Scrisoare pastorală
HRISTOS A ÎNVIAT!
Cu prilejul sărbătorilor pascale, vă adresez Dvs. cele mai sincere felicitări, dorindu-Vă aceeași bucurie pe care au avut-o femeile mironosițe, când L-au văzut pe Domnul Înviat și pacea pe care El a dat-o Sfinților Apostoli, venind în mijlocul lor.
Aflându-ne în aceste momente de sfântă prăznuire a Învierii din morți a Mântuitorului, să alegem viața, ci nu moartea. Să alungăm din noi întunericul păcatelor, înviind la o viață pătrunsă de duhul sfințeniei, bunătății, credincioșiei și al dragostei față de semenii noștri.
Fie ca lumina Învierii Domnului să Vă lumineze sufletele, iar biruința Mântuitorului asupra morții să Vă încurajeze în nevoința duhovnicească și în mărturisirea lui Hristos Cel Înviat.
Fie ca această zi din an să ne aducă fiecăruia dintre noi puterea jertfei în credință, înțelegere și mărturisire, dragoste frățească și mai ales fie ca această zi să ne deschidă fiecăruia dintre noi ușa cea mică a căii spre mântuire. Hristos Cel Înviat să ne aducă pacea între oameni și între popoare!
Hristos a înviat!
*
Sărutul lui Iuda. Când Mântuitorul era în Grădina Ghetsimani, Iuda a venit cu soldații să-L aresteze. Pentru că soldații nu-L cunoșteau sau Îl cunoșteau prea puțin, Iuda a stabilit dinainte cu ei consemnul: ,,Pe Cel pe care-L voi săruta, Acela este!”
Sărutul este semnul dragostei adevărate, prin care oamenii își manifestă sentimentele cele mai profunde, cele mai umane. Părinții își sărută copiii; copii își sărută părinții; frații se sărută între ei; soții și iubiții se sărută; prietenii se sărută când se întâlnesc și exemplele pot continua.
În cazul de față, sărutul lui Iuda este un fals, o batjocură a sărutului adevărat, este simbolul ipocriziei crase, simbolul trădării. Iuda nu-L iubea pe Domnul Iisus Hristos. Iuda Îl vindea pe Domnul Iisus, mimând dragostea. Nu că soldații cu pricina nu ar fi fost în stare să-L identifice pe Domnul Iisus, dar poate deznodământul se mai întârzia. Poate că, între timp, intervenea un aspect neprevăzut, care schimba cursul lucrurilor. Sărutul lui Iuda precipită prinderea, judecarea și uciderea Domnului Iisus Hristos. Prin sărut, Iuda devenea el însuși copărtaș la uciderea Domnului Iisus Hristos.
Și urmare sărutului perfid, fals, ipocrit, al lui Iuda, Fiul lui Dumnezeu este judecat, batjocorit, pălmuit, scuipat, răstignit și ucis. Oricine a citit de-a lungul veacurilor despre rolul lui Iuda din Grădina Ghetsimani a fost dezgustat și revoltat. Scena aceea arată cât de jos poate să decadă firea omenească, cât de perversă poate să fie în anumite împrejurări. Dorința de câștig, dorința de a obține funcții, distincții, alături de invidie, de dușmănie, de ură, fac ca nimic să nu mai fie sfânt pentru unii. Sacrifică prietenii, rudenii, iubiri, valori materiale și spirituale, se urcă pe cadavrele celor trădați, numai să-și atingă scopul.
Mulți oameni nevinovați au fost uciși, condamnați la ani grei de închisoare, au suferit în ocne și-n siberii, au fost bătuți, chinuiți, înfometați, batjocoriți, destine și idealuri au fost spulberate datorită denunțurilor, reclamațiilor, învinuirilor fictive venite din partea unor rude, prieteni, cunoscuți. Sărutul lui Iuda s-a regăsit în toate timpurile și în toate locurile. El a subminat dragostea și încrederea între oameni și popoare, a fost înaintemergătorul nenorocirilor și dezastrelor, războaielor chiar.
De la Iuda încoace, mulți au sărutat ca el și mulți au fost sărutați asemenea Domnului Iisus Hristos!
*
Cuvinte părintești. Din scrierile regretatului Arhiep. Justinian Chira al Maramureșului și Sătmarului selectăm câteva referințe la Rugăciunea Domnească(Tatăl nostru):
,,Aceasta rugăciune este temelia cultului Bisericii lui Hristos. Numai un Dumnezeu putea să-i învețe pe oameni o rugăciune atât de desăvârșită și atotputernică, de o simplitate cutremurătoare, dar și de o adâncime și perfecțiune amețitoare… Ca într-un dumnezeiesc strop de lumină, în rugăciunea „Tatăl nostru” se cuprinde întreg universul spiritual și material al omului. Această rugăciune a aprins sufletele tuturor sfinților, a dat tărie tuturor creștinilor, a luminat viața strămoșilor, a mângâiat suferințele asupriților, a fost temelia vieții oamenilor desăvârșiți…
*
Coșmarul. Moș Titu este trecut de optzeci de ani. E un bărbat voinic, vânjos, cu părul alb, cu o voce blândă, părintească. Dacă discuți cu el, îți dai îndată seama că e un suflet bun, sfătos, așa cum îi șade bine unui bătrân. Și, totuși, pe acel suflet apasă un păcat greu, săvârșit în tinerețe, într-un moment de aprigă mânie. Moș Titu a ucis un om. Spicuim din relatările sale.
,,- Aveam gospodărie frumoasă, nevastă și copii. Toate păreau că merg de minune.
Într-o zi, am început să am bănuieli față de soția mea. Am auzit șoapte prin sat, cum că s-ar ține cu vecinul meu, cu Ionică. Acesta era și el familist, mai tânăr cu vreo 10-12 ani decât mine. Crescuse acolo cu mine, mai mult în casa părinților mei. Ne ajutam la bine și la rău.
La început nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Am crezut că-i bârfa satului. Cu vremea șoaptele s-au înmulțit. Am început să urmăresc. Îmi era greu, fiindcă trebuia să merg la serviciu, iar programul meu era uneori noaptea, alteori, ca mecanic de locomotivă, trebuia să plec cu trenul zile întregi.
Într-o zi, i-am spus muierii că plec de acasă pentru două zile la Tg. Jiu. Mi-am luat schimburi și mâncare, așa cum făceam când plecam departe. M-am dus apoi la șeful meu și i-am cerut învoire două zile.
M-am întors noaptea acasă. M-am ascuns în porumbii din grădină. Era lună și o liniște deplină. Doar greierii își cântau cântecul lor nestingheriți. Către miezul nopții, l-am văzut pe Ionică ieșind din curtea lui. S-a uitat în dreapta și în stânga, apoi a intrat în curtea mea și de acolo în casă. Ușa era descuiată. Când eu eram acasă, ușa era întotdeauna încuiată noaptea. Muierea mea spunea că-i este frică noaptea de hoți și nu trebuie lăsată ușa descuiată.
A stat Ionică în casa mea vreo două ore. Când a plecat, l-a petrecut Mariuța mea până în curte. Era numai în cămașă și despletită. Era lună și-i vedeam ca-n palmă. S-au sărutat în curtea casei, apoi Ionică a plecat prin grădină spre casa lui. Eu fierbeam. Aveam un topor cu coadă lungă la mine. Îl strângeam ca-n clește și așteptam.
Când a ajuns în dreptul meu, fluiera ușor, mulțumit, fericit. Era un bărbat tânăr, frumos, puternic. Îi știau de frică toți flăcăii satului. Deodată m-a cuprins o putere mare. Mi s-a-ntunecat privirea. M-am ridicat dintre porumbi, am săltat toporul și am dat. Ionică s-a prăbușit. L-am auzit strigând: ,,- Nea Titule, nu mă omorî!” A urmat un horcăit și mort a fost.
Muierea a auzit totul. A ieșit din casă și a fugit înfricoșată.
M-am dus în casă, m-am spălat, m-am îmbrăcat cu hainele cele bune, m-am dus în odaia copiilor și i-am sărutat. Copilul avea zece ani, iar fata opt. M-am dus apoi la miliție. Au urmat cercetările, reconstituirea, procesul și condamnarea. Mi-au dat douăzeci și cinci de ani. Am făcut douăzeci, fiindcă am mai câștigat prin muncă.
După ce am terminat, am venit acasă. Muierea și copilul muriseră, fata avusese două căsnicii nereușite. Era văduvă cu două fete, fără serviciu. Casa se uzase, ploua în ea. Țiglele erau sparte, tavanele căzute, gardul distrus. Eu eram bătrân, vlăguit de închisoare.
Cât am stat în temniță, noapte de noapte, îl visam și-l auzeam pe Ionică strigând: ,,- Nea Titule, nu mă omorî!” Mă sculam și nu mai puteam adormi toată noaptea. Au trecut de atunci zeci de ani, dar eu tot îl visez. Nu-mi visez muierea și copilul, nu-mi visez părinții sau frații morți, dar pe el îl visez mereu. Mă dor creierii, îmi zvâcâie tâmplele, stau nopți în șir treaz și mă gândesc, așa, la câte toate. Cum încerc să închid ochii, îl văd în baltă de sânge strigând: ,,- Nea Tituleee, nu mă omorî!” Alteori vine la mine cu un pahar plin de sânge și mă forțează să beau, că-i sângele lui. Aș fi vrut să am altă viață. Ceasul acela rău de n-ar fi fost, nu s-ar fi întâmplat toate câte s-au întâmplat!”
L-am întrebat pe moș Titu ce regretă cel mai mult din viață. Mi-a răspuns prompt:
,,- Regret clipa când m-am hotărât să-l omor! Problema se putea rezolva fără violență. Puteam să mă despart de muiere, puteam să-mi refac viața. M-am gândit în permanență la gura lumii. Am crezut că toată viața vor râde de mine, că am fost batjocorit, umilit. Eram om mândru și nu-mi suflaseră mulți în ciorbă. N-am putut suporta umilința. Acum aș proceda altfel. De! Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!”
Moș Titu locuiește în gazdă, în oraș, într-o cămăruță strâmtă. Este un om dezrădăcinat, cu suflet pustiit. Părinții mei îmi povesteau că altădată avea multă vie altoită, pământ mult, gospodărie bogată, ba chiar și slugi. Totul s-a risipit, totul a rămas o ruină, atât din gospodăria lui de la țară, cât, mai ales, din sufletul lui. Și asta datorită mâniei de-o clipă!
*
In memoriam: Arhim. Caliopie Georgescu(I). Îl cunoșteam de pe vremea când eram elev la seminar. Ne vorbea despre dânsul un elev mai mare, șef de dormitor la clasa mea. Părintele fusese preot în satul lui, undeva prin Mehedinți. Era un sat în care preotul fusese pasager, prezent doar pe la serviciile religioase. Nu aveau biserică acolo. A venit părintele într-o bună zi și a făcut acolo adevărat apostolat, inclusiv biserică nouă. Știu că acel elev, cred că Ivan se numea, vorbea despre Părintele Caliopie cu adevărată religiozitate, povestea despre greutățile cu care se confrunta în perioada stalinistă și despre reușitele sale.
Mai târziu, când am ajuns diacon la mitropolie, în 1976, Părintele Caliopie era exarhul mănăstirilor din Oltenia. Venea des la mitropolie. Avea un chip plin de bunătate, mereu zâmbitor când mă întâlnea. Vorbea cu mine foarte respectuos și mă sfătuia părintește. Cu dânsul greutățile nu mi se mai păreau așa grele, iar răutățile oamenilor nu mai mă răneau așa mult. Mi-a devenit un adevărat bunicuț, un prieten mai mare, căruia puteam să mă destăinui cu încredere. I-am câștigat bunăvoința și dânsul mi se destăinuia adesea, spunându-mi lucruri pe care, cu siguranță, nu le spunea oricui. Când aveam necazuri cu mitropolitul Teoctist, care mă presa ca să-mi conving soția să se retragă de la Facultatea de Filozofie, Părintele Caliopie mă sfătuia părintește: ,,- Rabdă, Sandule, mai ai puțină răbdare! Ăsta moare în curând! La cutremur a scăpat într-o fereastră a palatului. De atunci e grav bolnav! Ia medicamente cu pumnul! Tu ești tânăr, ai viitorul înainte! Va fi bine!”
Ce-i drept, profețiile acestea ale Părintelui Caliopie nu s-au împlinit, fiindcă mitropolitul Teoctist a mai trăit câteva decenii după aceea, dar pentru mine era o încurajare.
În seara zilei de 30 martie 1981, preot fiind, am ajuns în București foarte obosit. Abia așteptam să mă odihnesc câteva ore. L-am întâlnit, însă, pe părintele Caliopie Georgescu, stareț la Mânăstirea Lainici la vremea aceea, cu care am întreținut o convorbire de două ore. A donat și dânsul 2.000 lei Parohiei Malovăț. Venise în București pentru ca să-și definitiveze formalitățile, urmând ca peste câteva zile să plece pentru o lună la Locurile Sfinte.
Părintele Caliopie mi-a vorbit despre Gala Galaction, cu care a slujit ca preot. Gala Galaction s-ar fi apropiat mult de masonerie, dar, așa cum i-a mărturisit părintelui Caliopie, a făcut acest lucru pentru a vedea cum se pune acolo problema Bisericii și a Țării. Galaction avea o minte formidabilă. Era dornic să știe totul. În timpul căsătoriei(se căsătorise cu o fostă călugăriță!), cu toate că era aproape un mistic, a avut o ,,cădere”, începând o ,,goniță”, pe care o va regreta public în Jurnalul său. În acest jurnal, Gala și-a făcut o ,,mărturisire publică”. În ultima parte a vieții paralizase. Când recunoștea pe cineva, urla, fiindcă nu mai putea să vorbească. Soția l-a îngrijit cu devotament până în ultima clipă.
Părintele Caliopie mi-a vorbit, de asemenea, despre arhimandritul Iuliu Scriban, cu care iarăși a slujit ca preot. Inteligența lui Scriban era de-a dreptul uimitoare. Vorbea curent zece limbi. Împreună cu episcopul Vartolomeu Stănescu al Olteniei, a mers la un congres în Apus(nu mai rețin localitatea!). A avut cel mai mare succes dintre toți participanții. Răspundea, de la tribună, fiecăruia în limba lui. I s-a acordat de trei ori mai mult timp decât celorlalți vorbitori. În timpul primului război mondial a fost implicat printre cei care promulgaseră o ,,proclamație”, alături de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Gala o concepuse, iar ceilalți o semnaseră. Scriban fusese condamnat la moarte. A reușit să ajungă la rege, căruia i-ar fi vorbit șase ore neîntrerupt. În final, șeful statului ar fi spus: ,,- Scriban să nu fie executat, dar cât voi fi eu rege, el să n-ajungă episcop!”
La congresul de care făceam vorbire mai sus, cică l-ar fi întrebat ceilalți participanți: ,, - Ce ești tu în Biserica ta?” El le-a răspuns: ,, - Ia, acolo, și eu un biet călugăr! M-a luat episcopul să-i car bagajele!”
Mânăstirea Lainici este considerată ca ,,gospodărie anexă” a mitropoliei. Anual îi dă acesteia câte 800.000 lei, dar timp de șapte ani mitropolia n-a alocat nimic pentru reparații. Toate reparațiile s-au făcut acolo în ultimii doi ani din munca voluntară a călugărilor și ,,din ce s-a putut”! În eparhia Olteniei numai mânăstirile Tismana și Polovragi au statut de mânăstire propriu-zisă.
În toamna lui 1980 a venit la Lainici poetul Ioan Alexandru cu soția și doi copii. Soția a impresionat prin sobrietate și seriozitate. E nemțoaică. Feciorul cel mic, de vreo patru ani, se contrazicea cu taică-său pe diferite teme.
Părintele Caliopie mi-a vorbit apoi de Părintele Aristide G., recunoscut în tinerețe pentru cultura sa. Căsătorindu-se cu o femeie bogată, cu 80 pogoane de pământ, s-a ratat și s-a ramolit complet. În ultima vreme a ajuns ca un cerșetor. Nici nu se mai spăla. Femeia îl tortura după bunul plac.
Mi-a vorbit despre mitropolitul Nestor. Îl acuza de prea multă toleranță față de unele abateri disciplinare. Pentru a nu lăsa portițe de interpretări necorespunzătoare, mitropolitul tăcea, în timp ce preoții vorbeau despre mașini, despre meciuri, despre altele asemenea cu prilejul unei sfințiri de biserică. Mi-a dat câteva aspecte dezolante cu privire la starea unor preoți din județul Gorj(Va urma).
*
File de jurnal – 9 Noiembrie 1982. ,,Duminică am avut slujbă la Malovăț. Împreună cu Părintele Ioan Sfetcu din Bârda și Părintele Gheorghe Sfetcu din Malovăț am făcut sfințirea bisericii. După ce am împodobit-o cu toate cele noi, n-ai mai fi plecat de acolo, așa frumusețe era. Până la cel mai mic amănunt era totul pus în ordine. A fost o slujbă foarte frumoasă. Părintele Ionică era copleșit. După ce am vorbit eu despre fiica lui Iair, făcând analogie cu biserica satului Malovăț, a vorbit Părintele Ionică. A spus că se simte ca bătrânul Simeon, care cerea slobozirea, fiindcă și-a văzut împlinirea prin ucenic. Părintele Gheorghe Sfetcu a spus că el n-ar mai fi putut face o asemenea lucrare, fiind bătrân și greoi. S-a străduit însă ca să țină vie biserica sufletelor, astfel că la venirea mea parohia era ca o grădină săpată și udată, care-și aștepta grădinarul. A fost foarte nerăbdător ca să afle cum va trece parohia dumnealui examenul la care am supus-o eu și, fiindcă l-a trecut cu nota 10, dumnealui se bucură.
Păcat că n-a fost mai multă lume!”
13 Noiembrie 1982. ,,Miercuri eram la protoierie. Aveam în mașină cartea lui N. Iorga, Opere economice. Protopopul mi-a luat-o și a arătat-o directorului general din Departamentul Cultelor, Domnul Constantinescu:
,,- Domnu Inspector, uitați o carte bună!”
,,- A, da, Iorga! Domʼle, Iorga ăsta a fost grozav, domʼle! Este așa de încâlcit și de greoi în exprimare, încât cauți după o idee a lui până îți vine rău. Daʼ și când ai reușit să dibuiești ce vrea să spună, apoi ideea aceea e o perlă, domʼle!”
Bietul Iorga!”
*
*
Zâmbete. ☺Toți oamenii sunt deștepți: unii înainte, alții după eveniment; dar când trebuie, fiecare este prost. ☺ Anul aceasta am avut o recolta medie: mai proasta decât anul trecut, dar mai bună decât la anul viitor.☺ O veste bună pentru noi, românii: de la 15 septembrie se ieftinesc yachturile! ☺Machiajul ar trebui introdus în Codul penal ca „infracţiune de înşelăciune pe faţă” ☺GPS-ul nu trebuie niciodată folosit când mergi la cimitir. E oribil să auzi cum îţi spune: „Aţi ajuns la destinaţie!”… ☺Dacă reuşim să unificăm Statul de drept cu Statul mafiot şi cu Statul paralel, ne vom numi Statele Unite? ☺Un ţigan din Ţăndărei a uitat magneţii pe contoar înainte să plece în Anglia şi acum Enelul are să-i dea 1 miliard de lei…☺ Oamenii de știință au ajuns la concluzia că e mult mai ieftin să creeze inteligență artificială, decât să combată prostia naturală.
*
Sfintele Paști cu sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 4/20/2022 |
Contact: |
|
|
