Mihai Merticaru ne-a dăruit o noua carte : Sonete alese
Poetul nemțean Mihai Merticaru ne-a dăruit o carte rară: SONETE ALESE, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2021, 444 de pagini.
O carte de sonete, azi, între atâtea experimente literare, aduce în atenție distincția unei expresivități poetice purificate. Devenită clasică, (într-o evoluție admirabilă de la sonetto care însemna cântecel, până la stilizarea cu caracter de unicitate.). Poate însemna totodată și notificarea unei borne importante în parcursul istoriei literare. Volumul menționat mai sus indică ambele sensuri, fără să fie nevoie de vreo cheie a descifrărilor. Da, suntem invitați la un festin al sonetelor. Antologate, în număr de 418. Cu o prefață exhaustivă semnată de Geo Vasile. Nume cunoscut, Mihai Merticaru a abordat mai multe modalități de scriere: tradiţionalist și modernist, apolinic și dionisiac, (nota Victoria Milescu, pe coperta a patra a volumului menționat), autorul se pare că a găsit în sonet formula potrivită temperamentului său.
Ușurința de a struni verbul și de-a puncta sugestia în fraza poetică vine, desigur, și din exersarea gazetăriei, a eseisticii sau criticii literare. S-a dovedit biruitoare ,însă, fascinația ritmului endecasilabic și suveranitatea rimei supranumită leonină. Mărturie stau cele șapte volume anterioare, iar dacă luăm în seamă titlurile Arca lui Petrarca, (2008) și Arta euritmiei, (2012), este evidentă preferința autorului pentru sonetul de sorginte italiană. Mihai Merticaru se prezintă cititorului a fi un subtil conesseur al tehnicii de scriere a sonetelor, dar și a istoriei sale ilustrate de nume rezistente for ever. De la Petraca, Dante, Shakespeare, Paul Verlaine, Lope de Vega, iar la noi, Mihai Eminescu, Macedonski, Vasile Voiculescu și mulți, mulți alții.
În Sonetele alese, vom afla nota de particularitate cu precădere în trăirile exprimate. Rigoarea ritmului și a rimei fiind trasată dinainte după reguli știute. Stările trăite, trecute prin filtrul imaginației, accentuează vibrația poetică într-un sonet, doar dacă respectă anumite jaloane privind construcția sa. Lucru pe care autorul știe să-l graveze cu iscusință. Pentru coloratură, preia uneori, drept motto și punct de referință, citate potrivite din versurile altor scriitori de gen, despre specificul sonetului: Tandem de stihuri tari, diamantine... /Mașină de ritmat cuvinte rare. (pag 191. Leonard Gavriliu). Cât privește nota particulară a discursului poetic încadrat, firește, în formula metrică ABBA a versurilor, luăm în seamă un un ton de magie pe care autorul și-l asumă fără echivoc: Minunile lumii topite-n sărut. /Pe cărările sonetului arheu, /Se plimbă nestingherit doar Dumnezeu. (pag 191). Raportul cu realitatea este filtrat în stările unui eu omniprezent. Un eu confesiv, comunicativ în mai toate palierele: singurătate, mirare, adorație, fericire, iubire și iarăși iubire, însemne spirituale, visare, ispitire, toate mixate cu sonoritatea unei eufonii personale. Muzicalitatea versurilor, una din specificitățile artei sonetului, ne trimite direct la Verlaine.
Eul poetic, aflat la vedere, translează dialogul cu realitatea dinspre sinele său spre exterior. Într-o confesiune tandră, fără accente patetice, fără deznădejdi teatrale, spaime sau angoase. Totul sub vraja și puterea iubirii. Coordonată esențială a lumii. Văzută într-o dimensiune și expresivitate personală. Derulată în diverse fațete care ocolesc vădit tulburarea dezolantă, amărăciunea bolnăvicioasă, patimile frânte dureros. Autorul ne propune o viziune senină, o limpezime stenică: Convins sunt c-ai să-mi faci zile bune/ Să-mi luminezi calea cum o făclie, /Să intrăm amândoi în veșnicie. (pag..193). În percepția sa, lumea se arată într-un spectacol dominat doar de iubire. Iubirea deține rolul principal: Chiar și în ger, dragostea înflorește. (pag.27). Forța iubirii, în demersul poetic la care facem referire, devine temă și simbol. Și liant al tonalității întregului volum: Tinereții, inima îi scapără, /Așa e menit omului să fie/ Când jar nestins, când sprintenă flacără,/ Un dat de care nimeni nu-l apără... /O dulce și sublimă melodie (. Pag.105.)
Femeia iubită, capriciu și ademenire, de astă dată înseamnă cu mult mai mult. Este chiar o axa mundi: Fii binevenită, rară minune, /Mai mândră decât floarea de câmpie /Pioasă ca o sfântă rugăciune/ (pag.193). Iubirea capătă rang de exclusivitate: sonete fără ea nu s-ar mai scrie.. (pag.16). Ființa feminină adorată, fie seducătoare ori ursuză, indiferentă, divin de sentimentală, un Înger sau o Dalila, necondiționat, merită întreagă iubirea. Imaginația transcede realitatea, încât iluzia învăluie protector, fără să pară bizarerie, dacă Adam e gata să repete gestul sacru oferindu-și din nou o coastă: Torc multe întrebări din albul caier/... Imensul vid din Univers să-l astup, /Să nu mai fie Galaxia goală/ Nu stau pe gânduri mult, în două mă rup/ Ca să-i fac și Evei rost de un trup. (pag.60).
Sentimentul erotic, vector al vieții, nu poate exista fără tainica, fermecătoarea rigoare muzicală. Euritmia, element regăsit în mai toate sonetele, indiferent de epocă, este pusă acum în atingere și cu alt vector perceput în dublă derulare: și ideatică și reală. Vorbim despre timp. Adăugăm la particularitățile volumului tonalitatea de visare și calmă acceptare a trecerii timpului. O lumină blândă, de carpe diem, taie aripile oricărei înfiorări neguroase.
Orice fel de trăire își are limitele sale în timp. Ingenios, pentru a ocoli întristarea, poetul ignoră convențiile reale și încropește un tandem. Se raliază cu timpul, căruia, în subsidiar, înțelegem că-i găsește doar calități.. Nicidecum nu-l vede înșelător sau frivol în nestăvilita lui curgere. Dimpotrivă. Acesta se ramifică în efluvii sentimentale calde, potolit pătimașe. În final, triumfătoare. Timpul pare înțelept, flexibil, devenind o posibilă cale de cunoaștere a sinelui poetic. Un sine la fel de pozitiv, deloc acidulat sau arogant, deși este posesorul unei lumi a fantasmelor poetice. Realitatea se configurează într-un timp perfect consonant cu trăirile derulate.. Eul auctorial, prezent în prim plan, se arată senin, îngăduitor, stenic, dar sfios în preajma fiorului divin. Cuvântul este atotputernic de-a lungul, de-a înaltul iubirii. Folosit cu dibăcie de către autor: Plutind pe valuri de melancolie, /Trecea poetul, sonete murmurând/ Pitrocind cu obstinație un gând,/ Bruiat de altele-n devălmășie. (pag.423)
Sonetele volumului alcătuiesc imaginea unui spectacol al trăirilor într-o derulare duală: real versus imaginar. O imagine în oglindă. Expresiv stilizată și în plan extins, omenesc-ceresc. Poetul știe să lase loc și unui văl de inefabil. Raportul om-univers este recognoscibil în chiar titluri de poeme: Sonetul galaxiei, Sonetul nemuririi, Sonetul eternului călător, Sonetul grădinii celeste, Sonetul Mântuirii, Sonetul marii treceri, etc. Alchimia stărilor create de relaționarea terestru și dimensiunea celestă nu alunecă în disimulări filozofice, derutante, aducătoare de răscoliri existențiale. Sonetele alese, cum indică și titlul, se adună în mod voit în așa fel, încât ordinea, măsura, ritmul versurilor să consoneze cu stările de visare și limpede acceptare a fluxului trecerii. Eufonia, muzicalitatea impun un anume ritm. Citatul preluat de autor din Eichendorff mă trimite spre altă frază a aceluiași poet: când găsești cuvântul magic, lumea începe să cânte. Chiar dacă, uneori, acuitatea observației scoate la iveală accente dintr-o realitate cu ascuțișuri, clasicul echilibru al sonetului nu tulbură, nu scapără neliniști traumatizante. Lumina persistă totdeauna în subtext. Fără viraje bruște, fără străluciri sarcastice. Fără incitări.. Dimpotrivă, lumina este un element care susține cumpănirea și cumpătarea. Fiecare sonet poate fi perceput ca un excurs interior. Nu doar al autorului. Cititorul are șansa de-a vedea lumea de pe malul unei magice dualități: rigoare și liberă fantazare..
O, când visează, omul e un zeu. (Fr Holderlin)
|
Veronica Balaj 5/18/2022 |
Contact: |
|
|
