tulburi ale imaginației. Din infinitatea de valuri ale fluviului de idei și de imagini care se revarsă în memoria poetului nici un val nu rămâne multă vreme la suprafață ci se cufȃndă mereu în adâncuri pentru a se împrospăta cu noi energii creatoare.
|
Marin Mihalache 6/5/2022 |
Contact: |
|
|
