Poezii crestine
AJUTĂ-NE SFÂNTĂ MARIA
Mama noastră bună!...
Te rog în genunchi ca FIUL TĂU,
Să coboare din dreapta lui Dumnezeu
Pentru noi , păcătoșii,...
Să ne spele cu puterea LUI Dumnezeiască
Sufletele noastre murdare, uscate ca o iască.
Cu zâmbetul cald, cu mâna întinsă, în dreptate,
Să aducă peste capetele noastre plecate
Iertarea LUI, ale noastre nesăbuite păcate.
Tu ești lumina noastră, când vrem să urcăm
Prin întunecimea faptelor, iubirea ta să căutăm.
Ești raza de soare ce vine din cerul sfânt,
Peste noi, aplecați în rugăciune, cu capul spre pământ.
Ești roua dimineții cu care ne adăpăm sufletul uscat,
De arșița vieții, trăită deseori în păcat.
Ești strălucirea zorilor, cu care alungi negura nopților.
Din valurile nesfârșite și tulburi ale viselor.
Primește SFÂNTĂ MARIA rugăciunile noastre
Arată-ne mila TA,
Alungă bolile și suferințele din casa mea,
Și niciodată, SFÂNTĂ MARIA nu ne UITA.
Eu știu că tu ești în tot și-n toate
Și de tine nimic nu ne desparte
De aceea mă rog din tot sufletul meu
Să te simt aproape mereu,
Pe TINE și pe DUMNEZEU.
Doar așa avem cu toții liniște și bucurie,
MARIA, SFÂNTA NOASTRĂ MARIE!...
RUGĂCIUNE ÎNGERULUI MEU
Iubitul meu Înger de pază, din înaltul ceresc
Simt aripile tale, cum din cer, spre mine coboară,
Cum speranțele pierdute, simțindu-te cresc
Și frica depărtării, începe din nou să nu doară.
Această primăvară cernită, nu vrea să mai vie
Pomii-s fără frunze și flori doar schelete pustii.
Se lasă rugată, doar cerul când vine, mai știe,
Tăcerea din inima mea, spre a nu o zdrobii.
Simt în suflet mereu, un neasemuit sfârșit
Și în el câmp de dor, doar cu flori vestejite
Căci nimeni de dureri, de mult nu la mai plivit
Sau poate a fost udat, doar cu lacrimi vrăjite.
Înger de pază, coboară din înaltul, ceresc
Și acoperă, pe cei ce-s suferinzi și departe
Căci în tăcerea lor, nicicând nu îndrăznesc
Să-și spună durerea, cu rugăciunea o împarte
Trec peste noi războaie și viruși ce nu ne cunosc
Lasand in urma distrugeri, morti si foarte multa jale
Ce tristă e viața, în acest rai, de foc omenesc
Unde ai tot ce-ți dorești dar și dor de originile tale.
POVESTEA LUSTRAGIULUI DIN BOSTON
În Boston, un oraș vestit, dintr-un ținut îndepărtat
Cu vapoarele au venit imigranti din lumea veche
Și printre ei un tânăr Prinț, de viță nobilă, bogat
Ce-și căuta în stelele nopții, iubirea lui pereche.
*
Când dormea privind la cer, din caldul lui așternut
Împletind gânduri cu stele, în castelul lui medieval,
Vedea cum ele se sting, pe cerul de apus și l-a durut,
Urma unei comete, ca o fecioară, ce se pierdu după deal.
Văzu iubirea unei prințese dintr-un ținut îndepărtat,
Ce o caută toți tinerii, visând măriri să cucerească,
Departe în locuri pustii, pe unde nimeni nu a călcat.
Of!... inimă înflăcărată și minte curată, tinerească!
*
Nici nu trecuse o lună de când cometa abia o zărise
Ce-și stingea focul departe, în noaptea fără de sfârșit,
Izvorul iubirii ce cu drag și dor de atâtea ori îl privise
Și acum era gata de plecare, acolo unde viața l-a sorocit.
Când ziua plecării se împlinise, o lacrimă de adio fierbinte,
Vărsă în poala mamei sale dragi, mâna sfios sărutându-i
Strânse brațul ager, cu nădejde, la bunul său părinte
Și plecă cu Doamne ajută, pierdut în lume, urmărit de gându-i.
Cu el își pornise soarta nemiloasă și fratele de cruce
Un prieten bun și sfetnic ce-și căuta și el norocul
Căci binele împărțit în doi, greul mai ușor se duce.
Făcându-și semnul crucii, cu Dumnezeu părăsi locul.
Trecură țări și mări de-a latul și pustiuri cât cuprinde
Pe vapoare, aproape o lună, trecu oceanul în furtuni
Până când un pământ străin, privindu-l, îl putea cuprinde.
-Avem pământ!... rostiră toți -E lumea nouă, oameni buni!
Ce-am văzut însă pe mal, ochii, mintea nu poate cuprinde
Lume-n cete ce fugeau, să prindă locuri, departe-n pustiuri.
Plecarăm cu ei în rând pe jos, doar cu sacul de merinde
Trecurăm munți cu vârfu-n ceruri, agățați de norii suri.
Curând puterile îi lăsară, parcă nu mai aveau nici viață
Soarele-i ardea în spate, din depărtarea albastră curată
Vântul unduia alene peste măreția întinsă de verdeață
Era o priveliște de basm, parcă din povești cu zâne furată.
Trecură câmpuri și păduri întinse, cu copaci mari seculari
Orașe din lemn construite, cu străzi mari, murdare și cai.
Alergară-n stânga-n dreapta, pe la toți ca doi ogari
Dar nu găsiră cum vrură ei rostul, și plecară pe alt plai.
Papucii li se rupse, hainele zdrențuite de mult le-au aruncat
Nopțile dormeau cu rândul, merindea să nu le-o fure
Privind vrăjiți, cum se sting stelele, pe cerul îndepărtat
Cum din adâncurile lor cern vise , alergând peste pădure.
Viața aspră ce întâlniră nu-i opri, ci îi duse mai departe
Acolo unde visau cu toții, că vor fi locuri de nimeni călcate,
Unde poate cerul nopții de pământ nu se mai desparte
Să-și înfrățească visele toate, cu stelele-n jurul lor adunate.
Porniră mult spre vest unde se zicea că pământul era nou
Unde-s doar păduri virgine și munți înalți cu stânci golașe
Călcate doar de razele soarelui sau de vreun rătăcit ecou
Unde doar vulturii erau stăpâni, nu se știa încă de orașe.
Vremea trecuse peste ei precum apa peste pietrele de munte,
Dar nu uita în nopții de-a rândul, să caute privind la stele,
Ursita lui ce pentru ea, necunoscutul avea mereu să înfrunte
Și peste câte greutăți trecuse și cât de greu se depărtă de ele.
Totul le părea doar vis, prinși de anii frumoși ai tinereții
Când în depărtare sub ochii lor părea că vede un adevărat rai
Un oraș, grădini cu flori, case mândre ce în cer le urcau pereții.
-Oare mai avem de mâncare în traistă? -Poate vom găsi mălai.
*
Ei erau tineri harnici, fermecători și aveau o educație aleasă
Dar nu mai umblase-n lume străină și nu știau cum să trăiască
Crescuți cu frica în Dumnezeu și cu dragoste de-ai lor și casă,
Doi brazi născuți în Carpați și strămutați în loc străin să crească.
Cât ai clipi găsiră cărarea, nedreaptă, spre bogăție și înfruptare
Cazinouri erau multe cu rulete, băuturi, dar și cu fete frumoase.
Aveai bani mulți, stăteai în față, chiar fără nici o remușcare.
Toți îți erau prieteni de aveai bani, când îi pierdeai primeai la oase.
Colindară în lung și-n lat și văzură, ce nici prin cap nu le trecuse
Petrecură nopți de-a rândul, căci traiul bun pe val te duce
Timpul le trecea în goană, trăind în noua lor viață ce începuse
Până când un pistolar cu rea-credință, luă viața fratelui de cruce.
Era bogat când coborâse din vapor pe coasta Americană
Dar încet, încet pierdu mult bănet prin buzunarele străine
Prieten cu toți, dădea la toți, de nimeni nu îi era teamă
Până într-o zi rămas fără prieten , sărac lipit și de rușine.
Rămas singur își îngropă prietenul, cu jale, în pământ străin
De el dacă asculta, nu erau în viața lui toate făcute scrum
Caci era un prieten bun, ce sfetnic și ce om curat, blajin!
Din tot ce-a fost i-a mai rămas, singurătatea în greul drum.
Încercă la toți ce își ziceau prieteni, dar nu-l mai cunoșteau
Un zdrențăros ajuns în stradă, un flămând care milă cerșea
Deși toți știau că are inimă de prinț, în spatele lui râdeau.
Fugii în noapte dintre oameni , căci ura pentru ei creștea.
*
Se făcu frate cu codrii, pustietăți, câmpuri și munții suri
Nopți de-a rândul privea cerul, căutând aleasa lui
Învăță în singurătate cum mai ușor umilințele să înduri
Învăță cum cu răbdare și seriozitate treptele vieții să sui.
Dat tot umblând așa prin lume, sătul de atâta singurătate
Se opri pe-un plai de munte, și privi tăcut în depărtare.
Se rugă la Dumnezeu să-i facă și lui dacă vrea dreptate
Din razele sfinte de la soare să-i dea lumina salvatoare.
De multe ori vru să se întoarcă la castelul ros de vânturi
Dar rușinea, depărtarea, nu-l putu întoarce din drum.
Se amestecă printre furnicarul săracilor în atâtea rânduri,
Lupta cu sine și cu viața și nu o lăsa să treacă oricum.
Din disperare, în adâncul sufletului lui, se născu speranța
Mintea i se lumină și încercă să plece iar pe întâiul drum
Departe, pe unde nu călcase oameni și nu apăruse eleganța
Pe unde castelele erau bordeie din care doar uneori ieșea fum.
În câmpurile fără margini, își bătu țărușul la pământul lui
Construi o casă mică cu pridvor și porni hotărât la muncă
Uită de tot că este prinț, de acum este în țara nimănui
Și în câțiva ani de străduință, era o mare bogăție pe-a lui luncă.
Construise ateliere de lemnărie și fierării, ca un meșter iscusit
Lucrători din lumea veche, veneau la el să se îmbogățească
Dădea de lucru la fiecare, știind cât el în viață a chinuit,
Căci nu putea uita nicicând, prin ce-a trecut și sărăcia omenească.
Afacerile îi erau prospere, mergeau toate ca pe roate
Până când privind odată într-o noapte, sus pe cerul înstelat
Își simți inima frântă , de dorul la steaua lui de departe
Și de atunci, noapte de noapte, steaua din vis și-a căutat.
Urmând a ei lumină, care de casa lui se depărta mereu
Merse fără de odihnă, zile în șir și nopți de-a rândul,
Uitând de lucrători și bogăție ce o adunase atât de greu
Căutând doar strălucirea stelei , ce-i împăienjenise gândul.
Era oare, a câta dimineață? Dar el mergea mereu, mereu
De trei zile doar mămăligă mâncase, iar apă nu bău deloc,
Nu-l mai putea opri din drum nimeni, nici chiar bunul Dumnezeu
Steaua nopții din vis îl orbise, s-a născut în ceas fără noroc.
Îl copleșise oboseala, sta cu ochii pierduți departe pe cer
Simți cum cineva îl atinse și un fior prin el trecuse
Deasupra lui era doar raza lunii rece, plină parcă de mister,
Care-i spuse că departe, în munte, pe steaua lui plângând văzuse.
Avea luciri și alergă în goana mare după dâra de foc lucitoare
Nu simți nici gropi nici spini ce-i intrase în desculțele picioare
Viața lui va însemna doar viață, numai lângă steaua călătoare.
În depărtări se lupta oceanul, cu valurile lui mișcătoare.
*
Simți cum ceva în el tresare, privi cu ochii duși departe
Văzu mii de stele lucitoare strălucind în sute de palate
-Bostonul? Acesta este? Parcă am citit cândva de el în carte
Cu grădini pe unde lorzii își plimbă capetele încoronate.
Plecă trist capul în pământ, era singur pe lume și ochii-i lăcrimează
Se așeză pe un colț de piatră rece ca sufletul să-și odihnească
Ar cere cuiva mâncare dar, doar luna în cer mai era trează
Adormi în câmp flămând, singur și trist cu grijă Dumnezeiască.
Când din adâncul ocean se ridică soarele să treacă peste munte
Sub caldul razelor fierbinți, mintea lui încă mai torcea vise
Se făcea că lângă el venise cu razele ei ademenitoare, mărunte
O stea care i se juca în plete și-n priviri, de parcă îl orbise.
Cu ochii minții el văzuse, în fața lui, o fată prefăcută în zeiță
Ea se juca strivind tăcerea, cu trupul lui fără de vlagă
Avea chip frumos și ochi gingași iar trandafiri purta-n cosiță
Crezu atunci că din înaltul cer, veni lumina lui cea dragă.
Ursita lui din asfințit, care de dorul ei era să moară
O vedea acum aevea în vis, cum mâna ei gingașă, moale
Îi atingea ochii lui închiși, plutind ca fulgul de ușoară
În jurul lui, ascultându-i trupul, cât e de greu și oftează a jale.
Parfumul ei plutea prin aer și tresări când ochii i-a deschis
Dormise sub mărul ei din grădină, căutând steaua căzătoare.
Întinde mâna și-o atinge să vadă este adevărată sau numai vis
Dar roșul ei din obraz, aprins, îi spune că este o muritoare.
Tulburat de ce vede și simte, se rușinează, dar ea din ochii presară,
Speranță, peste ființa lui strivită, de vise și atât de multe căutări.
De atunci ea, simțind că-i prinț rătăcitor, îl așteaptă seară de seară,
Îmbujorați de tainice întâlniri, acoperite de duioase sărutări.
Mintea i se răvăși, de atâtea îmbrățișări și ochii ei tulburători
Ce îi vedea mereu, ca două stele, acoperite de o mirifică lumină.
El își depăna povestea vieții, iar ea-l îmbrățișa să ascundă ai ei fiori,
Sub trandafirii îmbobociți, ce-i ascundeau, pe aleea din grădină.
De atunci în fiecare seară ea îl aștepta pe alee, tăcută și vrăjită
De ale lui vorbe înduiosatoare, ce i le spunea de atâtea ori în șoapte
Dar venea mai rar, căci era rușine să-l vadă în haina zdrențuită
Chiar de îi era dor să o acopere cu flăcările iubirii în fiecare noapte.
Ea îl credea, în al ei suflet, că el este prinț nobil din țară străină
Și aștepta nopți și nopți la rând, să fie în grădină căutată
Dar el , de multe ori fugea din calea ei că nu îndrăznea să vină
Chiar de o privea pe ascuns, de după gard sau umbra de la poartă.
Între timp clipele-n valuri se duceau cum se duce apa-n mare
Prințul își găsise prieteni mulți, cu care se plimba pe stradă
Orașul tare îi plăcu mai ales că-n el găsi, steaua lui strălucitoare
Pentru care a îndurat atâtea rele,ca să o găsească și s-o vadă.
Nu mai privea pe cer în noapte să-și caute odorul lui sfânt
Lumina vieții adevărate, îl aștepta mereu la ea-n grădină
,, Nu steaua nopții te încălzește ci zâmbetul de pe pământ,
Cu care îți mângâi existența când viața îți pare străină”
El se pregăti să devină lustragiul din Boston cel mai mare
Deschizându-și companie cu lucrători ce lustruia pe stradă
Pantofi la domni cu frac și cizmulițe la frumoase domnișoare
Devenise elegant și bogat, toți doreau să-i intre-n voie și să-l vadă.
*
Familia fetei era și ea bogată, tată-l său fiind aristocrat de seamă
Era un distins senator cu vechime și poziție stabilă în ținut.
Observase de o vreme căci fata lor, câteodată parcă îl privea cu teamă
Era tristă , seara ieșea des în grădină, lucruri ce nu le-ar fi vrut.
Prințul trecea din vreme în vreme, pe la steaua lui căzătoare
Prins deseori de-ale iubirii valuri, de ea i se făcea cam des dor
Îndrăzni să între în curte, îi fură mereu câte o dulce sărutare
Până într-o zi când tatăl îi descoperise, și-l izgoni pe infractor.
Se întoarse trist la ograda ținutului din îndepărtatul vest
Să uite totul și să vadă dacă din ce-a avut mai rămase ceva.
Aici găsi totul în bună stare, dar mintea-i rămase acolo în est.
Într-o zi se socoti să vândă totul și cât mai repede de s-o putea.
Avea atelierele păstrate în mare grijă și cirezi multe pe luncă
Le vându repede și luă bani buni pe ele, cum nici nu se gândea.
Trimise din ei și în țară, pe un domn ce în Europa o să se ducă
Dar împărți și la săracii din fermă și lucrătorii lui ce-i avea.
*
După o vreme reveni,unde soarta-l chema, unde-i ursita lui aflată.
Intră în afaceri norocoase și ajunse, de sus pe alți a privi
De acum era un om de vază, în orașul unde Prințul odată,
Lustruia pantofi la domni și domnișoare pentru a supraviețui.
Oamenii îl plăceau pe dânsul căci era corect, bun și respectuos.
De multe ori se întreba. -Cine este? De unde oare a venit?
Dar lui nu-i trebuia pe nimeni, prin fața porții în sus și-n jos,
Căuta cu ochi flămânzi pe steaua ce din tinerețe si-a dorit.
*
Într-o zi, după amiază, sosi poștașul cu invitație specială,
De la familia senatorului, tatăl stelei lui din nopți târzii.
Dădea bal în cinstea fetei majore, mult frumoasă și cu școală.
Îi mulțumi poștașului, îi dădu bacșișul și cu drag de buze o lipi.
Simți în el o tresărire, când scrisoarea nerăbdător o deschise
O petală de trandafir roșu căzu din plicul cu invitație, aurit
Încet dar sigur se împlineau tulburătoarele tinereții vise
Abia acum simți adevărata lumină și cât de mult este iubit.
*
Se pregătise cu răbdare iar noaptea se gândea mereu, mereu
Ce să facă? Cum să se ducă? Cum să-i spună tatălui ei că el,
E lustragiul care în taină, o privea deseori, ca pe destinul său
Și se întâlneau noaptea pe lună, când îi puse în deget și un inel.
Căci nu pierduse legătura cu mult iubita lui din nopțile cu stele
Și deseori se mai vedeau, ca doi amici îndrăgostiți de aceeași melodie
Când promenadele orașului, călcau voioși ritmul fanfarelor cu ele
Uitând de grijile vieții, gândeau în umbrele înserării fericirea ce-o să vie.
De la bijutier îi luase un inel cu nestemate, din dragoste curată
Trebuia din toți flăcăii prezenți la bal, pe unul să-l aleagă ea
Un logodnic cum vrea tatăl, frumos deștept și fără nici o pată,
Un om luminat ce v-a trebui să-i urmeze în loc la cariera sa.
*
Timpul se scurse repede, hainele erau aproape terminate
Lustragiu a fost, așa că cizmele lui străluceau, de ziceai că-s oglindă
Ziua veni, trase caleașca la scară și zise -Doamne ajută-mă în toate!
Își luă fracul bleumarin, jobenul din cui și bastonul de la grindă.
Când ajunse în fața casei ei, grădina și curtea era aproape plină,
De flăcăii din oraș și din tot ținutul, ce sperau să se logodească,
Cu lumina vieții sale pentru care, ocolise pământul până la ea-n grădină
Gândindu-se, simțea cum sângele în el începea, ca pe jar să clocotească.
Apăru cu o ținută distinsă de domn ,ce i-a permis un loc în fața tuturor
Unde tatăl ei , senatorul, servea în pahare de cristal șampanie la toți.
Luă un pahar și își zise în gând: -De mă recunoaște nu am să mor!
Era așa de emoționat de îi bătea inima în pieptu-i tânăr de șapte coți.
După ce își ciocniră paharele între ei, tinerii cu toții se înveseliră
Chicoteau în grupuri mici, râdeau, cântau și fluierau din gură
Cei mai mulți din invitați, mesele întinse din casa fetei ochiră
Și se puse pe mâncat ciolane fripte, pe taifas dar mai ales pe băutură.
El stătea mai mult deoparte, căutând cu ochii și nu o vedea nicicum
Steaua lui din cerul vieții, să o vadă iar, cum pe razele din cer coboară.
Dar timpul trecea greu și în casă se făcuse nori negrii de fum
Așteptând, mulți din invitați se chercheliră, nu suportau așa povară.
*
Dar orice lucru se întâmplă odată, când trebuie și e de întâmplat
Orchestra se oprise dintr-o dată, toți tinerii în picioare se ridicară
Se deschise o ușă mare și o lumină pură peste toți s-a revărsat
Iar ea plutind pe razele duioase părea mai degrabă că zboară.
Ea pășea ca o regină, cu zâmbet angelic privind doar spre un ins,
Spre Prințul mândru din Carpați, iar ochii lui de emoții lăcrimară.
Începuse un freamăt printre pețitori, nimeni nu se credea învins.
Iar ea pășind cu grație pe scări, ca un fulg din cer,spre ei coboară.
Orchestra începu să cânte vals și la dans, pe rând, o invitară toți
Cu zâmbetul ei pe toți cucerise, plutind în dans, ca somnul în vis
Fiecare părea că o câștigase, dar ea dorea la sfârșit, să tragă sorți
Ca soarta, destinul, calea cea dreaptă, spre alesul ei să fie deschis.
Toți pe rând, în salonul mare, pe canapele de piele, se așezară
Așteptând emoționați, ca secretarul, din birou să sosească
Și o mână cu ghinion sau noroc din joben biletul să-l scoată afară
Pe cel ce-i va face fata fericit și cu care o să se logodească.
Se făcu tăcere deplină când domnișoara cu glasul ei calm, cristalin
Citi ce scrie-n biletul extras, privind zâmbitor la toți din sală
Și anunță că destinul i-o dăruiește domnului retras, cu frac bleumarin.
Un murmur nedescifrat și priviri aprinse, lăsase sala aproape goală!
Când auzi căci el este alesul, simții parcă plutește și se urcă-n cer
Toate i se tulbură în jurul lui și fugi plângând de bucurie afară.
Cerul nopții îi întinse, în jur covor de stele căzătoare pline de mister.
Dintre ele steaua inimi, simți cum îl atinge și în brațul lui coboară.
Noaptea , fără veste în adâncurile ei, prea repede s-a închis
Lăsând zorii dimineții să râdă în razele sfinte și calzi de soare.
Pe aleea pietruită, ca altădată, unde se plimbau pierduți în vis
Prințul mândru din Carpați, cu steaua lui, de acum, nepieritoare.
*
Strigară vorniceii în cele patru zări că fata senatorului se mărită
Că și-a găsit logodnic, un prinț frumos, bogat, un nobil de viță
Pe părinți, rude, prieteni de unde ar fi în lume cu drag îi invită
Căci până la lăsat de sec, mirele îi pune miresei pe frunte coroniță.
*
Se porni în Boston o nuntă mare ce ținu aproape o lună întreagă
Trei vapoare trecu oceanul, Împăratul și rudele din lumea veche
Prinți cu jobene de fetru, cu săbii la cingătoare și baston de doagă
Curți întregi cu domni și doamne, cu ținute ce nu aveau pereche.
Mai sosi din vest, cu care trase de cai nărăvași, prieteni și muncitori
Toți amicii lui din Boston, și împrejurimi, lustragii de la colț de stradă.
Nu au adus cu ei daruri scumpe, doar stele și brațe pline de flori.
La biserică era tot ținutul, frumusețea mirilor și doamnelor să vadă.
Veselie mare a început, toți cântau și jucau de rupeau pământul
Se goleau una după alta butoaie de whisky și vinuri de Malaga, pure
Fierbeau mâncăruri în cazane mari, dar se treceau cum trece vântul
Tortul miresei veni cu o căruță trasă de un căluț năzdrăvan și-un fluture.
Mirii s-au retras în taină, mână în mână, sub cer de stele în grădină
Acolo unde, în atâtea rânduri, ochii lor îndrăgostiți, cu drag se întâlniră
Acolo unde soarta vieții îi aduse, el lustragiul din stradă și ea regină.
Uniți pe viață, sub soarele zilei și stelele nopții, trecutul își povestiră.
El îi spuse cum în somn, copil fiind, visă o stea cu o neasemuită lumină,
Și cum tânăr fiind, porni pe urma ei spre apus, peste ocean departe
Ca să o găsesc atât de aproape aici în Boston, în minunata ta grădină
Tu mi-ai luat durerea, mi-ai adus liniștea. -O să te iubesc până la moarte!
Ea-i povestii cum l-a văzut, de multe ori, privind înspre grădina ei seara
L-a luat de mână și la așezat pe banca ce-i acopereau trandafirii în floare.
-Erai frumos lustragiule nobil și mă îndrăgostisem pentru prima oară
Fugeam noaptea din pat desculță și mă fereai la pieptul tău de răcoare.
Îi mai povesti că în seara logodnei, numai ea purtase toată vina,
Căci a scris cu mânuța ei, toate bilețelele cu numele lui de soarte.
Dar timpul trecu ca niciodată, soarele inundase de mult grădina
Când ei porniră în luna de miere cu vaporul la părinții lui, departe.
*
Anii au trecut în zbor, iar urmele fericirii lor mai dăinuie și azi.
Plutind pe valurile vieții și ale oceanului din ținutul îndepărtat,
Bostonul a rămas leagănul împlinirilor, din care niciodată n-ai să cazi
Căci visele tinereții îți aduc statornicia timpului atât de mult căutat.
Achim Bucutea , Toronto
|
Achim Bucutea 5/23/2022 |
Contact: |
|
|
