Psalmul mulțumirii
Îți mulțumesc ție Doamne
De darul luminii și întunericului
Ce vin cu dragoste și teamă.
Îți mulțumesc Doamne
Că m-ai făcut să cunosc durerea
Din care au răsărit raze de iubire
Încât m-am contopit cu soarele si-am înflorit.
Îți mulțumesc pentru suferința
Ce mi-a șoptit cuvinte, mi-a dictat versuri
Pentru toate săbiile împlântate în inimă
De semenii mei,
Pentru tot ce m-a îngenuncheat
Încât am sărutat pământul
Ce mi-a dat înapoi flori stropite cu lacrimile mele.
Din rugăciunile mele au crescut păduri misterioase
Temple de rugăciune
Visele mele au devenit lacuri cu nuferi
Dorințele mele fântâni de iubire
Viața, îmbrățișarea infinitului.
Îți mulțumesc Doamne că mi-ai arătat
Că iubindu-te pe tine, mă iubesc pe mine.
Prăjitura din tren
Am întâlnit puțini oameni
Ce si-au păstrat sufletul de copil
Mirându-se, râzând, puși pe șotii
Se rostogolesc pe dealul vieții…
Ei cad, se murdăresc, se ridică, se scutură de praf
Continuă jocul neperturbați, se bucură,
Mijesc cu emoție viața la jocul de-a v-ați ascunselea…
Am întâlnit și mai puțini oameni
Ce au rămas cu suflet de copil
Zvâcnind în inima lor bucuria de a merge cu trenul
Ei numără stațiile cu aceeași curiozitate
Se uită afară pe geamul vagonului
Și văd mereu lucruri noi, frumoase
Își scot prăjitura cu mere și scorțișoară din cutie
S-o împartă cu ceilalți călători
Pentru că e mai bună dacă o mănâncă împreună
În trenul ce îi duce pe toți,
Pe aceleasi șine, diferite destine
În acea călătorie misterioasă…
Recunoștință
Frunza lângă frunză naște umbră
Încoronează copacii
Ce nu pretind ca sunt regii pădurilor
Umbra alină sufletul arzător
Topit de razele soarelui de viață dătător
Mugur cu mugur presară câmpul ademenitor
Cascada dragostei cu flori
Fir cu fir iarba îmbracă pământul sacru
Bob cu bob strugurele broșă pune viei
Picur cu picur din boabe se umple
Cupa regelui și a muritorului
Un ochi și încă un ochi, mâna cu mână
Se seceră bob cu bob al pâinii grâu
Un strop de ploaie și încă un strop
Îmbată pământul până la fericire
Dăruindu-ne tot ce ține în pântecele lui
Gândul bun mânat de imboldul inimii
Îngenunchează omul în recunoștință
Precum piatra cu piatră devine palat
Zidirea lui e zi de zi casă, dă sufletului viață
Zi și noapte din dăruirea muncii și inimii
Înaripează viața spre infinit.
Sărutul pietrei
Am sărutat piatra îmbrățișând liniștea ei,
Am atins tăcerea ei nevăzută,
M-am lăsat dusă în trecut,
Peste mări, prin păduri, departe,
În baierele pământului
Unde i-am ascultat poveștile…
Arzând ca un glob de foc misterios,
Am simțit căldura zeului soare
Ce a îmbrățișat-o milenii cernute
Precum și mângâierea ierbii
În care a dormit alintată,
Cerul înstelat sub care a visat…
I-am ascultat apoi cântecele,
Râsetele copiilor ce au atins-o
Plânsul și durerea dălții
Ce a redat-o omului să clădească…
Am atins la final zidirea ei
În spațiul unde s-a născut
Cea mai frumoasă poveste de iubire
Nescrisă, dar trăită...
|
Carmen Oltean 4/7/2022 |
Contact: |
|
|
