Scrisoare pastorală
Inimă de femeie.
De două luni, aproape de granițele țării noastre se aud bombardamente. Zi și noapte cad bombe și rachete de tot felul spulberând clădiri publice și rezidențiale. Spitale, școli, grădinițe, blocuri de locuințe, muzee, teatre, biserici, magazine, adăposturi și multe alte imobile sunt spulberate în câteva clipe. Zi și noapte pământul este răscolit de explozii, ard focuri imense și cerul este acoperit de nori negri de fum. Acolo unde până mai ieri erau străzi și bulevarde pe care circulau oameni și mașini, parcuri în care se jucau copii, magazine în care se făceau cumpărături, școli în care se învăța carte sunt astăzi gropi imense și munți de resturi. Mii de oameni de toate vârstele, profesiile și stările sociale sunt sfârtecați și amestecați cu dărâmăturile, alte mii și mii sunt răniți și schilodiți pentru tot restul vieții. Milioane de femei, copii și bătrâni și-au luat lumea în cap și fug îngroziți peste graniță, cu moartea în spate și nădejdea în suflet. Sunt distruse vieți, familii, idealuri. Mii și mii de soldați mor, fie că apără țara, fie că o atacă. Sunt vieți de oameni tineri, oameni care se pregătiseră pentru anumite cariere, care își clădiseră visuri de viitor, care au lăsat acasă părinți, soții, copii, frați. A venit ordinul și a trebuit să plece la luptă!
Până mai ieri noi, cei din lumea civilizată, eram convinși că războaiele sunt specifice trecutului sau lumii a treia, lumii sărace și înapoiate. Nu credeam că ororile ce se petrec azi în Ucraina mai pot fi produse de oameni care mânuiesc calculatoarele, care se plimbă printre stele cu navete interplanetare și cuceresc cosmosul, care studiază în laboratoare tainele lumii și ale materiei. Și totuși!
Multe dintre monumentele închinate eroilor neamului românesc reprezintă câte o femeie, care ține pe brațe un soldat rănit sau mort. În Austria, într-un mare muzeu, este o sală uriașă, în mijlocul căreia, pe un scaun, șade o femeie cu un tânăr soldat, mort, în brațe. Este simbolul femeii din toate timpurile și din toate locurile, fie că e mamă, fie soție, sau soră sau fiică, care are nefericirea să-și vadă copilul, soțul, fratele sau tatăl plecând în război, care așteaptă cu înfrigurare zi și noapte vești de pe front, care se roagă cu lacrimi de sânge lui Dumnezeu, Maicii Domnului și tuturor sfinților să i-l aducă înapoi viu și nevătămat. Fiecare dintre astfel de femei se aseamănă Maicii Domnului sculptate de Michelangelo în Pietà, care-și primea pe brațe Fiul coborât de pe cruce.
Mă întreb dacă cei care pornesc războaie se gândesc vreodată la râurile de sânge ale soldaților morți sau răniți, ori la fluviile de lacrimi ale femeilor care au viața legată într-un fel sau altul de acei soldați. Mă întreb dacă se gândesc vreodată la suferința pe care nimeni n-o poate măsura a celor de pe front și a celor din spatele frontului, a celor de acasă, în special a femeilor. Statisticile numără morții și răniții, gloanțele și bombele, rachetele și tancurile, dar scapă întotdeauna din vedere tonele de suferințe din sufletele femeilor care au pierdut pe cineva pe front. Durerea acestora este pentru tot restul vieții. Am cunoscut mame îndoliate, care mai aveau singurul ideal în viață acela de a muri cât mai curând, ca să-și mai poată revedea pe cel scump rămas pe câmpurile de luptă sau în morminte fără cruce. Am cunoscut văduve de război, care și-au dus crucea văduviei de la 20 de ani până la adânci bătrânețe, crescându-și copiii, făcându-și muncile, ținând loc și de mamă și de tată, și de bărbat și de femeie la casă. Am cunoscut multe ,,fete bătrâne de la mine din sat, care și-au așteptat iubiții să revină de pe front până le-a-nghițit și pe ele pământul.
Vorbim de eroii căzuți pe front și bine facem. E datoria noastră sfântă să facem asta. Niciodată nu vorbim însă de eroinele din spatele frontului, eroinele fără nume, care s-au topit în tăcere, trudind să ducă singure jugul casei, ducând în suflet ca pe-o cruce dorul de cel plecat, sperând mereu, dincolo de toate evidențele, că, poate-poate, într-o bună zi
., îl vor vedea intrând pe poartă. Îi fac toate pomenile și toate parastasele, așa, ca să fie făcute, ba chiar îi fac și mormânt cu cruce în cimitir, ca ,,să fie și el în rândul lumii, dar continuă să spere și să aștepte
!
Se opresc bombardamentele, tac tunurile, se încheie pace, se reclădesc orașele și satele distruse, cresc flori sau mărăcini pe mormintele celor căzuți în luptă, se dau decorații, se scriu pagini de istorie și viața își reia cursul. Numai inimile mamelor, soțiilor, surorilor sau fiicelor sfâșiate de pierderea celor iubiți continuă să sângereze multă vreme, de cele mai multe ori până când moartea îi ajută să se regăsească.
Mă întreb dacă cei ce pornesc războaie au mame, soții, , iubite, surori sau fiice, dacă au înțeles vreodată ce înseamnă dragostea și durerea din sufletul unor asemenea femei din viața lor.
Mai mă întreb și întreb, dacă cei ce pornesc războaie de cotropire sunt într-adevăr oameni!
*
Cuvinte părintești.
Din scrierile regretatului ierarh Arhiep. Justinian Chira al Maramureșului selectăm câteva fraze, care dezbat o temă de mare actualitate: singurătatea. Iată-le:
,,Ce cuvânt mare și sfânt, mai ales în timpurile noastre, când nenumărați oameni se simt singuri, se plâng de singurătate; sunt în mijlocul mulțimii, dar se simt singuri; sunt printre prieteni mulți, însă de multe ori se simt singuri. Un om care-l are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci, dimpotrivă, îl face fericit. În singurătate el poate să se simtă într-o atmosferă mai potrivită, unde să se gândească mai profund la Tatăl nostru cel Ceresc, unde se poate ruga mai liniștit, unde poate sa-și desfășoare gândurile, să urce cu ele până la Dumnezeu. Toți Sfinții au iubit singurătatea și pustia; nu pentru că au fugit de societate, ci pentru că acolo se întâlneau cu Dumnezeu.
*
Cununia.
Când eram elev la seminar, ba chiar și student, în vacanțe, colindam satele, în special cele de munte și culegeam cântece bătrânești, bocete, colinde, colocășenii, obiceiuri și altele. Unele dintre acestea le-am publicat de-a lungul anilor, altele mi-au rămas în manuscrise sau pe casete.
Într-o zi am fost îndrumat la doamna D. T. Avea pe atunci 36 37 ani, dar fața îi era zbârcită și, în general arăta mult mai trecută. Era la vremea prânzului și tocmai venise acasă. Fusese la săpat, pe bani, la un vecin. Ne-am așezat pe marginea drumului și-am vorbit multe și de toate. Din când în când întrerupea discuția și-mi cânta încet, așa cum numai ea știa să cânte, câte o doină, în care simțea că-și exprimă mai bine gândurile și trăirile.
Auzisem despre dânsa de câțiva ani. O auzisem cântând la radio, o văzusem la televizor. Îi apăruse chiar un disc. Nu era o oarecare. Câștigase câteva concursuri de prestigiu, așa încât stilul ei devenise reprezentativ în zonă. Ai fi crezut că e în culmea fericirii. De unde! Era sfâșiată de dureri adânci. Soțul ei era foarte gelos și cu greu îi dădea voie să plece de acasă la vreun concurs, spectacol sau înregistrare. Când se întorcea de acolo, în loc să se bucure și el de succesul ei, îi lua banii câștigați, se îmbăta și o bătea. O bătea de moarte! Atunci când vorbea cu mine era răgușită. Spunea că de mai bine de trei săptămâni se afla în acea stare. Nu era răcită. Tocmai aducea o spinare de lemne în croșnă și soțul ei venise pe la spate, o prinsese de funia care-i trecea peste umăr, o izbise, o târâse, iar funia i se încolăcise în jurul gâtului. Soțul era înfuriat, fiindcă seara, aflat pe undeva într-o colonie împreună cu alți tăietori de lemne, o văzuse pe soția sa cântând la televizor și i se păruse, vezi Doamne, că zâmbește mai nu știu cum. Ortacii de muncă râseseră de el, iar lui atât îi trebuise. După ce mi-a povestit toate acestea și altele asemenea, am îndrăznit să-i zic: ,, Dumneata ești o personalitate a folclorului, a cântecului românesc. Nu-i păcat să-ți îngropi talentul ce ți-a fost dat? ,, Ce să fac, domle? m-a întrebat. ,, Divorțează! i-am zis, convins fiind că aceea e soluția salvatoare pentru ea. A tresărit, m-a privit fix pentru câteva clipe și mi-a zis: ,, Domnule, eu sunt cununată cu bărbatul meu!
Am înlemnit. Nu mă așteptam la un asemenea argument. Simțeam cum roșisem până în vârful urechilor de rușine. A continuat: ,, Știu că n-aș muri de foame. Mi-aș lua fetele și m-aș duce în lume. M-am gândit de multe ori și la asta, dar nu pot. Sunt cununată. Întâmplă-se ce s-o întâmpla de acum încolo, nu mi-e teamă. Am două mulțumiri, pe care nu mi le mai poate lua nimeni. În primul rând, cântecele mele au fost înregistrate la radio, la televizor. Cât va fi lumea, voi fi și eu acolo, se va pomeni și numele meu. În al doilea rând, mă bucur că fetele mele cântă aproape la fel ca mine. Poate vor avea ele mai mult noroc în viață!
Au trecut de atunci mai bine de cincizeci de ani, dar îmi amintesc de această discuție de câte ori îi aud glasul sau o văd la televizor. Aș putea spune că este geniul neînțeles. Ar fi prea simplu. Cred mai degrabă că domnița cântecului mehedințean este tipul adevărat al țărăncii românce, care a înțeles cu adevărat, dintotdeauna, seriozitatea actului de întemeiere al unei familii, sfințenia cununiei. Am dat-o drept exemplu multor mirese, ba chiar și unora dintre acelea pe care de le zgârie pisica / dau fuguța la mămica. Dacă am avut cui!
*
In memoriam: Mircea Sântimbreanu(III).
În luna mai 1984 am auzit că l-ar fi schimbat pe Dl. Sântimbreanu. N-a fost adevărat. Era vorba de incidentul dintre Vadim Tudor cu Moses Rosen.
La 15 nov. 1984 pentru nimeni de la editură nu mai era un secret faptul că eu sunt preot. Venise directorul într-o zi în biroul unde lucra Domnul Gheorghe Marin, Doamna Natalia Petruț și încă un redactor și-l întrebase pe Domnul Marin: ,,- Ce-ți mai face popică? Toți au făcut ochii mari, dar nu s-a făcut caz de aceasta. Dimpotrivă. Din partea Doamnei Natalia Petruț și a Domnului Mircea Sântimbreanu am observat o oarecare deschidere. De acum nu mai eram dubios pentru ei. Enigma se dezlegase.
Doamna Natalia Petruț mi-a povestit despre episcopul Emilian Birdaș de la Alba-Iulia, ca despre un om foarte inteligent și bine documentat. M-a îndemnat să scriu proză inspirată din lumea satului, mai bine-zis din agonia satului actual. Să nu abordez o literatură tezistă și să iau viața așa cum este ea în realitate, fiindcă aceasta are valoare de document, iar de aici până la realizarea artistică nu mai este mult.
La 17 nov. 1984 mi-au spus la editură că au dat cartea mea, Coloana Infinitului, vol. II, pentru referat, Doamnei Stela Toma, cercetătoare la Institutul ,,G. Călinescu, din luna iulie. Până la vizita mea nu adusese la editură nici referatul, nici manuscrisul. Am căutat-o la telefon, dar n-am găsit-o. Directorul mi-a spus că-mi poate publica în 1986 volumul, dar de cel mult 500 pagini, la care să se adauge cca. 100 pagini anexele. În concluzie: trebuie reduse cca. 200-250 pag. din varianta pe care o depusesem la editură.
La 20 oct. 1985, de la Editura Albatros am primit o scrisoare de la Domnul Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, în care-mi spunea: ,,vă putem considera exonerat de participarea la concursul de debut, așa încât așteptăm Povestirile. Era mare lucru. Un scriitor îmi oferea o șansă. Depindea acum în mâinile cărui redactor urma să ajungă manuscrisul. Dacă era unul, care să aibă exigența Părintelui Valeriu Anania, toată lucrarea îmi era zadarnică. Eu am definitivat volumul Amintiri din Dealul Pietrei și l-am trimis editurii.
La 31 dec,. 1985, l-am întâlnit în Tr. Severin pe Domnul Ion Șerban-Drincea, poet, scriitor și redactor la ,,Viitorul. Mi-a spus că în urmă cu câteva zile l-au dat afară pe Domnul Mircea Sântimbreanu. A fost criticat pentru o carte a lui Anghel Mănăstire, care se numește Noaptea nu se împușcă. Se zice că ar fi fost acuzat că în cartea respectivă ar fi fost denaturat chipul autentic al țăranului român. Acesta se pare însă că este doar un truc. În realitate, însă, omul avea spatele drept și nu obișnuia să sărute papucii nimănui. Când avea prilejul, critica fără menajamente. Tocmai avusese loc un congres al partidului, în care ,,tovarășa fusese aleasă în fruntea științei, tehnicii și culturii românești, iar omul probabil că nu s-a mai putut abține. Șacalii au fost pe el, i-au clădit eșafodul și i-au săpat groapa. Omul acesta merita pe drept scaunul pe care ședea. Cartea românească a pierdut în el un reprezentant și un slujitor de prima mână. Păcat!
La 12 ian. 1986, Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București, inspector general la Ministerul Învățământului, mi-a spus despre Domnul Mircea Sântimbreanu, că ,,e un om terminat, pus pe liber. Toată vina lui s-ar datora faptului că ar fi scris o povestire pentru copii, în care unul dintre personajele zoo ar fi avut similitudini cu ,,tovarășa. Domnul Sântimbreanu nu se împăca bine nici cu conducerea Uniunii Scriitorilor. Domnul Virgil Sfetcu mi-a spus că și în cadrul Uniunii Scriitorilor sunt multe bisericuțe și o ură nemaipomenită între ele. De! Talente și talente!
Peste vreo câțiva ani, întrebându-l pe Domnul Gheorghe Marin dacă mai știe ceva despre Domnul Mircea Sântimbreanu, mi-a spus: ,,- L-am întâlnit în urmă cu câteva luni, întâmplător, pe o stradă lăturalnică! Își plimba câinele. Abia l-am recunoscut. Nu mai este ceea ce a fost. E un bătrânel modest, mărunt, aproape pierit, care-și târăște cu greu picioarele!
Dumnezeu să te ierte, Mircea Sântimbreanu!
*
File de jurnal: 7 Nov. 1982(II).
,,La un moment dat, Preda a spus că pleacă la Craiova și cere mitropolitului să-i decline competența și să delege pe cine o vrea. Același lucru l-a făcut și Achițenie. În această situație am propus următoarea formulă de compromis: ,,- Deși nu am analizat încă soluția aceasta cu oamenii noștri, aș propune-o, totuși, spre analiză: 1. În legătură cu faptul că s-au folosit materiale și tehnică de lucru necorespunzătoare, noi suntem de acord să renunțăm la pretențiile noastre, dacă pictorul Ivănescu ne garantează lucrarea pentru 25 de ani, asumându-și obligația ca dumnealui ori moștenitorii legali să suporte toate cheltuielile pe care le vor necesita eventualele remedieri;
A avut loc o explozie de bucurie: ,,- Garantez, părinte, pentru cincizeci de ani! a sărit Ivănescu, gudurându-se ca un buldog.
,,În contul sumei consumate de noi pentru materiale și lucrări care intrau în competența pictorului, suntem de acord să nu i le imputăm, dacă ne execută următoarele lucrări: Să ne termine de pictat fosta ,,casă a scării din pronaos; Să ne picteze cele patru icoane din exteriorul bisericii; Să ne restaureze toate icoanele portative și prăznicarele bisericii.
Materialele și manopera noastră ajungea la vreo 4.000 5.000 lei. Lucrările pe care i le ceream ajungeau la cca. 7.000 lei. A acceptat. M-au felicitat cu toții. Oamenii mei au acceptat soluția cu bucurie. Am spus în continuare: ,, - Domnule Ivănescu, în legătură cu acțiunea penală și consistorială, aș avea să vă spun următoarele: faptul că nu am găsit în dumneavoastră omul de la care să învăț ceva în viață este un eșec al meu. Eu însă am probleme mult mai serioase decât aceea de a mă trage cu dumneata de curele pe ușile tribunalului. Nu pot însă ca să renunț la demnitatea mea de om și de preot. Cu toate acestea, de mine depinde continuarea ori încetarea acțiunii. Prevederile penale sunt destul de severe. Aș avea o soluție de rezolvare. În acest sens, dacă dumneata recunoști că ai greșit față de mine și-ți ceri cuvenitele scuze față de oameni, angajându-vă totodată că dumneavoastră și membrii familiei dumneavoastră nu vă veți mai lega de mine câte zile veți avea! ,,- De acord, părinte, haideți să ne împăcăm! a explodat Ivănescu. ,,- E adevărat că părintele e escroc? a întrebat Preda. ,,- Nu-i adevărat! a zis Ivănescu. ,,- E adevărat că-i falsificator etc. etc.? ,,- E un preot admirabil și nu-i adevărat ceea ce am zis la un moment de supărare. Regret și-l rog să mă ierte!
Deși jumuliți, am scăpat, totuși bine, dacă avem în vedere că din cele 58.740 lei ai devizului am făcut lucrarea cu 50.000 lei, că am făcut pictura din nou a catapetesmei în același preț, fără să fi fost prinsă în deviz; că din cei 5.800 lei ce reveneau pentru masă am dat doar 2.500 lei; că am salvat 5.200 lei fondul premial, care nu i s-a mai acordat; că am salvat cei 2.000 lei, pe care ni-i cerea pentru Biță; că ne face lucrările menționate în valoare de vreo 7.000 lei; că nu mai mă bagă în pușcărie; că nu mai mă duce în dinți la patriarh; că nu mai mă transferă; că zice ,,Bogdaproste! c-a scăpat!
Moș Gheorghe Manolea din Malovăț, consilierul meu, a zis că ,,decât o luptă dreaptă, mai bine o pace strâmbă! Eu zic: ,,Pedepsește-mă, Doamne, pentru păcatele mele, dar nu mă osândi pentru pacea cu turcii și pentru formula de compromis!
Când au ieșit în drum, cu voce tare și-au dat întâlnire la Restaurantul Parc-Hotel din Tr. Severin. I-am dus pe Preda, Pufan și Achițenie la acel restaurant. Ivănescu cu familia și Calopăreanu ne escortau din urmă. Eu am vrut să contribui cu ceva pentru masă, scuzându-mă că nu voi putea merge cu ei, deoarece sunt preot și nu-mi pot permite să intru în restaurant vinerea. Cei doi Ivănescu nu mă auziseră spunând aceasta. Și-au luat rămas bun de la mine, dar nu m-au invitat la masă. După câte avantaje le făcusem, poate meritam acea invitație, deși n-aș fi acceptat-o. Au intrat cu toții în restaurant să-și serbeze victoria.
Doamne, Doamne, și Ție Ți s-o fi terminat benzina și nu mai ai cu ce coborî printre noi?
Părintele Ionică Sfetcu m-a felicitat pentru rezolvare.
,,- Aceasta te-a impus în fața oamenilor ca un om demn și cinstit! mi-a spus dânsul.
Ieri am avut servicii în Malovăț și în Bârda. Au venit cinci persoane din Severin în frunte cu doamna Nica Rovența și au făcut curățenie în biserica de la Malovăț împreună cu localnicii. Am lucrat cu ei până pe la ora 21. Patru femei dintre acestea le-am dus la Severin cu mașina. Mi-au umplut de acolo mașina cu covoare și carpete pentru biserică. Le aveau pregătite de vreun an. Sunt în jur de 20 de piese, în valoare de cca. 25.000 lei. Am umplut portbagajul. În interior nu a rămas liber decât locul șoferului, în rest am umplut mașina până la plafon. Unele piese sunt cumpărate de la marinari, câteva sunt românești. E ceva de vis. Nici n-aș fi crezut vreodată că biserica de la Malovăț va avea parte de așa ceva.
Am venit până acasă cu inima cât puricele. Plecasem de acasă în salopetă și nu aveam nici un act și nici bani, iar pentru covoare nu aveam acte de proveniență. Noaptea, fără acte și cu o mașină plină până la refuz cu lucruri suspecte nu aș fi putut trece neobservat. N-am întâlnit însă nici picior de milițian pe drum. Cred că Dumnezeu m-a însoțit atunci și m-a apărat ca să nu pățesc nimic.
*
*
Zâmbete.
☺S-a terminat cu furtul în România. Unul și-a uitat sapa la poartă și nu i-a luat-o nimeni. ☺,,- Nevastă, unde facem revelionul? ,, La bușteni! Tu îi tai și eu îi car! ☺Nasturii și mintea se observă numai când lipsesc. ☺,,- Să trăiți, domnule doctor! Ce mai faceți? ,,- Îmi omor timpul! ,,-Păi, nu mai aveți clienți? ☺Să mulțumești pe toată lumea e imposibil, dar să-i enervezi pe toți e floare la ureche. ☺Când dormi prost toată noaptea, este imposibil să te trezești deștept dimineața! ☺Legea nr. 1 a mecanicii: unde poți să legi cu sârmă, e păcat să pui șurub! ☺Somnul adânc ajută la prevenirea îmbătrânirii, mai ales dacă dormi la volan.
*
Sfintele Paști cu sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 4/10/2022 |
Contact: |
|
|
