Notițe de lucru - Memoria excelenței, Prof Dr. Dorin Uritescu York University Toronto
Nu pot sa uiy ultimele mesaje prin email și note de lucru cu domnul profesor. Într-unul din ultimele, din 12 martie, din spital, îmi cerea să îi trimit lista de simboluri pe care le-am folosit în ”metadata” și criteriile de căutare. Mi-a spus însă că se va uita la ele abia a doua zi pentru că își terminase porția de lucru pe ziua respectivă, mai exact: ”Deocamdată, mi-am depășit norma…”. Bizară, nemaiauzită remarcă. M-a trecut pentru prima dată cu adevărat un fior de disperată îngrijorare. Nu pentru că nu au mai fost pauze, amânări sau vacanțe, ba chiar semnale prevenitoare de despărțire… Dar nu l-am auzit niciodată până atunci vorbind de măsură, cu atât mai puțin de propria-i măsură și schimburile noastre de mesaje se întindeau în urmă cu aproape de 20 de ani.
Ele sunt toate încă acolo în memoria calculatorului și a sufletului meu.
Așa am lucrat ”de acasă” (ca în pandemie) toți anii aceștia, prin mesaje scrise, la telefon, rareori video, prin întâlniri de lucru (dar și de prietenie) pe balconul nostru, apoi în curtea noastră sau în grădina atât de frumoasă a doamnei Gabriela. Vizite pe care le așteptam cu drag de la mic la mare, doar își găsea timp să devină nenea Dorin pentru fetele noastre, amintindu-și cu duioșie și căldură de copilăria propriilor fete și în anii în urmă povestind mereu cu nespus drag de Alexander, nepotul atât de mult așteptat și iubit.
Mica lui echipă. Veronica și Gabriela, ”fetele”, cum le numeam noi, două tinere cercetătoare admirabile de la Institutul de Lingvistică din Cluj, Andrei, guru-ul tehnic și Eu, copilul bun la toate.
Noi toți sub coordonarea domnului profesor, sub influența personalității lui vibrante, urmând viziunea lui, încercând să ținem pasul cu ritmul lui de lucru, impunându-ne implicit seriozitate și rigoare, simțindu-l mereu aproape, răspunzându-ne la toate întrebările, explicându-ne mereu cu răbdare, exhaustiv, meditând la, ținând cont de părerile și sugestiile noastre, învățând la rându-i, descâlcind toate problemele, încurajându-ne, lăudându-ne.
Dacă pare că era totuși vorba despre un ”profesor Higgins” îndrăgostit până la uitare de sine de lingvistică sau în general de un ”profesor distrat” trăind în lumea cercetării lui probabil că nu am fi departe de adevăr. Așa îl evoca (printre altele) fiica lui, Ramona, (la rândul ei o pasionată profesoară de literatura universală la Universitatea din Michigan) în “Portrait of a Linguist as a young man” la «Festival de la recherche, in memoriam profesor Dorin Uritescu», din 8 aprilie 2021 de la Universitatea York.
Nu l-am cunoscut atunci, tânăr lingvist excepțional, dar mi-l pot imagina pornind pe ce Eugeniu Coșeriu (un alt reputat lingvist român) numea ”căile regale ale științei”. Iar în cazul lui acest drum a început la propriu (încă din studenție) bătând satele Crișanei cu nelipsita servietă sub braț, după cum își amintea plină de umor, Ramona. Era privit cu suspiciune de localnici mai ales că nu îi căuta pe ‘luminații’ sau ‘împuterniciții’ locului, ci pe bătrânii uitați, pe cei cu cât mai puțină educație formală, care nu ieșiseră din sat, care cunoșteau și foloseau ”vorba bătrânească”, știau obiceiurile locului, aveau memoria ascuțită și vie, o dicție bună și desigur aveau timp și chef de lungi ”interviuri” (cu sute de întrebări). Dar tânărul cercetător ‘de la oraș’, plăcut, priceput la vorbă le-a câștigat încrederea și i-a făcut să înțeleagă ce ”comori” găsea el în graiul lor, un patrimoniu național ce trebuia îngrijit și păstrat.
Anchetele de teren erau desigur doar începutul unei munci laborioase, dar de acuratețea lor depindea cum e lesne de înțeles tot demersul științific ulterior. Iar meticulozitatea lui obsesivă în culegerea și transcrierea datelor rămâne proverbială, asemenea rigurozității și complexității notației fonetice. Iar până să ajungă în varianta finală a Atlasului, fiecare cuvânt a fost verificat în repetate rânduri, fiecare formă specială răs-verificată și analizată (până ajungeam să și visăm semne diacritice).
Mă uimea cu câtă bucurie trecea și a mia oară prin aceleași date care parcă mereu îi spuneau ceva nou. Cum se minuna plin de imaginație ”descoperind” lumea digitală de analiză și nesfârșitele ei posibilități. Devenise aproape o anecdotă când îi spunea lui Andrei că ar mai vrea doar o singură funcționalitate nouă a programului, iar mie că am putea captura doar încă un singur aspect în metadata. Știam prea bine că nu exista punct final. Se entuziasma într-atât de fiecare dată încât nu ne-a lăsat niciodată inima să nu facem ce ne cerea cu toate că programul devenea deja intimidant de complex, iar analizele lui peste puterea (aproape) oricui de pricepere.
Cred însă că doar cu acest entuziasm intelectual și sufletesc a putut petrece mai bine de 50 de ani în aceeași dragoste pentru profesia sa, doar așa a putut duce la bun sfârșit Atlasele monumentale, cărțile, nenumăratele articole, așa s-a impus în lingvistica românească și romanică, așa a fost el însuși. Și ce împlinire umană mai mare decât să îți porți cu încredere până în ultima clipă vocația! Ne spunea deseori că pentru câte are în gând să facă i-ar trebui multe vieți. Când totuși a încercat să pună într-o viață cât alții în șapte, cred că pur și simplu s-a revărsat în eternitate de preaplin. Doar așa îi pot vedea plecarea. Așa știu că îi e bine. Pentru mine rămâne pentru totdeauna cu admirație, cu respect, cu drag, Domnul Profesor!
Lăcrămioara Varga Oprea, Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 4/13/2022 |
Contact: |
|
|
