Farmecul scrisorilor de odinioara
La aniversarea zilei mele de naștere, am primit o scrisoare ca cele de odinioară și abia atunci mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit scrisorile pe care le găseam după așteptări încărcate de emoție, la cutia poștală sau mi le aducea poștașul la poartă. Mi-a fulgerat gândul la cutia cu scrisori și teancul cu frumoasele ilustrate primite de părinții mei în anii tinereții, legate cu o fundă roz. Erau păstrătoare de dragi amintiri, cu o caligrafie impecabilă, așa cum astăzi nu mai primește nimeni de la cei plecați în stațiuni sau în lungi călătorii, nici chiar atunci când sunt strămutați în alte țări.
Mi-amintesc cu drag de anii adolescenței, când scriam scrisori de dragoste la rugămintea colegelor de școală, încurajată de răspunsurile băieților care prindeau aripi. Păstrez și acum în minte frumuseți duse pe apă timpului fără întoarcere, precum tabloul când într-un cuplul de îndrăgostiți se isca cearta și spunând că se despart "definitiv", iși luau teancul de scrisori ca să și le înapoieze, își dădeau întâlnire la o cofetărie și se întorceau acasă împăcăți și mai fericiți, ba și cu cereri în căsătorie. Nici nu mai știu cum a trecut timpul, dar știu că scrisorile mele, de acum aprximativ 60 de ani, se odihnesc într-o frumoasă cutie, așteptând cu răbdare să le măngâi cu privirea și cu inima.
Scrisorile au dăinuit multe secole, formând o adevărată istorie a scrisului. În zilele noastre, internetul le-a adus moartea rapidă , sub ochii noștri , deși acum ni se par că aparțin preistoriei. Mi se pare un veac decând n-am scris și n-am primit o scrisoare așa cum au fost acelea primite până la apariția internetului care îmi transmite comunicări pe spații restrânse, într-un rapid schimb de replici, multe din ele convenținonale și distante, în care cuvintele sunt prescurtate, iar frazele cu sentiment sunt înlocuite cu emoticoane.
Astăzi oamenii parcă s-au retras în sine și comunică pe scurt prin SMS-uri, pe facebook pe twitter, pe skype și altele pe care eu nici nu le știu. E o însingurare pe care aproape nu o mai conștientizăm, fiind complet absorbiți de grija de a ține pasul cu iureșul prefacerilor.
Mi-e dor de acele scrisori de odinioară de tip familial, în care găseam căldura unor relații foarte apropiate, cordiale, un conținut așezat pe hârtie după o oarecare chibzuială, scrisori cu notă personală, având adresări cu forme intime, cu mult bun gust și stil, cu o conotație afectivă. Parfumul, frumusețea și grația scrisorilor de odinioară aduceau cu ele aerul romantic. Într-un anume fel, scrisorile aveau și un rol educativ, te obligau să cântăreșți spusele, să scrii coerent, ordonat, îngrijit.
Din mai multe prototipulri de scrisori, îmi amintesc în special, acela al scrisorile oamenilor de la țară, cu formule care trebuiau respectate strict, impuse de regulile nescrise, ca pe o lege supremă. Scrisorile începeau cu formula de adresare, precum:Dragii mei părinți și frați , apoi un salut-urare: În primele mele râduri de scrisoare vă spun că sunt bine sănătos, care sănătate v-o doresc și dumneavoastră, de la mine și de la bunul Dumnezeu, că e bun și mare. Urmau apoi date despre vreme: Să șțiți că pe aici e iarnă grea, apoi cuvinte spuse din inima care aveau puterea uimitoare să emoționeze, chiar și atunci când erau scrise de analfabeți prin intermediul altei persoane. Un model strălucit al unei astfel de scrisori este cunoscuta poezie a lui George Coșbuc, O scrisoare de la Muselim Selo din care reproduc începutul și ultimile două strofe, care ating profund sufletul:
Măicuță dragă, cartea mea/Găsească-mi-te-n pace! Pe-aici e vânt și vreme grea/ Și-Anton al Anei zace/
De patru luni, și-i slab și tras, /Să-l vezi, că-ți vine plânsul, /Că numai oasele-au rămas/ Și sufletul dintr-însul.//
Mă doare-n piept, dar nu să țip/, Și-așa mi-e dor de-acasă, /Și-aș vrea să plec, dar nu e chip/ Că vodă nu mă lasă./ Dar uite, nu e nu știu cât/ O lună chinuită, /Și-o să te strâng de după gât,/ Măicuța mea iubită........................................ Așa mi-a spus Ion să-ți scriu,/ Iubească-ți-l pământul!/Și-am tot lăsat, pân-a fost viu, /Și-mi țîn acum cuvântul./ Să te mângâie Dumnezeu,/C-așa e la bătaie -/Și-am scris această carte eu,/ Căprarul Nicolae.
Fie că sunt scrise de om cu înaltă școală, precum corespondenta M. Eminescu-Veronica Micle, sau dictate de un neștiutor de carte, precum Ion din citatul de mai sus, scrisorile pot avea putere uimitoare, cuprinzând cuvinte scrise din inima, cuvinte care au puterea să schimbe viața uneori, ca și cum ai păși pragul altei lumi.
În comunicarea prin viu grai, nu de puține ori, persoanele mai emotive nu își găsesc cuvântul potrivit pentru a-l transmite, așa cum o fac în scrisori. De aceea, scrisorile familiale, ca și alte forme de literatură memorialistico-epistolară au fost întotdeauna citite cu deosebită plăcere ca veritabile documente de viață. Prin lectura lor, cititorul află cum au soluționat alții unele probleme de viață cu care s-a luptat și el.
Recitind scrisoarea de la prietena mea, las emoția să se desfășoare în largul ei stârnită de amintirea scrisorilor de odinioară, scrisori cu consistență, cu viață, în care te aduni și lași o parte din tine.
Elena Buică Buni, Toronto
|
Elena Buică Buni 5/15/2022 |
Contact: |
|
|
