Gânduri mărturisite : Moscova nu crede în lacrimi
”Moscova nu crede în lacrimi” a fost în primul rând, pentru cei din generația mea, un film dramatic de succes din anul 1980 în regia lui Vladimir Menshov, cu Vera Alentova şi Alexei Batalov în rolurile principale. Filmul a fost considerat cel mai bun film sovietic al tuturor timpurilor într-un sondaj efectuat de Russian Public Opinion Research Center în 2021.
Ecranizarea a obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1981, pe vremea când Hollywoodul mai premia creația artistică și nu corectitudinea politică, violența nemăsurată și glumele de prost gust. ”Moscova nu crede în lacrimi” este și un vechi proverb rusesc de pe vremea principatului Moscovei când regele aplica pedepse aspre, pentru a intimida populația și a limita plângerile, care uneori erau doar un fel de „lacrimi de crocodil”.
Aceste rânduri nu sunt, în nici un fel, o apărare a actualei agresiuni, ci doar o invitație la un răspuns măsurat, o invitație la trezirea conștiinței și la separarea de răul care se răspândește în lume. Sensibilitatea exacerbată și crima pot merge mână în mână. Nu există crime din dragoste ci doar din gelozie. Nu a fost Revoluția Rusă una dintre cele mai sângeroase? Nici nu știm când poate veni alta.
„Așteaptă-mă și mă voi întoarce” a lui Konstantin Simonov nu mai este de actualitate, degeaba își așteaptă părinții copii care mor astăzi pe front, aceștia nu se vor întoarce, pentru că ei sunt astăzi agresorii. Există o plată în toate și un Dumnezeu care ține talerul balanței. Popoarele, ca și oamenii, au un destin al lor, „bine faci, bine găsești” și „răul la rău trage”.
Procesul de la Nurnberg și pedepsirea agresiunii naziste a dus la renașterea Germaniei ca un stat modern, în timp ce ridicarea în slăvi a celorlalți agresori transformați în învingători, a dus la înrăirea acestora și la actualul conflict. Treziți-vă popor nemărginit, e timpul rugăciunii, e timpul să vă dezbărați de rău.
Astăzi pare la propriu că „Moscova nu mai crede în lacrimi”, nici în lacrimile copiilor și femeilor refugiați de pe front, nici în lacrimile părinților soldaților uciși în conflictul fără rost, nici în lacrimile omului de rând care nu mai poate face deosebirea între bine și rău. „Războiul, pe de altă parte, este un lucru atât de îngrozitor, încât nici un om, în special un om creștin, nu are dreptul să își asume responsabilitatea de a-l porni”, mărturisea Lev Tolstoi.
Toate războaiele, dictaturile și autocrațiile sunt susținute de propagandă, de un „minister al adevărului” care numai adevărul nu răspândește și prosperă atunci când libera exprimare este oprimată. „Într-o societate liberă”, scria filozoful francez Charles-Louis de Secondat, Baron de Montesquieu, „nu este întotdeauna important ca indivizii să raționeze bine, este suficient să raționeze; din gândirea lor individuală se naște libertatea.''
Așa funcționează însă propaganda, prin impunerea opiniei preferate și pedepsirea opozanților. Se înțelege că atunci când o parte a opiniei publice este cenzurată, cealaltă parte devine proeminentă, doar că pedepsirea opozanților este de fapt un act de tiranie.
„Pedeapsa care nu este derivată din necesitate este tiranică. Legea nu este un simplu act de putere”, mărturisea Montesquieu în „Despre spiritul legilor” din 1784 (cap. 4.2 Libertatea).
Astfel se explică „adeziunea” la actele abuzive ale conducătorului luminat, ca un efect al propagandei. „Delictul de opinie” comunist și actuala ofensă de „răspândire de informații eronate” sunt din aceeași categorie. La un moment dat poporul nu va mai suferi mascarada cu lupta împotriva „nazismului” și îngrădirea libertății de exprimare bazată pe motive imaginare, iar tineretul disperat va redefini viitorul.
Societățile cu înclinații totalitare ard de nerăbdare să controleze „adevărul” înființând instituții de verificare a acestuia, adevărate foruri de propagandă și control al informației. „Experiența constantă ne arată că fiecare om investit cu putere este predispus să abuzeze de ea... este necesar din însăși natura lucrurilor ca să existe un control al puterii”, mai spunea Montesquieu.
„Legile nu ar trebui să interzică lucrurile pe care le-am putea face din neatenție, cum ar fi să ne lovim de o statuie a împăratului sau să ne îndoim de înțelepciunea unuia dintre decretele sale” scria Montesquieu în aceeași lucrare monumentală. Numai că după mai bine de două sute de ani tot mai suntem învinovățiți de „întinarea” monumentelor sau de critica mandatelor medicale.
Realitatea e că societatea modernă nu mai crede în nimic, nu numai în lacrimi, nu mai crede nici în conductorii ei, nici în propagandă, nici în valorile ei, câte le mai are, nici în istoria ei și poate nici în Dumnezeu. Atunci când nu mai știi cine ești și de ce faci un anumit lucru, fie el și război, nu mai ai cum să mergi înainte, nu mai ai un viitor, ai doar trecut, resentimente și note de plată, uneori ca despăgubiri de război.
Ioan Cojocariu
Mai 2022, Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 5/19/2022 |
Contact: |
|
|
