Prin lumea romanului „Jocul cu focul” al scriitorului Mihai Maxim
Motto:
„M’amour, m’amour / ce te iubesc eu și / unde ești tu?
Căci mi-am pierdut centrul / luptând cu lumea.
Visele se izbesc / și se fac țăndări –
Și că am încercat să fac un paradis terestru.”
(Ezra Pound)
PROEMIUM
Romanul supus analizei noastre este unul de dragoste, în manieră clasică („dulcele stil clasic” – NICHITA STĂNESCU), incorporând pasaje numeroase de realism (analiza lucidă a realităților); totodată, am identificat și aspecte clare de realism psihologic (monologuri extinse, disecarea faptelor și sentimentelor unora dintre personaje, substrat de analiză psihologică a comportamentului general și cel specific, dialoguri edificatoare asupra stării sufletești a actanților, adevărate „fișe de personalitate”, acuratețe în configurarea caracterială a persoanelor etc). JULES RENARD inserează în jurnalul său următoarea notație: „Adevărul (realitatea) nu înseamnă întotdeauna arta. Arta nu înseamnă întotdeauna adevăr, dar adevărul și arta au puncte de contact...”
Trebuie să aducem o clarificare necesară: KNUT HAMSUN (1859-1952), celebrul scriitor norvegian este reprezentantul realismului psihologic în literatura europeană, care a contribuit major la modernizarea romanului occidental; a primit premiul Nobel pentru Literatură. Romanul său „Foamea” (1890) a fost apreciat ca fiind deschiderea literară a secolului al XX-lea. A pus accent pe iraționalitatea minții umane. Scriitorul Mihai Maxim este atras, mai ales, de raționalitatea minții umane (într-adevăr, dragostea declanșează o surescitare, amplificarea sentimentelor și un anumit comportament, transformări fiziologice și psihice efemere; ceea ce a fost constatat și de codurile cavalerești medievale ale iubirii, uneori dragostea fiind văzută ca o „boală”, „o suferință aparte” în rândul îndrăgostiților). Conduitele pseudo-iraționale legate de iubire sunt disecate de F.M. DOSTOIEVSKI în romanele sale (iubirii adăugându-se gelozia și mai ales răzbunarea pătimașă) și de către STENDHAL în lucrările sale despre iubire. Personajul din „Foamea” afișează trăsături ce amintesc de Raskolnikov din „Crimă și pedeapsă”, DOSTOIEVSKI fiind una din influențele principale ale lui HAMSUN. La romancierul norvegian se adaugă nuanța naturalistă
(pe linia lui EMILE ZOLA), precum și respingerea față de tradiția realistă. Este surprinzător faptul ca romanul „Inimi cicatrizate” al lui M. BLECHER are un program literar asemănător lui HAMSUN, mai ales când descrie realitatea ca o „biopsie”, precum și „șoaptele sângelui”, precum și pledoaria „măduvei osoase” (pe fondul afecțiunilor ce l-au chinuit toată viața). HAMSUN a fost considerat „un autor proto-național socialist Glut und Boden”. La protagonistul din „Foamea” se pune accentul pe stările sale socială, fizică și mentală, aflate în continuu declin, nu are sentimente antagonice față de societate ca atare, ci mai degrabă își învinovățește soarta, pe „Dumnezeu” sau „o ordine mondială divină”. El jură că nu cedează acestui ordin și rămâne „un străin în viață”, bântuit de „nervozitate, de detalii iraționale” (amintește de „străinul” lui ALBERT CAMUS, Mersault, care nu arată nervozitate ci indiferență crasă și are unele acțiuni personale sau asociale aparent iraționale, de neînțeles, parcă refuză realitatea, adevărul, concretul, o indiferență pur și simplu, nu-i pasă, chiar și evidența morții, un neadaptat.
Structura ternară (acțiunea centrală meandrează de la București la Berlin, apoi Moscova) amintește (și prin titlu) de tridentul lui Zeus ce ațâța focul divin sau scânteia iscată din ciocanul lui Thor, înflăcărând universul; putem extrapola înaintând ideea de „trident narativ”. Stilul narațiunii scriitorului nu ne conduce nici spre modalitatea scriiturii lui DINU SĂRARU (romanul „Dragostea și Revoluția”), nici spre cea a lui GABRIEL MÁRQUEZ. Autorul „cuvântului-înainte” a căzut în capcana romancierului, dezvoltând „analiza” în jurul a ceea ce, eronat, sugerează motto-ul utilizat ca „preambul”, un citat din MARIO VARGAS LLOSA, centrat pe simbolul „jocului cu focul”. Noi nu polemizăm, ci constatăm obiectiv și corect. Mai degrabă, datorită studiilor filologice efectuate de domnul Mihai Maxim, dar și cărților de eseuri și traduceri literare (mai ales din limba rusă), scriitorul menține/susține narativ stilul clasic (pe secanta L. N. TOLSTOI și F. M. DOSTOIEVSKI) și THOMAS MANN (spunem noi), precum și infuziunile romantice și efluviile sentimentului de iubire din romanele lui ANTON HOLBAN („Jocurile Daniei”, „Ioana” și „Romanul lui Mirel”).
Menționăm, întâmplarea, că numele scriitorului GABRIEL MÁRQUEZ ne conduce spre curentul literar al „realismului magic”. În nici o privință sau modalitate de scriere („ars narandi”) nu-l putem înscrie pe romancierul MIHAI MAXIM în sfera „realismului magic”. E limpede și fără echivoc! Nici o legătură dintre „Jocul cu focul”, „Un veac de singurătate” și „Toamna patriarhului”, nu există în realitate.
Pentru bună știință, vom prezenta, în continuare, spicuind, câteva aspecte legate de „realismul magic”:
Termenul a fost creat de criticul de artă german FRANZ ROH pentru a desemna curentul postexpresionist în pictură.
La nivelul literaturii mondiale, termenul face referire la o serie de scriitori sud-americani: JORGE LUIS BORGES (autor fabulos, de o inteligență neasemuită, orb și înțelept precum HOMER), GABRIEL GARCIA MÁRQUEZ (vestit, popular, modest, străbătând lumea în celebrele sale sandale sau cu picioarele goale, precum cinicii și franciscanii, prieten cu Fidel Castro și Che Guevara), ALEJO CARPENTIER, ISABEL ALLENDE (opera ei este publicată aproape integral de către editura „Humanitas”), AUGUSTO ROA BASTOS, ADOLFO BIOY CASARES, JULIO CORTAZAR, MARIO VARGAS LLOSA (fost candidat la președenția țării sale și membru al Academiei Franceze din 2021). În Europa putem aminti pe GÜNTER GRASS (Germania), JOHN TOWLES (Marea Britanie), MALCOLM LOWRY (Marea Britanie; autorul celebrului roman ”Sub Vulcan”), BORIS VIAN (Franța), MASSIMO BONTEMPELLI (Italia), THOMAS WOLFE (SUA). În România, întâlnim pe: FĂNUȘ NEAGU (realismul magic al drumului Brăilei), EUGEN BARBU (sofisticatul cu subiect medievalist, romanul „Principele”); MARIN PREDA („moromețianismul” țării prefasciste din romanul „Moromeții” (I), mostră de premagism rural român), proza lui MIRCEA ELIADE, RADU PETRESCU, I. D. SÎRBU, povestirile și romanele lui MIRCEA NEDELCIU, magicul erotic din romanul „UȘA”, romanul „BONIFACIA” al lui PAUL GOMA (mai puțin politic, homeric), D. R. POPESCU, BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, EMIL CIORAN (acesta din urmă – un filozof magic asemeni lui FRIEDRICH NIETZSCHE. În schimb, ERNEST HEMINGWAY este văzut ca „marele magic internațional”.
Conceptual, curentul artistic „realism magic” realizează o unitate a contrariilor: viața și moartea, trecut precolonial, prezent postindustrial; sintetizează două perspective antagonice - perspectiva rațională asupra realității și acceptarea supranaturalului ca realitate prozaică; descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme. Criticul LINDSAY MOORE marșează pe următoarele caracteristici ale „realismului magic”: caracterul hibrid (urban și rural, occidental și indigen), perspectiva ironică a autorului, reticența auctorială (lipsa unei opinii clare a naratorului în legătură cu caracterul real sau imaginar al evenimentelor relatate).
Pe autorul „cuvântului înainte” l-a derutat și primul capitol (scurt) al romanului „Jocul cu focul”, intitulat „Ursitoarele”, care doar aparent ar avea tangență (una forțată) cu imaginarul/miticul ca nuanță de operare a „realismului magic”.
QUOD ERAT DEMONSTRANDUM! Lumea eroilor domnului Mihai Maxim nu este o zonă magică ca cea a cătunului Macondo, ci o realitate trăită efectiv și rememorată admirabil.
O altă fațetă/nuanță ce trebuie avută în atenție de către cititorul obișnuit și criticul literar: scriitorul Mihai Maxim a valorificat „creator” experiența sa de diplomat, atașat pe linie economică la reprezentanțele României de la Berlin și Moscova.
De aici, dezvoltând puțin, este necesar să menționăm câteva nume de scriitori români care, în afara harului artistico-literar, au profesat ca diplomați în slujba statului român, astfel (neexhaustiv):
- MIHAI EMINESCU, poet genial național – consul interimar la Viena; educația și-a efectuat-o (cu unele sincope) prin studiile la Liceul din Cernăuți în limba germană, apoi trimis prin grija și osârdia lui TITU MAIORESCU la studii superioare și doctorat la Viena și Berlin ( proces de desăvârșire a însușirii profunde a limbii germane); apoi ca diplomat (oarecum stagiar) a intrat în atenția organelor siguranței chezaro-crăiești din Imperiul Austro-Ungar, observându-i-se mișcările, relațiile și atitudinile așa-zis politice, în speță, ideea reîntregirii României cu Transilvania și Moldova de peste Prut; în țară a fost urmărit cvasi-permanent de organele siguranței române pentru atitudinea față de liberali, parlamentari, adept al conservatorismului și menținerii regimului monarhic, criticarea vehementă în presă („Timpul”) a acțiunilor camarilei și a regelui etc. Mai era în atenție și pentru adeziunea și participarea sporadică la mișcarea francmasonă, prin aderarea la societatea „Carpați”.
- LUCIAN BLAGA, poet și filozof al culturii de excepție, fost candidat la Premiul Nobel pentru literatură – atașat cultural la Berna, Lisabona și Varșovia. În revista „Manuscriptum” s-au publicat, de-a lungul anilor, unele note și rapoarte ale diplomatului Blaga, trimise cu regularitate, profunzime și conținut ideatic-informativ valoros despre evoluțiile lui din țările unde era acreditat și cele din zona adiacentă și europeană. Scriitorul Blaga, cel provenit din Lancrăm, s-a dovedit un profesionist valoros pentru Centrala M.A.E.
- GEORGE MACOVESCU, scriitor, memorialist, fost ministru al culturii – ambasador cu activitate notabilă în țările unde a fost acreditat; drept răsplată, a fost numit și în guvernul României.
- NICOLAE MANOLESCU, academician, celebru istoric și critic literar – ambasador UNESCO la Paris;
- ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ, academician, vestit poet și eseist – ambasador UNESCO;
- ION BRAD, poet de prestigiu – ambasador în Grecia (trei mandate);
- MIRCEA MARIȚA, eseist de notorietate, fost ministru al culturii – ambasador;
- DARIE NOVĂCEANU, poet, traducător de excepție a integralei opere poetice a lui LUIS de GÓNGORA y ARGOTE (poet dificil, incifrat, erudit în mesajul artistic) - a desfășurat funcția de ambasador al României. În țările în care a fost acreditat, acest scriitor-diplomat a avut uneori un comportament/atitudine arogantă, sfidătoare și autoritară, consemnată și comentată în fel și chip, de către ceilalți diplomați români cu care intra în contact și cu centrala M.A.E., totul având o finalitate deconcertată: inventarea și afișarea la ambasade a unui afiș, „alintat” de către lucrătorii diplomatici prin cuvântul „canonul lui Novăceanu” (i se dusese buha!), care cuprindea 10 „porunci” (exigențe) pe care trebuiau să le respecte subordonații fără abatere, constând în: să comunice în prealabil unde se deplasau diplomații, cu cine urmau să ia legătura, să întocmească la întoarcerea în sediu de note/rapoarte informative asupra felului cum s-au desfășurat întâlnirile, precum și date și informații obținute cu aceste prilejuri, etc. Diplomatul în speță se considera singurul îndrituit să trimită în Centrala M.A.E. informații de interes politic și de altă natură.
- ELENA ȘTEF, poetă cu oarecare notorietate, mai ales prin prezența cvasi-totală la întâlnirile/cenaclurile/ședințele literare – diplomat, lucrător în centrala M.A.E. – ș.a.m.d.
Și pentru a încheia acest punct de interes, vom enumera și unii scriitori străini ce au îndeplinit misiuni diplomatice (angrenați și în acțiuni de spionaj): IAN FLEMING (creatorul lui „007”), GRAHAM GREENE (autorul celebrului roman „Omul nostru din Havana”), ERNEST HEMINGWAY, T.S. ELIOT, MARIE-RENÉ ALEXIS LEGER, EVELYN ARTHUR ST. JOHN WAUGH (Marea Britanie), PABLO NERUDA (celebrul poet internațional vagant, în așa zisul „exil politic”, veșnic îndrăgostit de Femeie și iubitor al oceanului); HUGH AUDEN (poet american) ș.a.
În completarea celor de mai sus, prezentăm câțiva scriitori ale căror biografii consemnează evoluții stranii și contradictorii și, de cele mai multe ori, acțiuni și atitudini asumate de-a dreptul neonorante. În primul rând nu-l putem uita pe celebrul poet latin PUBLIUS OVIDIUS NASO, care a fost exilat, printre alte motive și pentru așa-zisele „indiscreții” strecurate în operele sale „Amoruri”, „Ars amandi”, „Cosmetice” și „Remediile iubirii”.
GABRIELE D’ANNUNZIO (1863-1938), poet, romancier, dramaturg și soldat; susținător frecvent al intrării Italiei în război alături de Antanta; a fost pe rând infanterist, marinar și aviator; misiunile sale cutezătoare din Trieste Pola și mai ales zborul său deasupra Vienei (1918), pentru a răspândi manifeste, l-au consacrat ca o legendă. În septembrie 1918, poetul Italian a condus o expediție în Dalmația, ocupând portul Fiume, unde a înființat un stat independent, separate de Italia și restul Europei până în 1921. Trupele sale, desprinse din armata regulată italiană, se numeau legionare și purtau uniforme cu cămăși negre, care au devenit uniformele fasciste. O parte din legionarii săi făceau parte din gruparea stângistă „Fasci di Combattimento”, fiind foști membri ai brigăzilor de șoc „Arditi” folosite în Primul Război Mondial pe post de trupe de comando. În armata sa se alăturaseră și militanții futuriști conduși de MARINETTI (părintele curentului literar futurist), prezent în persoana la Fiume, înlocuiți apoi de Mino Somezi și Mario Carli, futuriști de seamă.
D’ANNUNZIO este unul dintre puținii scriitori agreați de Mussolini. Deși a avut o influență notabilă asupra ideologiei fasciste, acesta nu s-a implicat niciodată în mod direct în guvernul fascist aflat la putere, în Italia, din anul 1923.
A fost create demnitatea de prinț de Nevoso în 1924, iar Mussolini l-a numit pe poet președinte al Academiei Regale Italiene (1937). Scriitorul a decedat înainte de a-și ocupa această înaltă funcție (hemoragie cerebrală).
Deși fundamental antinazist, detestându-l pe Hitler, s-a opus apropierii Italiei de Germania nazistă. I s-au făcut funeralii naționale. Locuința sa de la Gardene Riviera a devenit mausoleu al „Vittoriale degli Italiani”.
A practicat un ceremonial personal și spectacular, de sorginte romantică, simbolisto-futuristă și erotică, împletind un cavalerism desuet sub semnul trandafirului și practici sexuale extravagante și stranii; de statură minionă (bondoc) trăindu-și viața exuberant (seamănă ca două picături cu americanul TRUMAN CAPOTE, romancier), asaltat de femei de condiție nobilă, superioară, rafinat la extrem (precum PROUST, DALI, OSCAR WILDE, ANDRE GIDE), îmbrăcat impecabil după moda futuristă și tabieturi extravagante precum BAUDELAIRE.
EZRA WESTON LOOMIS POUND, alintat „RA” (ca pe zeul suprem egiptean), 1885-1972, decedat la Veneția, înhumat în insula San Michele; a fost un celebru poet american, reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului al XX-lea, acesta a urmat, timp de doi ani, cursurile Universității din Pennsylvania, după care a fost transferat la Colegiul Hamilton. După finalizarea studiilor activează ca profesor o perioadă scurtă de timp la Colegiul Wabash. A urmat și Academia Militară Cheltenhans. Confirmat în Biserica Presbiteriană Calvary. A excelat în stiudiul limbii latine, a celei provensale și a celor romanice. În facultate purta robă marocană verde, având o coafură de consistența bronzului. Este considerat „fenomenul cel mai viu, mai inteligent și mai inexplicabil, de altfel la facultate a ajuns la 15 ani. S-a inițiat în Swedenberg, Balzac, Ipsen, Show, Blache, William Morris, Dante Gabriel Rossetti, Freud, Catulus, Martial, a practicat yoga. Ca „gratuate student” a experimentat o desprindere din corp, spiritul lui ajungând la intrarea în Infern.
Mama sa era rudă îndepărtată a celebrului poet HENRY WADSWORTH LONGFELLOW, celebrul autor al epopeei „Cântarea lui Hayawata”. La Universitate a fost în prietenie cu viitoarea poetă HILDA DOOLITTLE (ce ne amintește prin nume de personajul feminin din „My Fair Lady”), pomenită de POUND în poeme și scrisorile de dragoste ca „H.D.”, „Donazella Beata”, „Li Bel Chastens”, „Dryada”; deci POUND se considera Tristan, iar Hilda întruchipa pe Isolda.
S-a îndrăgostit apoi de Marry Moore, „fata din vecini”, o zvăpăiată (față de Hilda, o femeie echilibrată, mândră, sofisticată). Avea, după cum se exprima mereu, apetit pentru „fetele sărutabile”. Cunoaște pe romanciera MARY SINCLAIR; apoi pe fosta iubită a celebrului poet YEATS, OLIVIA SHAKESPEAR („cea mai frumoasă femeie din Londra”). Frecventează adunările secesioniștilor primului Poet’s Club, adepți ai unui limbaj poetic „de absolută precizie în prezentare și fără verbiaj” (se apropiau de ARTHUR RIMBAUD).
Anul 1912 este „anul cotiturii” lui POUND către Modernism, când lansează mișcarea imagistă (manifestul „In a station of a Metro”). Spunea că „Esența imagismului e să nu folosească imaginile ca ornamente. Imaginea e însăși vorbirea. Imaginea e cuvântul de dincolo de limbajul formal... Suntem sătui de ornamentați, toate sunt o șarlatanie”. Un critic litera aprecia că „Mitul lui POUND implicase mereu ceva, dincolo de trubaduri.” (Sic! În „Cantos” citează ca „traduceri” din creațiile trubadurilor). Apoi poetul se orientează spre impresionism și obiectivism (acesta din urmă un fel de „constructivism” al lui VLADIMIR MAIAKOVSKI). POUND insistă că „imaginea nu e o idee. E un nod iradiant sau un fascicol – vortex” (ce se apropie de poetica „nodurilor și semnelor” lui NICHITA STĂNESCU).
A fost influențat și de curentul „DADA” a lui TRISTAN TZARA, remaniind poemul „The Waste Land” al lui T.S. ELIOT (atenuând nuanța clasicistă și manieristă). A participat și la grupul lui ANDRE BRETON, întâlnindu-i totodată pe J. JOICE și soții HEMINGWAY.
Îi devine parteneră pentru întreaga viață (deși era bigam prin alte două mariaje contractate în Italia și Marea Britanie) pe violonista americană Olga Rudge.
Se „îndrăgostește” de imaginea/peisajele localității Rapallo pe Riviera di Levante, lângă Genova. POUND era fundamental un progresist anticapitalist, socialist, populist și democrat. A devenit fascist într-un moment în care progresiștii ezitau încă între comunism și fascism. Comunismul era văzut ca un angajament politic în favoarea progresului; progresiștii au câștigat războiul cultural în Italia și, ca urmare a acestei victorii, s-a impus punctul de vedere că fascismul este fundamental de dreapta, naționalist, rasist și intrinsec antisemit. Dacă POUND ar fi ales comunismul și ar fi rămas la fel de antisemit pe cât a fost, nu am fi avut azi un caz POUND; dar rămânând fascist și antisemit și după victoria culturală a interpretării fascismului ca rasism și curent politic de extremă dreapta, POUND a devenit un caz. Poetul italian a apărat metoda „salturilor de la un particular la altul”.
În 1941, unii membri ai guvernului italian sunt impresionați de emisiunile (120 la număr) ale lui POUND de la Radio Roma, asiduitățile sale fasciste; poetul nu doar citește pur și simplu texte, ci le recită, le intonează, le urlă, le calcă în picioare, imită vocea spartă și pronunția rurală a oratorilor populiști din America; emisiunile sunt bizare, la limita inteligibilului, extrem de agresiv la adresa aliaților, a efortului de război aliat, a capitalismului, a băncilor, a cametei, a evreilor și la toți cei căzuți în dizgrația lui POUND. Toți îl consideră a nu fi în toate mințile. Textele emisiunilor au fost cuprinse în volumul său „Carta da Vista”. Urile lui erau pasiuni morale.
POUND a fost întotdeauna de partea defavorizaților, a detestat formele de persecuție, a dezavuat formele de poliție a gândirii și a moravurilor, a urât exploatarea, mentalitatea de profitor, lăcomia și egoismul bogaților, aversiunea față de mentalitatea de prădător etc. De fapt era discipol al lui John Adams.
În mai 1943 armatele italiene se predau în Tunisia. În iulie același an, Aliații debarcă în Sicilia; urmează bombardarea Romei. Împreună cu alți jurnaliști care transmiteau din Germania, POUND este oficial acuzat de trădare de către Departamentul de Justiție American. Italia depune armele. POUND încearcă să ajungă în Tirolul de Sud, cu gândul de a da explicații fiicei sale, Mary, despre adevărul despre cele două familii în care trăise vieți separate în ultimii 20 de ani. Scrierile sale, adunate în volumul „Orientamenti”, vor fi depuse la dosarul F.B.I. al lui POUND și a contribuit la acuzarea lui.
Mussolini și Clara Petucci au fost împușcați și spânzurați la Milano. Trupele germane din Italia s-au predat. POUND este arestat din Sant’ Ambrogio, eliberat după puțin timp și se predă autorităților americane din Genova; trei săptămâni este interogat de F.B.I. Este transaferat la închisoarea militară de maximă securitate de lângă Pisa (vezi și opera sa „Cantos Pisane”), supus unui regim de detenție sever: este ținut în izolare, într-o cușcă metalică deschisă („cușcă de gorilă”), aflată toată ziua în bătaia soarelui, a vântului și intemperiilor, iar noaptea sub lumina reflectoarelor; supus regimului de detenție rezervat criminalilor periculoși; doarme direct pe ciment. I se deteriorează sănătatea; arată cu 20 de ani mai bătrân. Prăbușit psihic e transferat într-un port în zona medicală. Scrie frenetic fragmente din opera sa poetică capitală „Cantos” pe un sul de hârtie igienică. Se acceptă în mod excepțional de către comandantul închisorii scoaterea operelor poetice în manuscris compuse, în afara incintei. La 18 noiembrie, sub escortă, cu un avion militar, e transferat în SUA, la Washington și încarcerat. Procesul lui se desfășoară în același timp cu cel de la Nürnberg.
E acuzat de trădare; avocatul lui pledează pentru POUND, acesta din urmă aflându-se în stare de „inapt mental pentru a fi judecat”. Se adaugă efectuarea unui control psihiatric. La 21 decembrie, POUND este declarat din nou „inapt mental pentru a fi judecat” de o comisie de trei psihiatri, care găsesc că acesta „suferă de stări paranoice”. Cererea de eliberare pe cauțiune este respinsă, drept urmare este transferat la Spitalul federal de boli psihice St. Elisabeths și internat la Howard Hall, partea de închisoare a spitalului. Unii susțineau cu înfocare că poetul ar trebui împușcat. Directorul spitalului închisorii respinge evaluarea altor șase psihiatrii, care atestau că POUND nu este psihotic. Este menținut diagnosticul de „minte nesănătoasă”; are atacuri de claustrofobie.
În 13 februarie 1946, Curtea decide că POUND va rămâne deținut la St. Elisabeths până ce va fi capabil să facă față procesului.
În 1947, POUND este mutat din latura criminalilor într-o zonă mai acceptabilă, ca – în final – să primească o cameră individuală și dreptul de a primi vizitatori în curte.
ARCHIBALD MacLEISH, celebrul poet american, pune la cale o strategie pentru eliberarea lui POUND, o cerere de grațiere adresată procurorului general de către marii scriitori T.S. ELIOT, ROBERT FROST și ERNEST HEMINGWAY, având acordul unor înalte personalități guvernamentale. Trei ani au trecut până a fost obținut acordul de eliberare – nu prin grațiere, ci prin retragerea acuzațiilor.
În 1956 este eliberată din închisoare Iva Toguri („Tokyo Rose”), după ispășirea pedepsei de trădare și propagandă radiofonică împotriva țării de cetățenie; aceasta a descris celula lui POUND de la St. Elisabeths: „Un dulap care conținea un schelet național” ( o formulare care a mai fost folosită aproximativ la fel referitoare la NELSON MANDELA).
MacLEISH îi scrie, în 1958, fratelui președintelui american, Milton Eisenhower, care avertizează asupra riscului ca POUND să moară în detenție. Se intervine din nou la procurorul general.
Procurorul general ține o conferință de presă în care lansează posibilitatea ca acuzațiile împotriva lui POUND să fie ridicate, el să fie eliberate și să i se acorde permisiunea de a pleca în Italia.
A fost încarcerat 13 ani, acuzațiile au fost retrase și poetul eliberat, lăsat sub autoritatea soției sale.
În cercurile literare se vehicula ideea ca EZRA POUND să fie propus și să îi fie conferit premiul Nobel pentru Literatură. Dorința elitelor a fost ignorată, având în vedere situația mult timp neclară a poetului din punct de vedere juridic și mental.
Se stabilește în iubitul său Tirol de Sud, în Alpii italieni (ca și RAINER MARIA RILKE în Elveția în castelul unui prieten) la castelul Brunnenberg, pe care îl dețineau fiica și ginerele său, prințul Boris de Rachewiltz, egiptolog. La debarcarea în Neapole, poetul declară: „Întreaga Americă e un azil de nebuni”.
În 1961, brusc alunecă în depresie; cunoaște stări de irascibilitate alternate cu cele de retragere (tace îndelung, refuză mâncarea, vrea să se sinucidă). Se află în plin „naufragiu” psihic.
Ultimii 10 ani de viață au fost unii ai căinței, regretului, remușcării, ispășirii morale. În 1966 se vorbea referitor la POUND la „idei auto-acuzatorii și halucinații ipohondrice”.
EZRA POUND este celebru mai ales prin corpusul de poeme „CANTOS”, considerat ca o „epopee modernă” sau „ultimul poem epic al tradiției occidentale”; „poeme ce-ar putea închide cultura occidentală”; poemul gigant și cu o stilistică și arhitectură stranii, inovative și excedând modelelor poetice anterioare pe modelul și structura „DIVINEI COMEDII” a lui DANTE ALIGHIERI, fără conotațiile elitiste, clasiciste și transpuneri de mitologii într-un mod original de către celebrul fiorentin.
LOUIS-FERDINAND CELINE, în realitate dr. LOUIS-FERDINAND DESTOUCHE, a fost unul dintre marii scriitori francezi ai secolului al XX-lea (vezi și celebrul său roman „Călătorie la capătul nopții”); colaboraționist în timpul ocupației naziste, refugiat, după eliberarea Franței, mai întâi în Germania și apoi în Danemarca; a fost condamnat în 1950 la un an de închisoare; în 1951 a fost amnistiat și s-a întors în țară, continuându-și cariera ca medic, cât și ca scriitor.
Romanele sale se caracterizează printr-un puternic anticonformism, cu elemente autobiografice, limbajul este argotist, truculent; stilul se remarcă prin virtuozitate (vestitele și repetatele obsesiv, până la exasperare, semne de punctuație: (...). Această tehnică a celor trei puncte repetitive o va prelua și scriitorul român NICOLAE BREBAN în romanele sale de după revoluția din 1989, ce configurează un ciclu bazat pe idei filozofice mult disputate de școlile de filozofie germană, mai ales celebrul NIETZSCHE: „supraomul”, „problema puterii” și alte concepte. Romancierul român abuzează exhaustiv și în utilizarea stilistică a unor cuvinte sau sintagme esențiale așezate obsesiv între ghilimele.
VÁCLAV HAVEL (1936-2011), scriitor, dramaturg și dizident ceh; a fost primul președinte al Cehoslovaciei (1990-1992) și primul președinte al Republicii Cehe (1993-2003); activismul lui politic l-a costat 5 ani de închisoare, dizidența a culminat în momentul publicării „CARTEI 77” (un manifest politic scris pentru a acuza arestarea membrilor grupului de muzică psihedelică „Plastic People of the Universe” (la noi în anii ’80 au fost „transcendentalii” care, deși practicat și de către unii politicieni și personalități comuniste din România, a fost „decimat” prin diverse metode polițienești și securiste și desființarea Facultății de psihologie și a Institutului Național de Psihologie).
Teoria sa cea mai articulată și onorată a fost cea a „post-totalitarismului” („puterea celor fără de putere”, încheierea „minciunii comuniste”).
A fost suporterul pasionat al rezistenței non-violente, inspirată de celebrul politician indian MAHATMA GANDHI.
În ceea ce privește construcția romanescă a scriitorului Mihai Maxim, trebuie subliniat faptul că, strânse ca într-un buchet, întâlnim trei genuri de „jocuri cu focul”: (a) jocul cu focul unei iubiri adolescentine dintre Eugen Stăncescu și germanca Gertrude Schultz, nefinalizat cu o căsătorie dar rezultând un copil; (b) „jocul cu focul dragostei” dintre Eugen și Cristina (preambul romantic, urmat de căsătorie), a rezultat un copil; „jocul cu focul” dragostei dintre Eugen și rusoaica Tatiana Ivanovna Petrova, dragoste nefinalizată cu căsătorie, a rezultat un copil; la care putem adăuga, cum ar zice ION BARBU, „jocul secund” cu focul al dragostei ascunse și accidentale dintre Eugen și femeia „foarte căsătorită”, Elena Ieftimie, dedicat câștigării de experiență sexuală/inițiere, soldat cu un avort; „jocul cu focul” în lumea diplomatică a lui Silviu Stăncescu, dar schițat de autor și puțin relevant.
Trebuie să amintim și simetria sinergică a începutului și sfârșitului romanului (prin semnificația lor faptică), tot o „triadă”:
- visul Ancăi, gravidă, cu o stare surescitată și de așteptare, îmbrăcat în haloul taifasului ursitoarelor (Cosânzene!) la căpătâiul viitorului nou-născut Genu (capitolul 1); de regulă, se vorbește în mitologie (greacă și romană) de TRIDARIA, adică întreita distribuitoare a sorții și nu de patru „ursitoare”!
- visul Tatianei, sub incidența/influența parțial benefică a unui somnifer, somn liniștit (capitolul „Moscova”);
- visul Valentinei Ivanovna, de fapt aceasta a dormit fără vise, „a suferit toată viața că nu a avut copii... s-a supărat tare când Mister i-a dat de înțeles că nu vrea copii.”
Cele trei ursitoare s-au pronunțat ca o „teisadie” („oracol inspirat” sau „theiazomenai”), conform evoluției vieții eroului principal.
Ursitoarele sau Ursitele, îngemănate, zămislite de Erebos cu Noaptea, înveșmântate în alb ca Cosânzenele erau trei: Cloto, „Torcătoarea”, Ursita Nașterii; Lachersis, „Măsurătoarea”; și Atropos („cea care nu poate fi ocolită sau evitată”, Ursita Morții), cea mai mică de statură și mai înfiorătoare. Ursitele sau cele Trei Moire sunt Zeița Triplă a Lunii. Moira înseamnă „o parte” sau „o fază” (luna are trei faze și trei persoane: luna nouă, Zeița-fecioară a primăverii, prima perioadă a anului; luna plină, Zeița-nimfă a verii, adică perioada lunii în descreștere, Zeița-babă a toamnei (la noi Baba-Dochia), ultima perioadă. Zeus „cântărește” viețile oamenilor și înștiințează Ursitele despre deciziile lui, dar poate salva pe cine dorește atunci când firul vieții, tors de fusul lui Cloto și măsurat de nuiaua lui Lachersis, este pe punctul de a fi tăiat de foarfeca lui Atropos.
Se mai susține, într-o variantă, că Zeus însuși este supus Ursitelor, deoarece nu ar fi copiii lui, ci fiice prin partenogeneză ale Marii Zeițe Necesitatea, „Soarta Cea Puternică”. În Aphoreion, ursitele țes pânza vieții. Zeul s-a numit pe sine „Conducătorul Ursitelor”, preluând prerogativa de a măsura viețile oamenilor. Mitul ursitelor se bazează pe obiceiul de a țese însemne familiale și de clan pe scutecele copilului nou-născut și, astfel, de a-i atribui locul în societate. Hainele albe ale ursitelor derivă din Zeița Triplă a Lunii, precum și firul de in care îi este consacrat.
Oamenii pretind că își pot controla ei înșiși soarta într-o oarecare măsură prin evitarea pericolelor de prisos. Apollo le-a îmbătat o dată, din răutate, pentru a-l salva pe prietenul lui Admotos de la moarte. Din alte surse, reiese că Ursitele sunt fiice, prin partenogeneză al Marii Zeițe Necesitatea, căreia nu i se împotrivesc nici măcar zeii și cam e numită „Soarta Cea Puternică”. La Atena, Afrodita Urania este considerată cea mai vârstnică dintre cele trei ursite.
Atenienii o numeau pe Afrodita – Urania, „cea mai vârstnică dintre Ursite”, fiindcă ea era Zeița-nimfă căreia îi era sacrificat, în timpurile străvechi, regele sacru la solstițiul de vară. „Urania” înseamnă „regina munților”.
DE AMORE.
PHOTOGRAMATA PERSONAJULUI PRINCIPAL
Putem defini iubirea ca fiind un conglomerat de stări, de sentimente, gesturi, mimică erotică, emoții superioare, suferințe, fericire, bucurii, gelozie, la care din punct de vedere fiziologic se adaugă „centrii iubirii” și zona „erotică din creier”; este un „poliidos”, cum spuneau elenii vechi, adică „care își schimbă forma” – iubirea adolescentină, iubire superficială, iubire profundă, iubire trupească, apropiere/toleranță, iubire maternă, iubire din milă, iubire condamnată, iubire de piață, iubire fără angajament, iubire falsă, iubire-sacrificiu, iubirea aproapelui, iubirea absolută, iubire din convingere, iubire bovadică, iubire liberă, amantlâc etc.
Alte definiții: dragostea este „un foc sufletesc” care este aprins, apoi amplificat prin sentimente și gesturi/acțiuni, se ațâță, scoate scântei, dar și si se poate stinge ușor; iubirea este o construcție relațională, o inginerie comportamentală și gestuală, precum și o chimie sufletească/sentimentală. Iubirea nu poate fi controlată: „Suntem ceea ce iubim sau ceea ce urâm.” Iubirea înseamnă uneori îndoieli, prejudecăți, dezamăgiri, reținere, reticență, regrete, eșecuri.
O altă fațetă a procesului complex al iubirii o constituie iubirea-sacrificiu, iubirea-totală. O vom exemplifica apelând la meandrele unui basm japonez cu o vechime apreciabilă, incluzând bineînțeles aspectul fantastic, miraculos. Se povestea că într-o regiune niponă, într-un sfârșit de iarnă și început de primăvară, când încă mai existau petice de nea, au revenit – din călătoria lor anuală, ritualică, perenă – cocorii cu creastă cenușie și coroană aurie. Se evidenția mai ales prințesa-cocor care își etala penele superbe, gingășia și eleganța pașilor și jocului fascinant al picioarelor și aripilor alături de suratele ei. Fiul Împăratului avea obiceiul ca, în această parte a anului, să se plimbe prelung, tăcut și melancolic pe malurile lacului dezghețat și să admire colonia de cocori. Ca-n basme, prințesa-cocor s-a îndrăgostit de alteța sa. Apelând la bunăvoința zeilor, aceștia s-au înduplecat la doleanțele prințesei-cocor și au transformat-o într-o țesătoare numai în timpul zilei, locuind într-un sat apropiat de capitala împărătească. A început, cu sârg și perseverență, să țeasă un covor superb, smulgând din penele sale una câte una și însăilându-le în textura acestuia. La război lucra doar în timpul nopții. S-a dus vestea acestor covoare, casa regală interesându-se de acestea și încercând că le achiziționeze constant, accelerând solicitările. Prințesa-cocor, miraculos transformată într-o superbă fată, nu mai prividea și ofta cu durere, observând că al său corp rămânea treptat doar cu câteva pene. A dat sfoară că era ultimul covor pe care îl mai țesea. Iubirea sa pentru fiul de împărat era copleșitoare, dar pe altă parte, trupul/corpul ei suferea amarnic și lipsa penelor anula automat postura de cocor și posibilitatea de a mai reveni printre suratele ei. Sentimentul de iubire era atât de profund, încât a acceptat, sacrificiul pentru a-l mulțumi pe prinț. Trimișii prințului s-au deplasat la casa fetei-cocor să vadă ce se întâmplă și să se tocmească cu aceasta. Dar nu au reușit s-o găsească. Atunci, s-a deplasat chiar prințul. Imaginea de la fața locului l-a uimit și siderat: noaptea, la războiul de țesut se afla o ființă ciudată – o parte fată, iar o parte un cocor, într-o stare jalnică și epuizată; cu lacrimi în ochi fata-cocor își smulgea ultimele pene pentru a satisface comanda împărătească. Fata-cocor și-a întors fața spre prinț, i-a mărturisit iubirea ei, apoi, s-a transformat într-o clipită într-un cocor golaș aflat în agonie de moarte.
Bineînțeles, astfel de iubiri-sacrificiu, sfâșietoare, destructive le întâlnim mai ales în tragediile antice elene (ESCHIL, EURIPIDE, SOFOCLE). De asemenea nu pot fi uitate celebrele cupluri Romeo și Julieta, Tristan și Isolda ș.a.
Referitor la cele patru femei din viața lui Eugen Stăncescu, fiecare în parte a contribuit, subiectiv și obiectiv, la „convertirea sa la iubire”, fie fizic (sexual), fie în însușirea ceremonialului amorului sentimental sau comportamental, inclusiv „ars amandi”, psihologic vorbind.
Genu avea nevoie de dragoste; prin iubire s-a cunoscut mai bine pe sine (inclusiv vulnerabilitățile cerbicia uneori, ticurile/obiceiurile, capacitatea de a iubi și de a înțelege procesul iubirii). Nu este reprezentantul iubirii unice.
Genu este „un risipitor de iubire”, oscilând, în opțiunea sa, între femeia castă și dedicată bărbatului și familiei (Cristina alias Tina); femeia unică, virgină, romantică, fără experiență erotică anterioară, ce se sacrifică pe altarul iubirii pentru un unic bărbat, nu-i trebuie altul (Gertrude, alias Trudi); femeia-odaliscă, cu experiență erotică, eventual căsătorită, dornică de alte relații, care duce uneori o viață dublă, vrea să fie etern satisfăcută, înșală dar păstrează aparențele căsătoriei ei (Elena, alias Nuți); femeia nehotărâtă, prea visătoare, oscilantă, pesimistă, ce nu știe să gestioneze relația cu bărbatul iubit și să-l păstreze alături de ea, nu-i pasă/ignoră că bărbatul este limitat în ceea ce face de angajamentul contractat prin căsătorie, teribil de îndrăgostită, se abandonează situației incerte și face pasul greșit al conceperii unui copil când nu are o perspectivă clară a evoluției amoroase, ignorând „obstacolele” aflate la vedere, o „orbire” a sentimentelor, acționează pripit și negândit (Tatiana Ivanovna).
Genu a ales, după îndelungi oscilații/tribulații sentimentale și comportamentale și stoparea elanului hormonal, a endorfinelor tinerești (cauze: funcția ce o deținea, serviciul în străinatate departe de țara sa, limitările determinate de protocolul diplomatic și regulile de conduită în țările unde a fost acreditat sau în interes de serviciu sub contract și obligații pe linie de cooperare economică internațională, obiceiurile și mentalitățile din țara în care se afla temporar) și sarabanda „îndreptărilor”, un adevărat „război” (o frământare continuă de a fi corect profesional și să nu încurce sarcinile de serviciu cu viața particulară), optarea pentru stabilitate în dragoste vizavi de Cristina (Cristina și Genu își erau complementari – efectul de cuplu), lăsând cu regret neconsolate/neconsolidate sentimentele și profunda nostalgie pentru trecerea în amintire a relațiilor temporare pentru celelalte femei din viața sa. A existat și „un rezultat angelic” al aventurilor lui erotice: rodul iubirii efemere – doi copii cu Trudi și Tatiana. Pentru Gertrude, Genu a fost „unica iubire” (curată, adamică, serafică”) ce a lăsat amprente în sufletul viitoarei doctorițe germane, iubirea cea mai puternică și copleșitoare.
Pe Gertrude, subsemnatul a comparat-o cu ARIADNA (vezi și titlul eseului), nume ce provine din limba elenă: Ariadne, adică „cea mai pură” sau „prearodnica mamă a ovăzului”; și, într-adevăr, Trudi a fost femeia pură, curată sufletește, gingașă, deosebită, blondă ca zeița Ceres, care l-a iubit enorm pe românul Eugen Stăncescu. Gertrude este întruchiparea purității iubirii, sentimentele ei ating esența iubirii, îndrăgostită până peste cap, copleșită de această unică iubire pentru Genu, o iubire pe care o găsești o singură dată în viață.
În orice moment al relației cu celelalte femei iubite sporadic, Eugen avea obiceiul sau „ticul” de a le compara mereu cu Gertrude, „descoperea” mereu la ele unele trăsături sau gesturi unice caracteristice tinerei germane. Obsesia aceasta cu greu o înfrunta, căci se reactiva instant, probabil era un om nedigur și nehotărât, Cupidon îl tot șicana și-l provoca. De multe ori acest personaj se complăcea într-un „joc al erorilor” sau „o comedie a erorilor” (vezi W. SHAKESPEARE), cădea în capcană, numai știa ce să aleagă dintre femeile pe care le-a întâlnit.
Gertrude se înscrie prin finețea caracterului, gingășia sufletească, discreția, puritatea și vulnerabilitatea feminină în tipologia personajului Adela a lui GARABET IBRĂILEANU.
PROBA „FOCULUI”. ANSELE NARAȚIUNII
• Berlin
Autorul acestei recenzii a avut privilegiul și oportunitatea de a întreprinde o vizită în context oficial/profesional, în 1982, într-o delegație a Ministerului Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale, la Berlin în principal în fosta R.D.G. Scopul principal l-a constituit participarea la o misiune cu profil de comerț exterior, respectiv încheierea și semnarea Acordului bilateral româno-est-german de comerț exterior.
Legat de impresia făcută legată de capitala Berlin a R.D.G.:
Am sesizat imediat atmosfera închisă, închistată, pot să spun, sumbră („cenușie”) din acest oraș; aflată sub „ocupația” și „influența covârșitoare și apăsătoare” a „prietenului sovietic” (situație hotărâtă și statuată de marile puteri învingătoare la terminarea Celui de-al doilea război mondial, mai ales prin deciziile Stalin și Churchill, care a determinat scindarea fostei Germanii naziste în cinci sectoare de influență: Marea Britanie, SUA, Franța, Anglia și URSS, precum și secesiunea în două părți a Berlinului). Străzile și bulevardele păreau aproape pustii și mai ales în week-end-uri; fuseseră construite cartiere prin ridicarea de blocuri de locuințe stil sovietic, statui și monumente votive comemorând armata sovietică victorioasă; școli și instituții cultural-propagandistice și de știință de inspirație sovietică; sinistrul Zid, Auban-ul, Under den Linden, Poarta Brandenburg, apotheke (farmacii, care la noi în Ardeal se numesc neaoș „Potica”), magazine de tip alimentar pline cu mărfuri așezate (cu plăcuțele indicatoare) pe țări producătoare din „Lagărul socialist”; magazine de produse de panificație care comercializau prăjituri de casă cu fructe de pădure (proveniență România); nu era permis să atingi tu, ca „străin” intenționat sau involuntar, capul copiilor est-germani, mai ales cei blonzi (am fost avertizați din start la sosirea în R.D.G.); dacă urcai scările de la gura de la metrou, trebuia să te grăbești (mers alert) pentru a nu fi nevoit (conform unui obicei al locului) de a ajuta „tovărășește” (genosse) până sus la cărarea cărucioarelor de copii, care pe lângă cei mici aveau în spate pachete/plase/colete foarte grele; duminica nu prea aveai unde să te plimbi, doar pe platoul Alexanderplatz și în jurul turnului de televiziune (eventual să faci un popas la etajul ultim al turnului unde se afla un restaurant veșnic în mișcare lentă de rotație; te frapau veșnicele tramvaie tradiționale germane de culoare galbenă-cenușie; atmosfera era completată de timpul mohorât pe care l-am prins în februarie-martie 1982; gazdele, la care am locuit, mai ales la Leipzig, erau amabile și discrete, retrase, familie de doctori; șocant mi s-a derulat în fața ochilor, privind prin geamul trenului (ruta București – Berlin), într-o conversație monotonă cu șeful delegației, directorul Gheorghiu, sub faldurile încă geroase și umede ale unei primăveri timpurii și cu imaginea mustului zăpezii, terenurile agricole impecabil arate și discuite, dar care emanau un miros dubios, pestilențial, neplăcut (precum cele răspândite în atmosferă de către fabricile de parfumuri, de vopseluri și medicamente). Era vorba de gunoi de grajd împrăștiat ca îngrășământ natural, împreună cu dejecții umane dispersate cu mașini anume construite (tehnica a fost întotdeauna meseria germanului). Deplasarea în R.D.G. s-a completat cu vizite turistice la Leipzig (Târgul Internațional), Potsdam si palatul SANSSOUCI (clădire aflată parțial în ruină, prăfuită, alternând camere amenajate cu altele lăsate în uitare, pereții de afară afumați evident urmare a unui incendiu neprecizat de localnici sau custozii muzeali).
Pasajul amplu de mai sus nu reprezintă o invenție/fantezie, „utile nugae/nihil utile” („prostii folositoare/nimicuri utile”), care concordă sau confirmă aspectele social-economice, politice, ideologice și relaționale cu statele din fostul „lagăr socialist”, caracteristice fostei R.D.G.. Cititorul atent/interesat va fi satisfăcut intelectual prin nuanțele fine, realiste, neechivoce și nedenaturate descrise de romancier, în special în capitolul „Berlin”.
Nu putem trece cu vederea „incipit”-ul romanului („Ursitoarele”) în care pe scurt este evocată evoluția biologică a personajului principal, Eugen Stăncescu (Genu), de la etapa amniotică până la clasele primare, sub îndrumarea mamei sale, învățătoarea Anca (ce dăduse definitivatul și apoi gradul II). Tatăl, Silviu Stăncescu, economist în comerțul exterior care fusese trimis la post la Secția (Agenția) Economică a Ambasadei României din R.D.G. Adăugăm și alte aspecte esențiale analizei evoluției personajului Genu: visul premonițial al mamei sale, gravidă fiind, când părea că patru ursitoare/ursite (întruchipate de Cosânzene), în inspirația autorului fac predicții despre fiul său; apare aici din nou simbolul „treimii” (băiatul va avea trei neveste, fiecare noră va naște câte o nepoată – deci „trei” -, va sta departe de țară și va reveni la o vârstă matură); numele de botez al fiului este Eugen (de sorginte/inspirație elenă – eugenia), care evocă „curățenia sufletească”, „seninătatea”, „perspectiva fericirii”; este pregătit să-și însușească limba germană, și în perspectiva plecării, împreună cu tatăl și mama, la Berlin; clasa IX-a a început-o la un liceu est-german.
Genu s-a dovedit o persoană adaptabilă, inclusiv în mediul sumbru și metodic (uneori cu aspecte teutone ca zone) și cu ajutorul colegei Gertrude („Trudi”) Schultz s-a integrat în colectiv, intrând în relații amiabile cu profesorii și colegii.
Treptat s-a înfiripat o idilă între cei doi, o iubire adolescentină, a cărui foc s-a întețit treptat; a fost primit cu bunăvoință și reținere de către părinții fetei, medici, care au petrecut anterior o vacanță la Mamaia.
O primă etapă a relației lor: erau colegi de bancă; l-a angrenat în activitățile extrașcolare împreună și cu ceilalți colegi; au trecut la plimbări în doi la cofetărie, cinema, ceaiuri, plimbări nesfârșite prin parcuri; fata a îndrăznit și cu o oarecare reținere s-a exprimat despre influența/amprenta sovietică din Berlin, fără a forța.
O a doua etapă s-a concretizat în: „Cei doi îndrăgostiți așteptau cu nerăbdare (asemenea) ieșiri (la muzee, de pildă) pentru că puteau să se țină nestingheriți de mână”
Părinții aveau reținere pentru că Genu era fiu de diplomat (deși dintr-o țară socialistă, prietenă cu R.S.R.); probabil datorită suspiciunilor insuflate populației de către STASI. Și-ar fi dorit un altfel de tânăr provenind din țările de dincolo de „Cortina de fier”; erau dornici să meargă într-o „țară liberă”. Tacit s-au acceptat invitații reciproce la concerte din partea celor două perechi de părinți. Intervenea și regula „primirii aprobării de a invita un diplomat străin la restaurant”. Se impunea o deosebită atenție întrucât tatăl său era la primul post și erau interesați să ducă mandatul până la capăt paralel cu terminarea liceului german de către Genu.
În condițiile restrictive din acea „țară ocupată”, constituia un lux frecventarea unui cinematograf, unde rulau numai filme vechi (în România se puteau vedea filme de același gen cu titlu schimbat și fără generic); Anca fusese „dăscălită” de soț asupra modului de comportare, atenția mărită inclusiv la „mărunțișuri” (de fapt reguli de protocol și prevenție).
O a treia etapă: consta în așezarea tinerilor alături la masă în restaurant, prin „manevrele” lui Trudi.
Est-germanii erau deranjați, dar mascau acest lucru („dezgust”) când răsunau voci de ofițeri sovietici în localuri, încordând atmosfera. Ospătarii manifestau o „slugărnicie” mascată, dar se pare că erau postați pe lângă cetățenii sovietici pentru a ține situația sub control.
A patra etapă: îndrăgostirea treptată și temeinică a lui Genu. Deși față de părinții săi a afirmat că se află doar într-o relație de prietenie cu Trudi („...s-a scuzat... fericit că în întuneric părinții nu-i pot vedea roșața din obraji.”).
În conturarea acestui „joc cu focul”, autorul pune în evidență perspectivele optimiste (parțial reținute) în privința relației celor doi adolescenți. Există și premisa relațiilor amicale/cordiale dintre cele două familii.
Dar exista un impediment ce ar fi putut „dinamita” relația (în accepția lui Her Doktor și Frau Helga): „...dar nu se mărită cu el”; „Trebuie să știe până unde poate să meargă în relația lor...”; „Dar sunt încă copii”. Ceva pozitiv s-a întrevăzut: nu le este interzis să se întâlnească, dar Trudi nu va fi obligat să schimbe liceul! I s-a permis lui Genu s-o conducă seara până la locuința ei, puteau să meargă singuri la unele spectacole sau la picnic.
La întoarcerea în țară pentru efectuarea concediului legal, lui Genu i s-a interzis ferm de către tatăl său să ia legătura telefonică cu Trudi.
A cincea etapă: i s-a permis lui Trudi să meargă împreună în mașină la Potsdam; acest lucru la insistențele pe lângă părinții fetei. Pe toată durata vizitării palatului Sansoucci, cei doi tineri „au mers ținându-se de mână”.
A șasea etapă: „Dragostea ce se înfiripase între cei doi adolescenți nu mai putea fi ascunsă, ceea ce i-a înduioșat pe părinți.” La întoarcerea de la Postdam tânăra est-germană a călătorit în mașina cu număr diplomatic.
Genu, deși instruit cum să se comporte ca fiu de diplomat și ce trebuie să vorbească, s-a angrenat imprudent în a-i confirma lui Trudi că la ambasada română din Berlin se primesc informări cu evenimentele interne și internaționale și presă, inclusiv de la Deutsche Welle. Ascultarea acestui post în ambele țări era o interdicție oficială expresă, „un fel de secret al lui Polichinelle”.
(„Sunt însă sigur că Herr Doktor a fost luat în vizor pentru relația cu noi”; constatare care se înscrie în „jocul cu focul” la nivel diplomatic și nu numai!)
În negocierile de contracte româno-est-germane, Silviu Stăncescu angrena reprezentanți ai întreprinderilor de comerț exterior din România și nu aplica în numele său, evita amestecul diplomatic în relațiile de comerț exterior.
Și ceva nou: în „jocul cu focul” dintre Silviu și Anca, cea din urmă imprudent s-a arătat geloasă vis-a-vis de deplasările soțului în teritoriu, unde la târgurile internaționale „mișunau” femei tinere românce, dar și nemțoaice, toate neînsoțite de bărbați (soți). Alertă inutilă, primind asigurări ferme. Silviu i-a precizat că se acordă gir și garanție cinstei și corectitudinii diplomaților aflați în alte state și că: „Suntem bine păziți!”(prin serviciul contrainformativ); și chiar pomenește de „Curiosu”, omul ce asigura protecția). De altfel, responsabilul cu protecția i-a pus întrebarea „dacă Genu are vreo prietenă printre colege?”, acest lucru pentru că imunitatea diplomatică uneori poate fi nerespectată sau ignorată!, din necunoștință sau prostie (niciun cetățean nu poate să ignore legea, principiul de drept roman, pe motiv că nu o cunoaște). „Dar noi venim dintr-o țară prietenă!” (prietenia între diplomați se înscrie niște limite sacrosante). Asta nu scuză neatenția, vorbăria inutilă și exprimarea imprudentă. Pregătirea contrainformativă nu se identifică cu „educația în familie”, impusă de către capul familiei.
Silviu a încercat să contracareze unele „naivități” ale soției legate de cele expuse mai sus; în diplomație este statuat următorul aspect „canonic”: „nu poți ascunde nimic” (când ești într-o altă țară acreditată); „Și dacă simt că te ferești, te iau în vizor. Și nouă numai asta nu ne trebuie” („jocul cu focul” în diplomație e uneori ca o „pălălaie”, încinsă la maxim, un „pojar” periculos ce te poate copleși sau deruta ori dezorienta fatal!).
Consilierul ambasadei l-a asigurat pe Silviu că dacă Genu era îndrăgostit de o fată a unui diplomat occidental puteau vorbi de „o problemă” (restricții din centrala M.A.E.) și că, în schimb fiica lui, Sabina, are prieten, fiul unui general rus (încartiruit în RDG). Sfat și concluzii profund neconforme cu statutul oficial al reprezentatului ambasadei. Părea de fapt un ins îndoctrinat.
De-abia la mijlocul capitolului „Berlin” aflăm că acțiunea romanului se petrece undeva în perioada cărei țara și Partidul Comunist Român erau conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Scriitorul surprinde realist perspectiva istorică și evoluția contextului politic regional și internațional; precum și contrastul dintre „standardul de vitrină a Estului spre Occident” și realitatea din țara ocupată, RDG. Pentru situarea în timp a temei narative, romancierul mai face o precizare utilă: „Trecuseră douăzeci de ani de la sfârșitul războiului...”
Important era: „Genu și Trudi își trăiau cu ardoare adolescența, pătrunși de fiorul dragostei. Seara făceau plimbări prin locuri dosnice din parc... încheiau, răpuși de săgețile lui Cupidon, pe o bancă ascunsă de boscheți. Eros stătea la pândă prin apropiere și l-a ținut la distanță numai fermitatea lui Trudi care, simțind că nu-și mai poate stăpâni simțurile, i-a spus lui Genu: Până la mijloc faci ce vrei cu corpul meu. De la mijloc în jos nu ai ce căuta cu mâinile. Asta deocamdată”. Deci am ajuns la a șaptea etapă. Adolescenții erau fericiți de apropierea dintre familii „fără să conștientizeze că aceasta se datora lor”.
Au trecut anii, s-au apropiat de bacalaureat; viitorul însemna că Genu dorea să devină inginer constructor, iar Trudi medic.
Apogeul relației celor doi îndrăgostiți (etapa a 8-a): „Venise primăvara și trupurile lor radiind de sănătate, hormonii dădeau în clocot. Demnă urmașă a Evei, Trudi a fost prima care s-a lăsat învinsă de Eros.” Genu avusese în vacanță, în țară, prima experiență sexuală (erotică). (A căpătat experiență în relația cu o femeie matură, singură după plecarea soțului ofițer în misiune).
Genu rememora surprins „deliciile dragostei” oarecum întâmplătoare, dar pe Trudi „o dorea din dragoste”.
Trudi era în frământările create de invazia spectaculoasă a sentimentului de iubire, pentru ea „virginitatea devenise o povară, un eveniment de mult așteptat”, părinții „o împiedicaseră să cedeze impulsurilor erotice și insistenței iubitului.” Această „revoltă” erotică și frământările inerente, „febra iubirii” ne amintesc de personajul din romanul „Jocurile Daniei” al lui Anton Holban și poate de unele episoade din „La Medeleni” al lui Ionel Teodoreanu.
Trudi „voia să i se dăruiască primului bărbat din viața ei în patul de fecioară, în care visa în nopțile fierbinți pe Genu.” Din nou revine fascinația și semnificația simbolică a visului. Pentru adolescenți „Viața este vis” (o spunea dramaturgul spaniol LOPE DE VEGA, motiv preluat insistent în literatura medievală și romantică, inclusiv în piesele celebre ale lui WILLIAM SHAKESPEARE („Visul unei nopți de vară”).
Informatorii și sistemul draconic de susceptibilitate au condus în R.D.G. la absurditatea de a informa/„pârî” organelor STASI orice părea suspect/dubios, fie vecinii între ei, fie unii membri unei familii pe ceilalți membri, colegii din instituții și întreprinderi/fabrici/instituții unii față de alții, încât nu au scăpat „ochiului vigilent” al vecinului Onkel Fritz cuplul de tineri Genu-Trudi, aflați singuri în apartamentul familiei est-germane, mai ales când e vorba de fiul unui diplomat.
Ca-n jocul de copii „rece-fierbinte”, Trudi trecea prin momente de prea rece sau prea cald, se învelea-se dezvelea, „tot corpul îi vibra de dorință”. Experiența ei erotică se rezuma la sfaturile prietenei ei, Hilda. („Lasă că o să vezi tu!”). Era multă stânjeneală și stângăcie în modul cum se comportau, și El și Ea, bazată mai mult pe imitație și simulare de lejeritate, exchibiție copiată după revistele de modă și de can-can, cu ploaie/baie de parfum și sticle cu vin roșu. Cel mai „neajutorat” a fost Genu, cu o fâstâceală copilărească caracteristică, apoi a cedat comportându-se ca un adevărat îndrăgostit. Doreau să se „joace” (din nou motivul jocului erotic) roluri de soți tineri (sau cum se mai zice „ca mama și tata”!).
Punctul culminant, marcat cu pudoare și finețe/delicatețe de către scriitor: „Tinerii s-au îmbrățișat și s-au lăsat în voia simțurilor învolburate.” Adolescenta Trudi a înțeles că unele amănunte sensibile din experiența ei sexuală și sentimentală trebuie păstrate în intimitatea cea mai profundă, ignorând preceptul mamei potrivit căruia „păcatul mărturisit este pe jumătate iertat” (Ale tinereții valuri și învolburările ei!).
Etape de calmare și „așezare” a sentimentelor și gesturilor: Genu, mai sigur de sine și factor protector pentru iubită; Trudi, necomplexată de imboldul „Adam și Eva în grădina raiului și lângă pomul cunoașterii”, precum și momentul fascinant/delicat de descoperire a feminității ca în noaptea lui Romeo și Julieta, a devenit „mai posesivă cu iubitul”. Și ca întotdeauna, „posesiunea”/actul fizic al iubirii lăsa cuplul în stare de tristețe și visare (e o lege nescrisă a dragostei).
Perspectiva este cumva pesimistă, tatălui lui Genu i se încheia misiunea în R.D.G. în iulie, și, prin urmare, fiul pleca cu familia în România.
O încercare de consolidare a relației dintre cei doi, grăbită pe motivul de mai sus, au dat curs etapei declarării iubirii veșnice, promisiunea legăturii permanente prin corespondență și telefon...
Scriitorul revine cu o nouă precizare referitoare la timpul istoric al acțiunii din roman: intervenția U.R.S.S. și a unor sateliți din „blocul socialist” în Cehoslovacia; deci instaurarea unei situații de alertă maximă și sentimentul insecurității locale și regionale; „vântul de libertate” adia peste unele state socialiste (în special Polonia). În RDG s-a impus politica „obedienței”!
Interesante se dovedesc rememorările din cel de-al Doilea Război Mondial,, prin prisma experienței tatălui lui Trudi, contribuția României la scurtarea perioadei războiului și evocarea politicii diabolice de exterminare a evreilor, țiganilor și slavilor. Evidențiem câștigurile stilistice și prozodice ale romanului inculcate de descrieri inspirate de peisaje urbane și rurale, comorile arhitecturale ale R.D.G., momentele istorice de referință asupra unor castele medievale și mențiuni legate de familiile regale; precum și unele realități din toate domeniile R.D.G.; contextul politico-strategic regional și internațional ș.a.
Ultimele momente de intimitate dintre cei doi adolescenți au fost, după spusele lui Trudi, „zilele noastre de miere” (mai ales că au luat amândoi cu brio și bacalaureatul).
Mama lui Genu, Anca, a făcut o remarcă valabilă legată de tinerii îndrăgostiți: „Așa cum vântul stinge focurile mici și le întețește pe cele mari, și despărțirea aduce uitarea sau suferința în inimile iubiților”.
„Jocul cu focul” iubirii adolescentine poartă amprenta atât a mediului familial, cât și a substratului politic din R.D.G., contextul propagandistico-ideologic și de poliție politică din R.D.G, a contextului politico-strategic regional și a apartenenței la „lagărul socialist”.
Povestea de dragoste evocată are toate fațetele sentimentului celui mai sublim și înălțător: afecțiunea pentru ființe (oameni) și lucruri este ceea ce contează; a da frâu liber pornirilor firești; frenezia (vâltoarea) sentimentelor și afectelor; trecerea prin etapa „omului frânt” (urcușuri și coborâșuri); instrumentarea cu inteligență a „provocărilor” și „tentațiilor”; măsura în tot ceea ce se întreprinde, deși sentimentul de „îndrăgostire” cunoaște și riscuri, înfrângeri, reveniri, revigorări vivante.
• BUCUREȘTI
Familia Stăncescu este prezentată, în continuare, pe drumul de la Berlin la București; se evocă realitățile din țările parcurse cu mașina cu rulotă.
Anca, mama, era optimistă: „Amorezul este vesel, probabil, o va uita repede pe nemțoaică. Tip sportiv, frumos, inteligent, fiu de diplomat, ce fată i-ar rezista?”
Genu oscila între amintirile/sentimentele din prezent și cele din trecut; „fiecare plecare este un nou început”. Parcă i-a dat dreptate Ancăi, referitoare la soarta iubirii înfiripate pe meleaguri germane: fiul ei „se agață” acum de imaginea primei experiențe erotice cu vecina Nuți.
Au urmat Bratislava și Budapesta.
În țară, Silviu a aflat că a fost promovat secretar I.
Genu a trecut de la „confuzie” la „bucurie”; urma viața de student.
Călătoria în țară în împrejurimile Sibiului a fost reconfortantă, familia reușind să se readapteze mediului și obiceiurilor românești. Au urmat noi trasee de vis, pitoresc: Arad-Apoldu-Orăștie, Sebeș, Săliște, Orlat, Sibiu, Șelimbăr, Valea Oltului-Tălmaciu-Turnu Roșu.
Emoționantă s-a arătat revederea cu părinții lui Silviu.
Romancierul are un tușeu reușit în conturarea portretelor personajelor principale, ale celor secundare și a unora pur întâmplătoare, punând accente exacte și definitorii în redarea personalităților celor menționași sau evocați. Nu se practică „umpluturile” inutile cu amănunte nesemnificative și nici „înflorituri”.
Impactul cu realitățile din România ceaușistă a fost destul de șocant: controlul nașterilor, interzicerea avorturilor ș.a. Se impunea schimbarea apartamentului familiei.
Prima sincopă în reluarea vieții de adolescent a lui Genu: „Parcă nu ți-s boii acasă?”; „I-o fi dor de Trudi. Apropo, să nu te grăbești cu telefonul”. Un joc între ironie și interdicție; trezirea la realitate! Așteaptă examenul la facultate (după emoțiile iubirii, urmează cele de pe culoarele facultății și din sala de examen!).
Hormonii s-au resuscitat: Genu așteaptă să se retragă lumea în dormitoare cu gândul la „lumina de la patru” unde locuiește Nuți. În camera sa și-a verificat „mijloacele de prevenție/protecție”, în perspectiva reluării relației cu iubita mai matură și mai experimentată. Vorbim de „jocul cu focul” instinctelor și imprudenței (revolta tinereții eliberatoare!). Pentru Nuți o astfel de relație nu este ceva serios, ci un moft și acoperirea „timpilor morți” ai propriei căsătorii; neglijată sentimental și erotic de soțul aflat în veșnice misiuni.
Între cei doi soți, Silviu și Anca, se reaprinde „jocul cu focul mocnit” ale iubirii casnice protectoare, conservatoare și cu momente de intensificare, tandrețe și contopirii și sincronizării sentimentelor, tendințelor, speranțelor și optimismului.
Relația mai veche a lui Genu (ce l-a inițiat în consolidarea statutului de bărbat și trecerea la maturitatea timpurie), Iftimie Elena (Nuți), educatoare, este prezentată ca o femeie cu familie consolidată (soț, doi copii), ce se trage din Teleorman. Familia sa e una respectabilă, reușită și parțial fericită.
Se pune întrebarea: doamna Iftimie era într-o etapă a vieții sale critice din punct de vedere a vieții sexuale sau interveneau alți factori: jucăușul Cupidon îi face feste; Aghiuță (vorba scriitorului) a intervenit în sufletul ei; era o „frondă bovarică” (ce nu ducea la niciun rezultat final), dorea ceva nou, inedit, o atrăgeau bărbații tineri și frumoși sau pur și simplu aventura de dragul aventurii?
Catalogul erotic al cuplurilor s-a întregit prin oglindirea unui „joc cu focul” iubirii dintre un tânăr (intrat într-o nouă etapa a vieții sale) și o femeie matură. Catalogul pare o panoplie de trofee ale lui Eros! Scriitorul subliniază veridic: „Bărbații nu au înțeles niciodată sufletul femeii (sic! – ce facem cu farmecul feminin!). Dovadă că în loc să fie recunoscător Evei că, datorită ei, a trăit adevărată fericire, Adam este mereu în căutarea unei alte Eve”; „...gustul arsenicului pentru că un bărbat nu e capabil să se jertfească din dragoste.”
Elena (Nuți) este „altă Evă” (dacă nu mă înșel, în literatura internațională există un roman cu acest titlu); referitor la Genu: „Ce l-ar mai iubi! S-a perpelit așa mai multe nopți...” Lecturile și romanele clasice de dragoste au tulburat-o și i-a insuflat o concepție nouă despre dragoste. Dar uită realitatea familială în care se află.
Idila (oarecum imprudentă) s-a reluat cu alt „foc”, sub semnul „vinovăției biblice” din partea lui Nuți. Se pare că primul „măr” (soțul ei) nu a fost prea arătos, încercând să muște din „mărul interzis”.
Ca niciodată, decât în celelalte romane ale sale, domnul Mihai Maxim a redus gradul de pudicitate, punctând câteva aspecte relevante ale vieții sexuale a protagoniștilor, fără a forța nota și a idiliza.
Imprudența a avut o urmare nedorită: Nuți a rămas gravidă cu iubitul. Și totuși, „visează” la ziua când Genu va fi cu totul al ei. Noaptea simte că arde cămașa pe ea...”. Totul se amplifică știind că soțul, Ionică, e tot timpul în misiune, iar în Cehoslovacia situația este gravă.
Nuți este între ciocan și nicovală: soțul plecat, singură în apartament, „dornică de dragoste”, Genu necunoscând starea iubitei temporare. Este vorba de inocență, de naivitate și visuri romantice. Nuți încearcă să afle ce-i cu Genu, deși se gândește să scape și de sarcină, cu inima îndoită. „Vibra când vedea plapuma lui Genu” (scoasă pe balcon la aerisire). Doamna Mărioara, o vecină, băgăreață, era preocupată de soarta „educatoarei fâșnețe”.
„Jocul iubirii” se completează cu graba cu care Nuți, singură în casă, cu gândul la Genu, se angajează fără să gândească într-o „dezechipare” și trecea la nuditate într-un dans ciudat prin apartament, ca și cum nu mai avea răbdare ca iubitul să-i bată la ușă. Toți par în casă „surzi și muți” (nici soțul, nici copiii), nu sesizează metamorfozarea doamnei Elena. Fără să gândească logic, dorește să instaleze în provincie (la părinți) telefon pentru a conversa cu iubitul.
Nuți își face un calcul greșit: poate continua „relația vinovată” fără să tulbure cu ceva căsnicia. Oare?
Genu acționează pentru echivalarea diplomei de bacalaureat est-germane și dorește să se înscrie la facultatea de construcții, unul dintre motive fiind că examenul de intrare era lesnicios. Dar va avea o surpriză cu impact mental, materia „rezistenței” (de bază) atrage mulți repetenți.
Este halucinantă „sarabanda” pilelor, peșcheșurilor, mitei care circulau prin întreprinderile de comerț exterior, M.C.E.C.E.I, precum și la nivel de titularizare și ocuparea de post în învățământ; prin aceste „furci caudine” au trecut Silviu și Anca. Deși se subliniază că plecarea la un nou post de consilier economic se bazează în principiu pe profesionalism și evidențiere la locul de muncă.
Realizările de la postul din R.D.G. i-au deschis ușile carierei lui Silviu.
Bate un vânt benefic în politica externă a României; după intervenția în Cehoslovacia a URSS și a altor state socialiste, conducătorii țării noastre au schimbat parțial macazul spre Occident, mai ales în relațiile de comerț exterior.
Bunicii din partea tatălui îl gratulează pe Genu („ e băiat cu minte. Și apoi o are pe Trudi; între ei e dragoste veche...”; „E râvnit de multe fete. Până la Trudi îi trântește aici cu decretul...”).
Naiv, Genu gândește eronat: „nu Nuți, nu pot avea probleme. E măritată și, dacă rămâne însărcinată, e copilul soțului.”
Se întrevede un post în R.F.G. pentru Silviu, urmând ca Genu să rămână în București: „ ...a ieșit învingător în primul lui acces de independență”.
Întoarcerea de la bunici acasă, a circuitat sufletul lui Genu: „Ferestrele de la etajul patru (apartamentul lui Nuți) erau luminate”; „...numai pe Genu îl ardea așternutul”; „În somn l-au vizitat amintirile fierbinți cu Nuți care dimineața păstraseră forma unei hărți înrourate”. Romancierul „a pudrat” episodul cu un aer romantic!
Ordinea de zi pe „frontul dragostei”: „...varianta de a o întâlni pe Nuți”. Șoc cu scântei, când mașina care a adus-o pe Nuți din provincie, ochii celor doi îndrăgostiți s-au întâlnit surprinși și emoționați, ( o „întâlnire” ca din balconul Julietei, el la fereastra camerei privind în jos fascinat, ea privind în sus spre fereastra familiei Stăncescu. Singura răsplată pentru Genu a fost „zâmbetul fericit” al lui Nuți.
„Complotul îndrăgostiților”: Genu evitând pe mama Anca s-a dus val-vârtej prin intrarea din spate a blocurilor, urcând la etajul 4; acolo „Nuți îl aștepta cu ușa întredeschisă”. (Voila, de vezi!!!) Femeia a uitat de prudență (ușa deschisă): „ ...sărutul lung al lui Nuți, care îi încolăcise gâtul cu brațele și se lipise toată de el, l-a făcut să-și piardă respirația”. Descrierea îndrăgostitei a pus în evidență o superbă brunetă.
Genu a cedat farmecelor feminine, „hipnotizat de imaginea femeii fremătând de dorință”. Iubire „cu sălbăticie”! („câmp de luptă” unde s-au confruntat „tinerețea bărbatului și pofta neostoită a femeii”. S-a trecut de la „misterul feminin” la „idealul de femeie”. Dansul fevril al „trăirilor”/efuziunilor iubirii aproape l-a copleșit și l-a „devorat” pe Genu. Maturitatea a subjugat tinerețea.
Tânărul a fost șocat de gestul unilateral de a face un avort după primele lor întâlniri de dragoste.
Femeia dorea cu ardoare să audă fermecătorul „Te iubesc!” pentru a fi sigură de sentimentele bărbatului. A urmat o istovitoare și intensă foame de sex.
Surprinzătoare a fost mijirea sentimentului de „gelozie” precoce la o femeie conștientă că iubirea ei vinovată nu are viitor, avertizându-l ca o dojană pe Genu să nu aducă în apartamentul său tot felul de „femei păcătoase” (dar Nuți era chiar cinstită?).
Genu, trecut prin reluarea relației cu Nuți, a devenit alt om, transformat prin iubire intensă, acaparatoare, astfel că s-a estompat „leagănul atâtor speranțe și vise privind viitorul comun cu Trudi. Acum totul i se pare atât de demult, iar Trudi; atât de departe”.
Un partener de tenis de câmp, Costin Neagu, i-a făcut cunoștință lui Genu cu soția lui, Diana, iar aceasta din urmă s-a gândit ca, la o nouă întâlnire cu tânărul nostru, să-i prezinte pe verișoara Cristina.
Neștiind cum să reia legătura cu Trudi, în loc de scrisoare, i-a expediat o vedere („se va consola cu vederea”). Se evidențiază caracterul oscilant al sentimentelor lui Genu, conștientizând că această iubire „vinovată” nu are perspectivă și se pot întâmpla necazuri.
Genu a cedat surprinzător farmecelor Cristinei, studentă la filologie (secția franceză). (Notă dacă nu greșim, Cristina/Tina o întruchipează pe soția scriitorului Mihai Maxim, care a urmat aceeași secție de învățământ, devenind profesoară). Tina i-a tot aruncat ocheade, dar a fost prudentă pentru că, de curând ieșise dintr-o altă relație, decepționantă și nu dorea să se angajeze într-o relație stabilă. Genu a cucerit-o cu amintirile sale din R.D.G., manifestarea de curtoazie elevată și stând mai mereu în preajma ei. Și-au propus să se mai întâlnească. Ceva părea „șubred”: va avea tendința să treacă din floare în floare? (Nuți-Trudi-Nuți-Cristina!). Prima întâlnire era la o sală de dans a doua zi. L-a atras această studentă, cultă și instruită, deosebit de frumoasă, isteață și netimorată; de acum încolo avea cu cine ieși în oraș și nu „camparea” permanentă și surprizele din apartamentul lui Nuți. Cristina îl stimula să cunoască limba și cultura franceză. Nuți a fost „preoteasă” ce l-a inițiat în „ars amandi”.
Se înfiripa o nouă iubire: de la dans au plecat ținându-se de mână; Cristina a devenit confuză și nesigură; a invitat-o la o aniversare; în timpul vizionării unui film la cinema din nou a ținut-o de mână, ea nu și-a retras-o pe a ei; a dus-o până acasă; la despărțire a sărutat-o.
A intervenit duplicitatea: în apartamentul părinților lui o duce pe Nuți, iar în cel din Floreasca (al bunicilor) pe Cristina! („Pe Nuți o păstrez pentru pat, iar cu cealaltă ies în oraș, merg la ștrand, la dans, la filme. Și așa nu am ce face cu Nuți cinci zile...”).
Nuți a trecut la o sistematică tracasare geloasă, sunându-l aiurea pentru nimicuri! A început să picure apropouri: „Ești bine, iubitule? N-ai pățit nimic! Unde ai dormit astă noapte? Unde ai fost toată ziua? Am sunat toată noaptea și la dimineață și la amiază...”
Îndrăzneala maximă din lui Nuți: a plasat alimente din casa sa în frigiderul apartamentului familiei Stăncescu, „vor mânca acolo unde i se va face foame”.
Maiorul Ieftimie, soțul lui Nuți, urma să se întoarcă temporar din misiune și a telefonat acasă la socri, aflând că soția sa este în București pentru un curs de perfecționare (joc între minciună și eroare!). Ajuns la domiciliu, ofițerul a constatat că la apartamentul lui luminile sunt stinse. „Unde-o fi soția fidelă?”
„Porumbeii”, gândindu-se la „deliciile iubirii de peste noapte”, se pregăteau să se așeze în sufragerie; Nuți, aproape goală, se fâțâia într-un halat descheiat. Genu era așezat în capul mesei în locul stăpânului (imprudență și prea mare siguranță de sine, precum și tupeu adolescentin!). Reacția maiorului a fost de stupefacție, transformată în mânie și furie, ducând mâna la pistol; a recurs la aplicarea unei lovituri cu diplomatul în capul lui Genu. Primul ajutor ca să se dezmeticească i l-a acordat tot domnul Ieftimie, fiindu-i milă de tânărul intrus. Într-un moment de neatenție și confuzie, tânărul a reușit să se refugieze în apartamentul lui, fără alte incidente. Trist pentru maiorul încornorat! (scena ca în teatrul lui MOLIERE). Ieftimie nu l-a recunoscut, îl știa cum arăta doar de când tânărul era copil. Scena, în unele aspecte ale ei, parcă este desprinsă din piesa „Bădăranii” a lui GOLDONI, cu amorezi alergați și nelăsați să se întâlnească. De asemenea, Nuți a fost supusă „corecției” din partea soțului; bătută cu „centironul”, așa cum jupân Dumitrache din „O noapte furtunoasă” dorea să împartă lovituri „canaliei cu steclele în ochi”, sau slugii Spiridon și chiar sorei lui Veta, Zița! Nu putea să-și anuleze căsătoria prin divorț, pentru că „dădea rău la dosar”! La fel ca și conu’ Dumitrache, gestul bătăii a fost mai mult simbolic și într-un fel „blând”, mai mult „să o sperie și s-o aibă la mână”.
Ca și cum nu s-a întâmplat mai nimic, seara a mers la dans cu Cristina.. Un timp a evitat-o. Era inerentă intervenția minciunii mascate, acoperite cu scuze. Simțind schimbarea comportamentului lui Genu, fata l-a expediat la telefon, urmând rapid apelul („Am căzut ca un puști în plasa întrebării ei puse cu schepsis.”). Ghinionul sau norocul l-a părăsit la fete?
Revine din când în când, ca leit-motiv, premonițiile Ursitoarelor; probabil că Genu aflase de visul teribil al Ancăi!
„Jocul cu focul”, în continuare, la două capete de interes: Cristina și Trudi. Mai avea rost să-i scrie nemțoaicei? Ajută „câteva cuvinte de tandrețe și puțin dor la sfârșit?” Și-a dat seama că Nuți a pățit-o rău de la soțul ei și probabil „s-a cumințit” („Oricum, el nu o va mai căuta”). Cristina (Tina) a intrat într-o ușoară depresie și confuzie.
Cristina l-a reîntâlnit la Ștrandul Studenților din Tei pe Eugen, revederea lor fiind explozivă, aproape că trupurile lor s-au contopit într-o singură persoană ambivalentă. Treptat, s-a trecut la întâlniri zilnice.
Emoționantă este preocuparea scriitorului care, urmărind destinul și mișcările eroilor romanului; găsește prilejul de a descrie încântător zone și peisaje de vis românești, ca un adevărat patriot și pastelist.
Feerică este descrierea nordului Moldovei, de unde se trag obârșile domnului Mihai Maxim, de exemplu evocarea unor locuri dragi tuturor oamenilor: Ipotești, Humulești, Mălini (satul lui NICOLAE LABIȘ), Șipotul Sucevei sau Liveni (invocate în prozele lui MIHAIL SADOVEANU), precum și întreaga Bucovină. Îl înțelegem bine pe autor, pentru că și subsemnatul, prin mamă, mă trag din județul Vaslui. Duioasă este și prezentarea scriitorului EUSEBIU CAMILAR și a soției sale, poeta MAGDA ISANOS (lirica ei fină pe linia „țării fetelor” al Mariei Banuș, precum și soarta ei tragică). Rememorând, putem sublinia și strânsa prietenie literară cu poetul GEORGE TOPÂRCEANU. Scriitorul parcă străbate la pas, precum CALISTRAT HOGAȘ, meleagurile bucoviniene, cu o încântare aparte, dar și melancolie.
Genu a fost eroul unei situații tragice: salvând de la înec, elev fiind în clasa a IX-a și prezența sa în vacanță în Bucovina, era cât pe ce să se înece prietenul său Bobică. Actul de bravadă l-a determinat să evite partidele de înot pe viitor.
Enumerând relațiile sale, a constatat că „a fost primul bărbat din viața unei fete, și-ar fi creat o obligație morală față de ea, „a înțeles cât de mult îi lipsea Trudi; blonda cu părul mătăsos, cu luminițele care străluceau în ochii de culoarea cerului și cu un mers romantic îi umpluse sufletul și nu mai rămăsese loc pentru o altă fată”. Ca la imaginea bivalentă și jocul ochilor cameleonului, noaptea revenea imaginea trupului nud al lui Nuți care se zvârcolea în brațele lui. Iar ziua, simțind nevoia unei companii feminine, o căuta pe Cristina. Și acum era zi.” Deci la îndemână era bineînțeles Tina. Ce mai caiman flămând!
Amândoi, Genu și Tina, evitau să spună celor două perechi de părinți că nu își sunt indiferenți, că sunt împreună. Minciuna poate naște tot minciună sau bucluc, minciuna are picioare lungi! Locul acțiunii era de data aceasta Costinești (vezi reminiscențele ce revin în amintirea scriitorului din romanul său anterior).
Când părinții celor doi s-au întâlnit, nu puteau ignora că sentimentele copiilor concordă („Se jenează de noi să se țină de mână.”).
Cele de mai sus se desfășurau pe fondul urmărilor condamnării de către șeful statului român a intervenției militare în Cehoslovacia (la miting participând și Genu), o oarecare „dezghețare” a relațiilor României cu țările occidentale și SUA.
Interesantă această îmbinare a vieții amoroase a lui Genu încastrată într-o etapă istorică atent și corect privită, nu este doar o poveste simbolică, o parabolă, nici o feerie gen „A douăsprezecea noapte” a lui WILLIAM SHAKESPEARE.
Nu a uitat-o definitiv pe Trudi, scrisorile lor erau de fapt înjghebări de jurnale personale. Genu a păstrat secretul relației cu Cristina și Nuți.
Revigorante sunt și scenele din viața studențească a lui Genu și Cristina.
A venit timpul ca secretarul I, Stăncescu Silviu, să se prezinte la post la Köln.
Încet, pe Genu și Trudi îi copleșea dorul unul de altul mult mai rar; devenise dependent de Cristina, total diferită de Trudi, care te străfulgera cu privirea ei pătrunzătoare, enigmatică, serioasă tot timpul, cu un zâmbet cuceritor.
Genu devenise exagerat de protector, nu o lăsa să plece pe fată o clipă de lângă el când erau la întâlnirile distractive studențești; „formau o pereche reușită”.
După câtva timp, Genu a devenit un bărbat în toată firea, era oarecum de nerecunoscut.
O ironie simpatică a scriitorului: „Genu și Cristina trăiau din plin studenția, ...profitând de binefacerile vârstei de aur”. (Este un joc de cuvinte, studenția este o perioadă de aur în viața tinerilor, dar ei trăiau în „epoca de aur”!)
Cei doi erau nedespărțiți. Cu Trudi vorbea telefonic sporadic, iar când Genu se ducea în vizită la tatăl său în RFG, „zidul rușinii” dintre cele două Germanii îl despărțeau de nemțoaică.
Aflând că iubita lui, Tina, nu mai e virgină (urmare a relației eșuate cu Bebe), „a făcut puțin circ”, primind „o lovitură în plin” în demnitatea lui de bărbat. A iertat-o se zice, dar Genu a uitat experiențele sale erotice anterioare și unele concomitente, aproape să le încurce scandalos.
Așa cum a pățit-o cu Nuți (femeie matură totuși, cu experiența căsătoriei), tot la fel s-a întâmplat cu situația Cristinei. De avort nu se putea pune problema („păcatele tinereților?”). Părinții Cristinei au ales menținerea sarcinii, căsătoria celor doi, fata lor va naște și ei se vor ocupa de copil. Genu „n-ar fi avut chef să se însoare”. Au acceptat faptul împlinit și părinții băiatului. Au întocmit actele copilului după naștere pe numele lui Genu. Și cum se zice în cartiere, „Gioconda se mărită!” Nunta a fost cu ștaif. Copilul a fost o fetiță.
Proaspeții părinți au continuat studiile la cele două facultăți. Genu avea perspectiva de a deveni asistent la catedra de „Rezistență”. Soția lui a primit un post la o școală din Brănești, după primirea negației a ajuns la secția franceză de la Radio România.
Scriitorul revine: s-a împlinit că băiatul Ancăi va avea o primă soție care va naște o nepoată (Doina-Speranța).
După trei ani, soții Stăncescu s-au întors în țară definitiv.
Genu s-a dovedit un cadru didactic priceput, agreat de studenți, străbătea cu ei șantierele. Ca să se înscrie la doctorat, a trebuit să intre în rândurile PCR.
În preajma pregătirii intense a tezei de doctorat a primit o scrisoare de la liceul german din RDG, pentru sărbătorirea absolvirii promoției 1968, pe adresa bunicilor din Drumul Taberei. Trudi îl anunțase de întâlnire și se bucura „că vor retrăi momentele minunate din timpul liceului”, urmând să fie cazat la vila familiei Schultz („Te aștept cu dor.”; Sper că nu m-ai uitat!”) Genu a întrezărit nefericirea fetei; aceasta nu și-a întemeiat o familie, s-a dedicat total profesiunii de medic. Căsătoria cu Cristina a întristat-o pe Trudi („Femeia păstrează pentru totdeauna în suflet primul bărbat din viața ei”.)
Genu nu a arătat Cristinei decât adresa liceului german. Soția a mimat bucuria și geloasă a tot întrebat dacă vreo nemțoaică îi duce dorul. A apărut îndoiala soției, pe fondul nesiguranței și îngândurării lui Genu.
În sufletul lui Genu au reînviat clipele petrecute peste ani cu Trudi, în legănarea vagonului de tren. Trudi și-a luat concediu o săptămână pentru a fi cu fostul iubit. Medicul Trudi era o doamnă elegantă și suplă, fermecătoare. Nu și-a putut opri impulsul de a se săruta, „savurând dulceața și aroma buzelor”. Discuția lor s-a învârtit în jurul lui „dacă”, „parcă”... erau lucrurile altfel, ar fi fost împreună pentru totdeauna. Trudi a fost cutremurată de vederea lui Genu („De ce m-ai pedepsit atât de crunt, Doamne?”).
Constatare amară a lui Genu văzând camera iubirii lor dintâi: „În fond ea mi s-a dăruit cu toată ființa ei pură și eu am fost cel care a trădat-o. Sigur, „forțat de situație”. Și acum mă primește ca pe bărbatul viselor ei.” Și perorează: „... mai flămând sunt de tine”.
Trupul și prezența lui Trudi l-au dezarmat și a cedat efluviilor iubirii într-un pat, presărat cu petale de trandafiri. Fata insista pe apelativul „iubite”, iar Genu se lăsa răspunzând cu „iubito” și „ești a mea”. „Chemarea stridentă” a unui pescăruș, din localitatea unde locuia familia lui Herr Doktor, simbolic evoca trezirea amintirilor și a nostalgiei după zilele „înfierbântate/înfocate/înflăcărate” ale idilei celor doi. Într-adevăr, „amintirile sunt singura avere pe care o avem” (avere spirituală/sentimentală, dar – adăugăm noi – ele sunt „dublura” (viața paralelă trecută) care „tușează” viața prezentă și viitoare, ce ne mobilizează sau le demobilizează (dacă au fost triste, depresive sau crude)!
Există un adevărat „balet” al frumosului care străbate memoria lui Eugen, periplul nostalgic și cu efuziuni de dragoste ale iubitelor sale: Trudi, Nuți și Cristina. Cele tinere se încadrează în categoria „prospețimea care emană din toată ființa lor”. Interesant și derutant: când se află în compania uneia din aceste femei pe o perioadă mai lungă, fiecare în parte este „punctul nodal” al afecțiunii lui; când trece la cealaltă relație (care are alte conotații și valențe emoționale, senzitive, grade mai ridicate de afecțiune) uită pentru un timp de cealaltă pentru ceea ce se centrează în atenția și interesul lui; de altfel, se poate vorbi de „un timp al iubirii” (la celelalte ființe este un timp al instinctului, al acuplării și cuibăritului) care diferă de cealaltă, de nuanțe ale măsurării clipelor evoluției noastre. Și cum spune și romancierul Maxim (aici ne armonizăm convingerile), trebuie să facem tot ce ține de noi pentru „a nu irosi clipele pe care ni le-a dăruit/hărăzit soarta”.
Trudi nu știe ce să mai facă să-și recâștige iubitul și să resusciteze dragostea lor. Încearcă să-l facă pe Genu să se reîndrăgostească de ea; speră (speranța nu moare niciodată!). Aproape îl „răpește” în sens simbolic, îl copleșește cu o atenție sporită, drăgălășenie și pasiune nețărmurită. De un farmec deosebit este îmbinarea seriozității și sensibilității exacerbate din comportamentul fetei. Cum spunea Genu în glumă: „Sechestrare de persoană”, subliniind posesivitatea, dorința de acaparare a atenției – ea să fie punctul central (focal).
Reluarea temporară a relației cu Trudi dovedește oare „instabilitatea/labilitatea sentimentelor” lui Eugen pentru fetele pe care le-a curtat intens sau cele care l-au inițiat în dragoste? E adevărat:
„O, clipă stai!” E timpul unei autoanalize!; „clipa dragostei dintâi” este una grea, dacă nu ai fost superficial în relații. O clipă de luciditate s-a întrevăzut: firesc – e un egoist sau un păcătos? Trebuie să fie cinstit? Pare o cotitură în felul lui de a fi. Senzațional sună exprimarea scriitorului: bărbatul „să-i sărute sau să-i soarbă zâmbetul”!
Noaptea petrecută împreună a fost una a îmbrățișărilor și căldurii sufletești. Și ca în „Romeo și Julieta”, tinerii îndrăgostiți se trezesc „legănați de cântecul privighetorilor” (mai întâlnim o astfel de scenă și într-o poveste din „Decameronul” lui GIOVANNI BOCCACCIO, scriitor fascinant și totodată prolix). Aveau de recuperat? Greu de spus dacă judecau situația complicată a amorezului Genu.
Eugen avea remușcări când se gândea la ce a lăsat în țară: Cristina și micuța Doina; îl „ardea” tendința de a minți soția forțat de împrejurări. Această deplasare în RDG putea atârna greu în economia relației cu Cristina. Să cedeze dorinței sau să accepte stabilitatea și tăinicia căsătoriei, siguranța.
Pe Trudi n-o interesau amănuntele despre familia lui Genu, deși el încerca să justifice contractarea/încheierea acelei căsătorii prin motivul absurd că în România avortul este prohibit. Sentimente contradictorii. Trudi era conștientă că va pierde curând „marea ei iubire”, i se dăruia neîntrerupt ca și cum ar fi vrut să-i pătrundă cu totul în suflet și trup bărbatului. Doctorița oscila între lipsa de cusur a iubitului, sacrificiul ei și poate trădarea lui; e îngrijorată de deznădejdea lui. Nu mai vorbim de ura pentru soția lui Eugen. Încercarea lui de a o împăca mai mult o agita și o copleșea cu tandrețea, îi provoca exuberanța.
Genu din nou gafa: „Gata, stăpână a inimii mele.” A copleșit-o cu cadouri.
S-au iubit trupește din nou, „cu dragoste și ură”, „iubire în neștire, cu patimă și cu furie” (în realitate, în viața cuplurilor granița dintre dragoste și ură este foarte subțire.)
Trudi a fost curtată intens de doctorul Samuel Schwartz si chiar i-a cerut mâna personal și tatălui ei; răspunsul ei a fost între evaziv și posibilitate: nu-l cunoaște, visează la o căsătorie din dragoste, nu putea să-i spună pretendentului de „dragostea interzisă” cu Genu. Lui Herr Doktor i-a mărturisit că „încă îl iubește pe Genu” și trebuie „să-și verifice sentimentele”.
Genu dădea vina pe Soartă sau Ursită. Se pare că iubirea lor nu era posibilă, nu avea viitor; masa de adio a fost un fel de „priveghi al dragostei lor”. O va considera mereu „iubita mea pe viață”.
Reîntoarcerea în țară l-a trezit la realitate, se alătură ființelor dragi de care era legat sufletește și trupește, Cristina și Doina. Revederea copilului a „eclipsat clipa de vrajă, mirifică” trăită cu cealaltă femeie (ne aduce aminte personajele profesorului Miroiu și splendida Mona, perechea de îndrăgostiți romantici din „Steaua fără nume” din piesa lui MIHAIL SEBASTIAN).
Eugen a intrat în rutina pregătirii de doctorat, serviciu și mediul familiei. Tatăl lui, Silviu Stăncescu urma să plece la un nou post în străinătate, după cinci ani de lucrat în Centrală.
Genu era „omul imprevizibilului” și pe plan profesional, ca și în cel afectiv. Teza lui de doctorat a suscitat un interes deosebit. I s-a oferit posibilitatea de a elabora proiectele unei rafinării în lumea arabă. După un timp de gândire s-a deplasat în interes de servici în Irak, în nopțile toride o visa pe Trudi. Apoi a sunat-o, dar n-a răspuns nimeni.
Din nou a fost invitat în Germania la împlinirea a 20 de ani de la absolvirea liceului din această țară și spera să încheie amiabil „capitolul german” vis-a-vis de relația cu Trudi. La fel era convinsă și germanca că s-a încheiat „capitolul ei românesc”, suportând greu „anii patimilor” (dorea să șteargă urmele „păcatului”, să-și lingă rănile). Și minune: de la ultima lor întâlnire, Trudi a rămas gravidă, născând apoi pe Ulrike (feblețea familiei Schultz, astfel că a devenit imposibilă căsătoria sa cu Sami/Samuel).
S-a împlinit o altă previziune a ursitoarelor: după Doinița, s-a născut Ulrike. Nuți a avortat fătul conceput cu Genu.
• Moscova
Ultima parte a romanului apropie firesc acțiunea narativă de perioada de după 1989.
Istoria vieții și activității conferențiarului universitar Eugen Stăncescu a cunoscut o schimbare de 180 de grade, părăsind temporar mediul învățământului superior, cu îndemnul și sprijinul inginerului constructor Werner Schmit (fostul coleg de liceu), a trecut în mediul privat, la firma prietenului său specializată pe construcții, având relații de afaceri prospere la Berlin și contracte avantajoase la Moscova.
Ajungând prima oară la Moscova, a rămas surprins de schimbările petrecute, dar și de noile provocări și „ pericole” într-o țară uriașă, cu potențial economic enorm și resurse nelimitate, necesitatea de a nu intra în conflict de orice fel cu regimul oligarhic instaurat după căderea „cortinei de fier” și dizolvarea URSS (de fapt o „cosmetizare” cu numele de C.S.I.).
Descrierea Moscovei pune în evidență cunoștințele romancierului despre mediul rusesc actual „aclimatizarea” cu atmosfera și starea de spirit din uriașul imperiu readaptat vremurilor. Vechile întreprinderi/firme sovietice s-au capitalizat, s-a renunțat la schimburile bazate pe barter între statele Europei de Est, ieșirea de sub influența rusă și construcția europeană a impus noi condiții cruciale, restricții și alte măsuri de reglementare a raporturilor comerciale și economice dintre Federația Rusă și blocul european. Cu toată această scindare, în Rusia se cautau ingineri și constructori („crema”) din fostele state socialiste.
Genu a fost informat de toate acestea și altele în amănunt pentru a i se ușura „integrarea” profesională în noul mediu.
Constată că au dispărut de mult magazinele goale, cu galantare doar cu șampanie rusească și alimente pe cartelă. O dovadă o reprezintă faptul cum arătau restaurantele.
După 70 de ani de „bolșevici” și „menșevici”, acum au luat locul „noii ruși”, îmbogățiții după dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Apare în „galeria” de femei atractive pentru Eugen o rusoaică superbă, translatoare – Tatiana Ivanovna Petrova; lector de limba germană la Institutul Pedagogic din Moscova (intelectuală de formație). Aceasta îi trata pe români și pe germani cu superioritate și reținere.
Herr Werner intenționa să-l „cupleze” pe Stăncescu cu Petrova când se vor întâlni la teatru. Deși cunoștea ceva din literatura rusă și sovietică, Genu nu a încercat să-și etaleze cunoștințele și că „nu era cazul să intre în intimități cu rusoaica”. Încă o dată, romancierul face dovada unui intelectual fin, doct și perfect cunoscător al culturii ruse (vezi comentariul elitist referitor la adevărul despre Maxim Gorki). De asemenea domnul Mihai Maxim face o panoramare a Moscovei, partea veche/clasică, splendidă și ceea ce este nou în privința stilului arhitectonic. Generozitatea împărtășirii acestor amănunte este o calitate intrinsecă, a personalității literatului român. Rusia a avut și a putut înfățișa lumii, încă din timpul lui Petru cel Mare, geniul și realizările remarcabile în domeniul literar, artistic (pictură, mai ales), arta religioasă.
Piesa de teatru vizionată („Simfonia poloneză”) era axată pe o poveste de dragoste între un soldat rus și o tânără poloneză, ceea ce i-a resuscitat amintirile idilei sale cu Trudi (rana pare că nu s-a vindecat total). Câteva scene aveau conotații similare cu povestea dintre românul Eugen și nemțoaica Gertrude. Sfârșitul piesei l-a blocat pe Genu, devenit taciturn. Într-un fel Werner (Mister) a fost cel ce i-a provocat reactivarea „rănilor” din dragoste, propunând un asemenea spectacol, știind „povestea amară” a lui Eugen.
Tatiana a sesizat „gafa” și, intuind sechelele dramei din sufletul lui Genu, nu s-a sfiit să afirme: „Asta între prieteni, nu se face... Înseamnă că nu a uitat-o... În viața fiecărui om există o singură Mare dragoste.”
Amănuntele despre acțiunea de contractare a rafinăriei nu putem spune că „parazitează” acțiunea, ci este un „liant” necesar pentru imprimarea cursivității firești și încadrarea vieții amoroase a lui Stăncescu-fiul.
Werner a cooptat-o pe Tatiana în colectivul de la firma sa care acționa în Federația Rusă.
La insistența lui Mister, Eugen a promis să vorbească cu soția Cristina pentru a stabili dacă va continua și în viitor cooperarea cu firma vest-germană în spațiul rus; vor oferi găzduire temporară la Moscova și soției și fiicei lui Genu (beneficii adevărate, tentante!).
Urma, ca înainte de a se întoarce în România, împreună cu Tatiana, să colinde magazinele pentru cadouri aferente familiei sale. Werner a continuat cu apropourile și insinuările, prezentând admirabil pe superba Tatiana, tipică slavă. Interesant că rusoaica îl striga cu apelativul „Ghenea” (Evghenii).
Tatiana era mulțumită că românul va vizita pe linie de serviciu frecvent Moscova și arăta „că-l place”, „bărbații de vârsta lui știu să aprecieze calitățile femeilor”. Și el, surpins de Tatiana și impresiile lăsate de felul ei elegant de a fi, a uitat să sune familia din țară. La despărțire, rusoaica „i-a reținut mâna și l-a privit direct în ochi.” Obiceiul rus de a se săruta cei ce se cunosc de trei ori pe obraji, l-a aplicat Genu față de Tatiana, iar aceasta „i-a răspuns cu un sărut pasional, stârnindu-i fiori”.
Discuția dintre Eugen și inginerul Dragoș Popa, în tren spre România, s-a axat pe probleme de fabricație și comercializare de mobilă în Rusia, precum și despre relațiile economico-comerciale româno-rusești. Se simte în aceste pagini experiența de consilier economic acreditat în străinătate a scriitorului Mihai Maxim. Până și activitatea lui Silviu Stăncescu se apropie de cea a autorului. În continuare, este descris drumul prin Ucraina și Republica Moldova. În gară la Iași, s-a revăzut cu Mister. Acesta, la locuința sa superbă, încerca și insista ca Genu să accepte să lucreze mai mult timp la Moscova. Replica lui Eugen a venit promptă: „Asta ar însemna să iau viața de la început”. Îi venea greu gândindu-se la „fetele” sale.
Cristina (Tina), „cu tactul și cu tandrețea ei, știuse să se facă iubită” de către socri. Eugen i-a făcut propunerea de a lucra la Werner.
Eroul principal, în vârstă acum de 45 de ani, ajunsese profesor universitar și îl tot tenta să-și „împlinească visul lui de constructor”, chiar și la Moscova.
La noua deplasare, la aeroport, a fost așteptat tot de translatoarea Tatiana, care părea „mai frumoasă”. Rusoaica a evitat sărutul lui Genu, punând între ei buchetul de flori. Și totuși: când șoferul Sașa a luat-o înainte, Tatiana l-a strâns de braț pe român și, „lipindu-se de el, l-a sărutat în fugă pe buze”. Și el „îi ducea dorul”. I s-a rezervat o locuință lângă grădina botanică a Universității pentru o perioadă de un an.
Directorul firmei germane din Moscova l-a invitat pe Genu împreună cu Tatiana (Tania) la restaurant, seara. Nu la toate activitățile profesionale participau și rusoaice. Eugen hotărî: „În definitiv o pot invita și eu mâine seară. Sunt sigur că nu mă va refuza.” Pentru a o scoate din centrul atenției pe femeie, Genu a invocat necunoașterea limbii germane de către translatoare, astfel că ea l-a „recompensat pe moment cu o privire recunoscătoare din partea ei.”
Genu s-a hotărât s-o abordeze la dans în mod direct, „ce bărbat ar accepta ca iubita lui să fie tot timpul la dispoziția firmei?” (deja gelozie?”!), dar „dacă ne-a fost băgată pe gât de KGB?” A înțeles că în preajma vârstei de 50 de ani toți bărbații trăiesc o a doua tinerețe. Gândurile au început să-i zburde și să fabuleze: „Mai devreme sau mai târziu, eu tot o voi înșela pe Tina... Se mai spune că toți bărbații își înșală nevestele”. De fapt, a înșelat-o deja cu Trudi, iar pe Tatiana, de 26 de ani cu Tina. „Atunci pot să o înșel și pe Tina cu Tatiana. Am fi chit. Și eu, și Tina”. (Fals și ciudat în același timp!). Unde sunt mustrările de conștiință, loialitatea, fidelitatea de cuplu? De ce nu-și reprimă și cenzurează aceste porniri ce pot distruge un eșafodaj sentimental conjugal?
Eugen Stăncescu este prea avid de a cuceri toate femeile frumoase și inteligente pe care le-a întâlnit în viața sa, nu-i scapă nimic. Dar cu aceeași ușurință vrea să înceapă un nou capitol de viață, cu noua „achiziție”. Apoi pare că o trece „în rezervă” după ce cunoaște o altă femeie, inconștient le tot compară și chiar le confundă anumite virtuți și etaloane ale farmecului feminin. Parcă ar dori să se strângă simbolic în trupul unei ideale femei, care să-i satisfacă atât orgoliul, cât și exigențele. E ceva din spectrul imaginativ al lui MIHAIL SEBASTIAN din romanul „Femei”. Personajul Genu este o construcție caracterială ce nu seamănă celorlalte din romanele anterioare, este un „devorator” al frumosului încastrat într-un trup și minte intelectuală de nivel.
În ritmul dansului, confuzia din mintea lui Genu și gândurile contradictorii l-au condus spre o stare când „simțurile au învins rațiunea și... s-a lăsat dus de val”. Tania, respectând zbuciumul interior al bărbatului, cu greu s-a desprins din înlănțuirea pasională; amândoi au părăsit ringul rușinați și surprinși de această „abandonare” totală sincronă. „Îmbujorată și pentru a ascunde emoția”, a refuzat invitația la dans a inginerului Mușat. Cei doi au petrecut „o seară minunată”, „nu le-a păsat cum s-au simțit ceilalți...”
Deocamdată ne aflăm în etapa „focului mocnit” de dragoste: „ ... cu Tatiana nu e nimic concret. Sunt doar planuri. Sau vise de bărbat lăsat de capul lui”.
Femeia, „suflet/cu naturelul simțitor” (vorba lui Jupân Dumitrache în legătură cu suspinele Ziței), „și-a dat seama că ... (bărbatul) vibra de dorință în timpul dansului”; „Ghenea este îndrăgostit de ea”. „Și ea e topită după el...” Nu trebuie să-i dea deocamdată speranțe, căci altfel „se simt călare pe situație și vor să o domine...” sau, mai rău, „ o părăsesc” pe femeie. Edificator este și monologul prelungit al rusoaicei având ca subiect perspectiva ei de a se căsători și de a avea un copil, dar nu acceptă sub nici o formă efemeritatea relațiilor cu bărbați căsătoriți sau fustangii. „Ea s-a vrut mai cu moț și iată unde a ajuns.” N-a practicat nici tactica/superfugiul „dării peste cap a fustei”. Și-a mai impus „să nu i se arunce în brațe” lui Ghenea; „să-l lase să fiarbă în suc propriu?; „Să țină relația cât mai mult timp ascunsă?” „Măcar până rămâne însărcinată.”
Ghenea gândea, la rândul său, că Tania „îl place” și că trebuia „decât să aștepte mișcarea ei”. Tatiana era satisfăcută observând oboseala lui Genu de noaptea nedormită datorită frământărilor conștiinței sau manifestării fiorului iubirii.
O etapă nouă, manevră de apropiere intimă de Tatiana se întrevedea cererea lui ca translatoarea să înceapă lecțiile de limba rusă cu el.
Tania a început să se simtă neglijată că românul „nu a găsit un singur moment să vorbească cu ea”.
Directorii firmei erau nehotărâți pe cine dintre angajații civili ruși să fie chemați la studierea unui proiect, mai ales translatoarea; fiecare dintre bărbați a propus diferite specialiste traducătoare, alături de Tatiana. Aceasta s-a supărat și, făcând o ironie „a propus” pe toate funcționarele din secții (!). Orgoliul a intrat în scenă.
Genu a sesizat acest „punct slab” al Taniei și vroia să-l valorifice eficient recurgând la tachinare.
De a doua zi, folosind un linguafon și manuale de rusă, Tatiana a început lecțiile cu Genu. Era greu și intimidant că se afla atât de aproape de bărbatul „de care era îndrăgostită”. O situație inedită!
Planificaseră o nouă întâlnire acasă la ea, așa că Tania a scos o „fițuică” cu schema drumului spre locuința iubitului pentru indicații utile. Era prima ieșire la un local cu Tania. Iar i-a străfulgerat în minte imaginea cu Trudi pe care o conducea acasă. Totul a debutat cu strângerea în brațe și sărutarea apăsată pe buze a Taniei.
Fata i-a făcut o trecere în revistă a familiei sale; a trăit într-o familie cu ascendență multinațională (nemți, tătari și ruși). E vorba de nemți din regiunea autonomă a Germaniei. În plimbarea prin Grădina Botanică el, „a cuprins-o pe după umeri și a sărutat-o până când ea a început să dea disperată din picioare”. Tatiana simțea că „și-a pierdut controlul”. A acceptat să se retragă la apartamentul ei, dar cu o strictă condiție: „faci numai ce zic eu”. Au renunțat și au mers la vila lui: A adormit profund pe umărul lui, în cămașa lui îmbrăcată; a îmbrățișat-o strâns. N-am nici măcar vis, iar amor... ce să mai vorbim. Dimineața a urmat abandonul total”.
Considerăm că avem de-a face cu „jocul cu focul” unei dragoste târzii (cel puțin din partea unui bărbat matur și o fată oarecum „bătrână” cum se zice, cea care amână de mult timp până să-și găsească perechea/sufletul pereche). „Flacăra” acestui „foc” poate aduce atingerea „jocului cu focul” unei iubiri domolite/așezate dintre Genu și Cristina (consolidat în mare parte). Dragostea pentru Tatiana are izul unui sex-appeal aparte, neerodat, care nu aduce în niciun fel cu „prietenia consolidată” statuată de o căsătorie îndelungată”. Întotdeauna Genu a căutat „dragostea infinită”, contopindu-se cu viața.
În plimbările făcute, noaptea, cu Tatiana, Genu admirând clădiri arhitectonice pur rusești (ca palatele și stațiile de metrou), i-a zburat gândul la palatul Larinilor din opera „Evgheni Oneghin”, văzută cu ceva timp în urmă cu Trudi. Veșnica Trudi, iubirea sepulcrală și irezistibila implicare adolescentină: „Oare ce o face Trudi, S-o fi măritat?” Este nepermis să-ți vizualizezi ființa iubită ca un Ianus cu mai multe fețe, ca un cub Rubik: pe o față Trudi, pe alta Nuți, pe a treia Cristina, iar pe a patra Tatiana văzută ca o sinteză a celorlalte; greu de explicat psihologic; iubirea este o caldeiră adâncă din care periodic izbucnește la suprafață lava încinsă a unor sentimente necontrolate sau care te copleșesc; te topești de tot – „ardere de tot”!
Din nou o imagine-clișeu (obsesie acaparatoare și derutantă): luând masa cu Tatiana la ea, felul cum arătau toate în jur și atmosfera plină de trilurile privighitorilor l-au transpus pe Genu, reverberându-i amintirile legate de cinele la părinții lui Trudi de la Neuruppin. Feeric! Parcă Genu intra într-o buclă a timpului. Trecutul îl tortura! Încântare ratată sau rană? Nu putea evita telefonul cu familia sa.
Chiar mama sa, Anca, îngrijorată, că fiul ei întârzie prea mult să ia legătura cu ei în țară, a rememorate, visul cu Ursitoarele în camera ei de fecioară. Visul era de acum 45 de ani. Din discuțiile cu Silviu au concluzionat că „Ursitele au mințit!” De fapt nu prea îl cunoșteau prea bine pe fiul lor. Nu este doar cauza că Genu era singur printre străini și că îi era greu („dorul de casă)”. Și mai prăpăstios s-au gândit că poate Genu s-ar putea încurca cu o rusoaică și totul să se finalizeze cu un nou copil. Eugen i-a asigurat că și-a luat toate măsurile pentru nu a ajunge într-o asemenea situație imposibilă și într-un fel catastrofală.
De la dojană și neliniște, Genu a uitat imediat/a ignorat sfaturile părintești; văzând-o ieșind ca o rusalkă pe Tatiana din apa băii a optat pentru „trăirea clipei”. Îngrijorarea lui Genu legată de posibilitatea unei sarcini nedorite, a pus-o pe Tania pe gânduri, a lăcrimat discret, a devenit tristă… Nu mai era ea, cea sigură de sine! I se părea că e singură și neajutorată, dar și că nu s-a realizat în viață (necăsătorită până la 30 de ani); este tot purtată de colo-colo prin oraș de către șeful Werner, obligată să-l însoțească pe „Somitatea”. „Somitatea” era Eugen, cel ultrarealizat profesional și în viața de familie, plăcut de toate femeile.
La un moment dat, au început să se comporte ca „doi foști iubiți”. A devenit conștientă că: „De obicei o relație care evoluează în ritmul acesta duce într-o lună la căsătorie și în trei luni la divorț, eventual și cu o sarcină la pachet”. S-a lăsat dusă de valul iubirii și „a capitulat” fără condiții... Genu nu i s-a părut „prințul din poveste”. Dar situațiile ei și ale lui Genu erau incompatibile, contraproductive pentru o finalitate fericită.
Interesant jocul dintre dialog și monolog, introspecția, mânuite cu măiestrie de romancier, dezvăluind și aparențele, dar și intimitățile psihice.
Genu, frământat frenetic, și devenit confuz, bulversat: „Se vede că nu se pricepe la femei și a comis două greșeli capitale în relația cu Tatiana”. Ea i-a fost fidelă și l-a așteptat plină de dorință. El s-a dovedit exagerat de sincer. Prea ușor „i s-au aprins călcâiele după ea”, i-a îndeplinit toate capriciile. Se pare că s-a înfiripat o situație fără ieșire.
Când erau în prezența altor persoane din firmă, manifestau prudență și firesc profesional. Cu toate acestea, pe Tania „a durut-o”.
Într-adevăr un „joc cu focul” care ar putea avea consecințe nebănuite: Păstrarea aparențelor, omoară amorul!
Au reluat plimbările fără opreliște. Nici n-au observat cât de repede s-au preschimbat anotimpurile. Lucrările firmei lui Werner s-au apropiat de final; s-au retras în Germania destui ingineri și maiștri; românii au plecat toți. Se apropia Crăciunul. Genu se pregătea să plece spre țară.
Revederea a fost flamboiantă: „Părinții l-au primit ca pe fiul rătăcitor, Tina ca pe soțul întors din prizonierat, iar Doinița ca pe exploratorul Amundsen.”
Timpul a zburat într-o clipită, Eugen Stăncescu trebuia să se prezinte din nou la Moscova la firma lui Werner. La aeroport a întâlnit mulți cunoscuți, diplomați, foști șefi ai săi. Diplomatul Andrei Ionescu i-a promis că va interveni pentru a-l aduce pe Eugen la Ambasada României de la Moscova; s-a raliat și Werner cu influența și relațiile lui.
La întoarcerea în Federația Rusă, Eugen nu s-a abținut și a procurat, de la duty-free „cadoul pentru iubită.” Tatiana nu s-a prezentat la aeroport, evitând să fie invitată să rămână peste noapte la el. …Și ea tocmai asta nu voia”; „nu se cuvenea ca bărbatul să se scoale de dimineață de lângă soție și seara să se culce cu amanta.” Se impunea un veto pentru un timp.
Și Eugen și-a dat seama că „Tatiana e cățel să vină la primul semn al stăpânului?”
A urmat invitarea la iubită; schimburile de cadouri.
A intervenit o modificare în cariera lui Eugen Stăncescu: i-a luat locul lui Werner în conducerea firmei, germanul având alt contract în RFG. Genu „trăia a doua tinerețe.”
Împreună cu Tatiana au vizitat o mânăstire, au făcut o plimbare cu troika, s-au deplasat și la „Iasnaia Poliana”, patria titanului L.A. Tolstoi. Extraordinar, în complex au intrat în Catedrala Sufletului Omenesc. Dumnezeiască denumire!
Lângă Tatiana locuia o fostă profesoară de la Institutul unde a învățat iubita lui Genu; aceasta fiind singură, dorea să schimbe apartamentul cu garsoniera Taniei, mai ales că observase pe român în anturajul acesteia.
Au invitat-o pe profesoara pensionară Valentina Ivanovna la Moscova pentru a discuta despre achiziționarea de către ei (cu sprijinul firmei lui Werner) a apartamentului acesteia. S-a abordat o soluție amiabilă.
În scurt timp apartamentul a intrat în proprietatea superbei rusoaice, pe care l-au renovat cu muncitorii lui Werner (Mister).
În vara aceluiași an, Tina și Doina au venit în concediu la Moscova. Toate formalitățile de viză au fost definitivate de către Tatiana. „Femeia îndrăgostită a trebuit să accepte realitatea. Spera să nu fie nevoită să dea ochi cu ele…” Genu era ocupat până peste cap cu familia sa, pe care o plimba prin locurile de marcă ale Moscovei.
Mister, invitat la masă de Cristina, a făcut o remarcă impertinentă: „Dom’ profesor (Eugen) are noroc la femei”. Deși părea o glumă, Tina nu și-a dat seama de situația soțului din punct de vedere sentimental.
Tot pe Tatiana a rugat-o să procure bilete de avion pentru fetele lui pentru reîntoarcerea în țară.
Genu a evitat elegant orice discuție cu soția despre prelungirea șederii lui în Rusia. De-abia s-au abținut și el și Tania să nu se întâlnească când familia românului era încă prezentă.
Când au reușit, în sfârșit să se vadă, Tatiana a pus punctul pe „i”; „Vii la mine, îți ascund hainele, arunc cheia de la apartament pe geam și nu-ți dau drumu’ până luni la ora șase dimineața când pleci la rafinărie”.
Fiica Doina și soția au revenit în Rusia în vacanța de iarnă, să petreacă Crăciunul și Anul nou cu Genu.
La pagina 302 a romanului, am avut surpriza de a reciti, într-o formă rezumată, filtrată și ușor modificată, povestea de dragoste dintre un student român și o rusoaică, studentă la Coregrafie la Moscova. („frumoasă și stilată”). Totul ne-a reamintit de Svetlana din romanul domnului Mihai Maxim - „Fereastra spre altădată”, a cărui acțiune se desfășoară la Costinești. E întâmplător? Nu. Excelentă ideea de a face conexiuni (interconexiuni) între cele episoade de iubire din cele două romane; o deosebire există: relația lui Genu cu Tatiana s-a consumat; relația eroului din celălalt roman cu Svetlana a rămas „o idilă neconsumată”, în sensul că nu a avut finalitate;” iar cei doi s-au revăzut la București când „Balșoi Teatr”, peste 20 de ani, a venit cu ansamblul în România, cu regizoarea-coregrafă Svetlana; s-au întâlnit emoționant doi oameni realizați, acum cu părul nins. A fost un „joc cu focul”, dar s-a stins prea curând.
Povestea de mai sus relatată de Sabina l-a tulburat profund pe Genu și, nu se putea, „i-a revenit imaginea lui Trudi”.
Aceste vizite destul de dese ale familiei lui Eugen au deznădăjduit-o și întristat-o pe Tatiana; după plecarea „fetelor” lui Genu, îndrăgostiții s-au întâlnit, dar ce să vezi: „ea, plânsă, palidă, slăbită, până și vocea îi era schimbată. A făcut un pas și i-a căzut moale în brațe.” Tinerei i-a repugnat tendința lui Genu de a o lua în brațe: „Locul tău nu e aici!” S-a trezit la realitate Tatiana? Era totuși „alături de disperare, și gelozia, neputința și instabilitatea relației lor pe mai departe. „O familie fericită. Eu, o intrusă.”, a fost concluzia ei amară.
Cu zăduf, a realizat realitatea crudă: „Ai jucat teatru cu mine, așa cum joci și cu soția ta. Nu m-ai iubit nici pe mine, nici pe ea. Te-ai jucat cu noi de-a dragostea, așa cum se joacă copiii de-a mama și de-a tata. În viața ta ai iubit cu adevărat o singură femeie. Și încă o mai iubești, pe nemțoaică, colega ta de liceu... M-am jucat cu focul și m-am ars. Si acum mă căiesc amarnic. Nu neg, am trăit multe clipe fericite cu tine. Și atunci uitam cine ești, uitam cine sunt și mă lăsam dusă de val. Eram orbită de dragoste. Dar n-am ce să primesc, dacă nu ofer dragoste. Vroiam să iubesc și să fiu iubită. Nu e bine să forțezi soarta pentru că iată ce pățești. Și a fost o vreme când îmi doream atât de mult un copil de la tine! ... Dar m-am trezit la timp...” „În cuplul nostru a contat un singur partener. Tu. Egoistul de tine...”
Îl acuză că, de fapt, la Genu nu e dragoste, este „iluzia dragostei”. Nu mai poate să iubească, are sufletul uscat!
Telefonul de la Tina l-a readus la realitate, „palatul iubirii” s-a surpat, era construit doar din cristale fragile, casante!
Genu a recurs la ajutorul bătrânei Valentina Ivanovna pentru a putea să o calmeze și s-o liniștească pe Tania căzută, după „criza dragostei spulberate”, într-un somn nefiresc. Au chemat salvarea; era vorba doar de „un șoc nervos”, pe fond de înfometare.
Din nou surpriza și intervenția Ursitoarelor: Tatiana era gravidă, s-a „jucat cu focul” cu toată ființa sa îndrăgostită. Și apare (conform prezicerilor) cea de a treia nepoată a soților Anca și Silviu Stăncescu.
Tatiana a refuzat orice contact/convorbire cu iubitul.
Ciudat felul cum gândește Genu: „Tatiana? E un capitol din viața lui, doar el mai are încă de trăit.” Este plin de egoism din cap și până în picioare.
La spital a fost surprins de o imagine incredibilă: „Vedea chipul fără culoare și auzea vocea ei șoptită. Tatiana cea exuberantă și tandră, care îi împlinea orice dorință, devenise un trup inert, o legumă!”
„După ce va pleca, Moscova va însemna pentru el Tatiana. Și Tatiana va însemna Moscova. Și când a revenit peste un an, a găsit-o și mai seducătoare.” Personaj contradictoriu, tot timpul a fost conștient și stăpân pe el, niciodată nu s-a bazat pe un vis casant după care să strângă cioburile, gândirea lui nu a șovăit prea mult în cazuri presante, a găsit întotdeauna o portiță de scăpare sau redresare.
Trist, cumplit de trist, după atâta revărsare de iubire! Iubirea care mustește la tot pasul și reprezintă o lege nescrisă ce copleșește prin efecte lumea omului, cât și cea a celorlalte ființe de pe pământ. Eugen Stăncescu a cunoscut și a trăit toate vârstele iubirii: este întruchiparea personajului dionisiac (Dionysos Șchiopul), („beat de iubire”) dar și „șchiop” în trăinicia sentimentelor de iubire (metaforic vorbind).
Gertrude, simbol al iubirii neprihănite, curate, o putem asemui cu Ariadna (din limba elenă – „ariagne”), „cea mai pură” ființă din viața lui Eugen Stăncescu; este obsesia existenței sale. De altfel, se spune și este perfect valabil, că prima iubire este cea mai pură, cea mai adevărată și cea mai puternică iubire; de asemenea, pierderea marii iubiri prime (la Genu prin îndepărtarea de ființa iubită datorită contextului istoric, faptului că a contractat o căsătorie cu altă femeie și apariția unui copil) reprezintă pentru Gertrude o adevărată „catastrofă” sentimentală, complinită totuși prin copilul pe care l-a născut urmare a dragostei imense pentru Eugen, copleșitoare, devoratoare, vibrând prin toate fibrele corpului ei, într-o haină romantică demnă de Romeo și Julieta.
Se impune să abordăm și subiectul Dionysos legat de noțiunea de erou/personaj dionisiac.
În urma cercetărilor lui ROBERT GRAVES (celebru poet, romancier, critic și clasicist englez) au rezultat următoarele:
Inițial Dionysos, fiul nou-născut al lui Zeus, era un copil cu coarne și cu o coroană de șerpi pe cap (precum Himera), reptile care l-ar fi sfârtecat în bucăți. Din sângele lui scurs în pământ a răsărit un rodiu. Salvat apoi și reconstruit de Rhea, bunica lui, a revenit la viață. Zeus l-a încredințat Persefonei, aceasta ducându-l la regele Atamas din Orhomenos și la soția lui, Ino, convinsă să-l crească în camerele pentru femei, deghizat în fată. Pentru acest lucru, Hera a pedepsit perechea regală, făcându-i pe amândoi să își piardă mințile.
La ordinul lui Zeus, Hermes l-a transformat temporar pe Dionysos într-un ied sau berbec și l-a înfățișat nimfelor Macris, Nisa, Erato, Bromia și Bacche de pe Muntele Nisa din Helicon. L-au îngrijit într-o peșteră, l-au alintat și l-au hrănit cu miere. Zeus le-a mulțumit, punându-le imaginile printre stele, ca Hiade. Pe muntele Nisa, Dionysos a inventat vinul.
Ajuns la vârsta bărbăției, Hera l-a recunoscut ca fiu al lui Zeus și l-a făcut și pe el să înnebunească. Dionysos a pornit să rătăcească prin lume însoțit de Silen, tutorele lui, și de o armată sălbatică de satini și menade ale căror arme erau un băț înfășurat cu iederă și având la vârf un con de brad (thyrsus), săbii și șerpi și uruitoare care produceau spaimă. Dionysos a navigat spre Egipt, aducând cu el vița-de-vie, fiind primit cu ospitalitate în Faros de regele Proteu. Printre libienii din Delta Nilului trăiau și reginele amazoane, pe care Dionysos le-a invitat să meargă cu el împotriva titanilor pentru a-i reda regelui Ammon regatul din care fusese alungat (un succes militar al lui Dionysos).
A reluat drumul spre India; ajuns la Eufrat a fost înfruntat de regele Damascului, pe care l-a jupuit de viu și a construit peste fluviu un pod din iederă și viță de vie. Un tigru, trimis de Zeus, l-a ajutat să treacă fluviul Tigru. Deși a întâmpinat multă dușmănie, a cucerit toată India, pe care a deprins-o cu arta viticulturii, dându-i legi și întemeind orașe mărețe (conform celor relatate în piesa lui EURIPIDE „Bacantele”).
La întoarcere (Katabasis) a fost înfruntat de amazoane, ale căror hoarde le-a alungat până la Efes. Unele amazoane s-au refugiat în templul lui Artemis, altele au fugit în Samos, le-a urmărit cu corăbiile ucigând multe dintre ele. Dionysos, ca și Hanibal „a folosit în luptă elefanții”.
A urmat întoarcerea în Europa prin Frigia, unde locuia bunica lui, Rhea. L-a supus purificării (de multele crime înfăptuite) și l-a inițiat în Misterele sale. A invadat apoi Tracia; la gura râului Strimon l-a înfruntat cu trupe regele Licurg al edonilor. Acesta din urmă l-a amenințat cu sălbăticie cu un băț ascuțit de mânat boii și i-a capturat întreaga armată, cu excepția lui Dionysos, care s-a scufundat în mare și s-a adăpostit în peștera lui Thetis. A intervenit ferm bunica Rhea, care a ajutat pe ostateci să evadeze și l-a făcut pe Licurg să înnebunească (și-a ucis propriul lui fiu, Drias, lovindu-l cu toporul; crima lui a adus seceta, pământul sterp). Edonii au fost convinși de superstiții, l-au dus pe Licurg pe muntele Pangeu, unde i-au sfâșiat trupul între cai sălbatici.
Neîntâmpinând o altă rezistență, Dionysos a ajuns în îndrăgita lui Beoție, s-a dus la Teba și le-a incitat pe femei să se alăture orgiilor lui de pe Muntele Citeron. Regele Tebei, Penteu, l-a arestat pe Dionysos împreună cu menadele lui; derutat și dezorientat, Penteu, de fapt, a pus în lanțuri doar un taur. Menadele, ațâțate de vin și în stare de transă religioasă, i-au smuls membrele lui Penteu. Tartorele răzmeriței a fost mama regelui, Agave.
În Orhomenos, cele trei fiice ale lui Minias (Alcatoe, Leucipe și Arsipe/Aristipe/Arsinoe) au refuzat să se alăture orgiilor. Dionysos s-a travestit în femeie/fată. S-a supus metamorfozei: leu-taur-panteră, făcându-le pe cele trei fiice să înnebunească. Leucipe l-a oferit pe propriul ei fiu, Hipasos, ca o jertfă; după ce l-au hăcuit și l-au devorat, cele trei surori au alergat, frenetic prin munți, până când Hermes le-a preschimbat în păsări sau lilieci.
După ce întreaga Beoție i-a recunoscut divinitatea, Dionysos a făcut un tur al Insulelor Egeene, răspândind bucuria și groaza oriunde mergea. În Icaria a închiriat un vas de la marinarii tirenieni care pretindeau că se îndreptau spre Naxos. Neștiind cine este, aceștia ca pirat, au cârmuit spre Asia, intenționând să-l vândă ca sclav. Dionysos a făcut ca o viță-de-vie să crească pe punte și să se înfășoare pe catarg, a transformat vâslele în șerpi și s-a prefăcut pe el însuși în leu, umplând corabia cu animale fantastice și cu sunete de flaut; astfel încât, îngroziți, pirații au sărit peste bord și au devenit delfini.
Naxos a fost locul unde Dionysos a întâlnit-o pe încântătoarea Ariadna, pe care Tezeu o abandonase, și s-a căsătorit la întoarcerea lui; Ariadna i-a născut pe Oenopion, Toas, Staflos, Latromis, Eurante și Tauropolos. Mai târziu, el a așezat cununa ei de mireasă printre stele.
Din Naxos, Dionysos a ajuns în Argos și l-a pedepsit pe Perseu care luptase împotriva lui și îi omorâse mulți adepți, pricinuind nebunia femeilor din Argos.
În final, Dionysos s-a suit la cer, iar acesta stă la dreapta lui Zeus, ca unul dintre cei Doisprezece Zei Mari.
Dionysos a coborât prin Lerra în Tartar, unde a mituit-o pe Persefona cu un dar de mirt ca să o elibereze pe Semele, mama lui moartă (ca Odiseu s-o readucă pe Euridia la viață). Mama sa, reînviată, se va numi Tione.
Sărbătoarea canaanită a Tebernaculelor era marcată de orgiile cu vin, marcată de aceleași transe ca și orgiile cu bere din Tracia și Frigia.
Dionysos fusese la început supus Zeiței-Lună Semele (Tione sau Cotito) și victimă a orgiilor ei. Faptul că fusese crescut ca o fată, asemenea lui Ahile (la curțile regale medievale, prinți-fritzroy - erau îmbrăcați în cămășuțe ca fetele atunci când erau mici), amintește de obiceiul cretan de a-i ține pe băieți „în întuneric” (scotioi), în locuințele femeilor, până la pubertate. Unul dintre numele lui Dionysos era Dendrites („tânărul-copac”), iar Sărbătoarea Primăverii, când arborii înfrunzeau brusc și întreaga lume era amețită de dorință, celebra emanciparea lui. El era descris drept copil încornorat pentru a nu se particulariza coarnele, care putea fi de țap, cerb, taur sau berbec, în funcție de locul venerării lui. Mai era numit Erifos („ied”) sau Hesychios. Uneori, în Tracia era închipuit ca un taur alb. Alte calificative atribuite lui Dionysos au fost: Nysus („șchiop”), sau Sabazios ori Brombos, iar o sărbătoare canaanită de primăvară purta numele de Pesach („șchiopătat”).
Macris l-a hrănit pe Dionysos cu miere, iar menadele foloseau ramuri de brad împletite ca o iederă și încâlcită cu thyrși, ne duce cu gândul la o formă timpurie de substanță narcotică: berea de molid condimentată cu iederă și îndulcită cu mied.
Se pare că însoțitorii lui Dionysos n-au fost oameni-țap, ci oameni-cai (calul eladic).
Dionysos primar ar fi fost sfâșiat de preotesele-cai-sălbatici ale Zeiței-cu-cap-de-iapă.
Dionysos a avut ca epifanii: leul, taurul, șarpele, (uneori pantera), care sunt simboluri calendaristice ale anului tripartit. El s-a născut iarna ca șarpe, a devenit leu primăvara și a fost ucis și devorat ca taur, țap sau cerb în miezul verii. Misterele lui Dionysos seamănă cu cele ale lui Osiris, de aici și vizita lui în Egipt.
Sărbătorile dionisiatice oficiale au fost instituite de Periandros, tiranul Corintului, Clistene, tiranul din Sicion, Pisistrate, tiranul Atenei.
Dionysos nu a încetat să fie un semizeu; mormântul de unde el reînvie anual a continuat să fie cel din Delfi (Notă: se observă cum a fost translatat momentul „reînvierii” din mitologia greacă în Noul Testament, respectiv revenirea din moarte a lui Iisus Hristos).
Dionysos a călătorit într-o barcă în formă de lună nouă. O altă legendă prezintă pe Cadmus închizând-o pe Semele și pe copilul ei într-o arcă (simbolul nașterii legendei lui Noe) pe care au plutit în derivă spre Brasiai, unde Semele a murit și a fost îngropată; iar Ino a fost cea care l-a crescut pe Dionysos (care se pare că era de fapt Deucalion).
Coroana Borealis, cununa de mireasă a Adriadnei, era numită și „Coroana Cretană”, Ariadna era Zeița-Lună cretană, iar copiii ei deprinși cu băutura avându-l ca tată pe Dionysos (Oenopion, Toes, Stafilos, Tauropolos, Latronus și Euante).
Rodiul răsărit din sângele lui Dionysos, era și copacul lui Tammuz-Adonis-Rimmon; fructele lui coapte se deschid asemenea unei răni și lasă să se vadă semințele dinăuntru; el simbolizează moartea și promisiunea învierii atunci când este ținut în mână de zeiță Hera sau de Persefona. Dionysos era numit și ca „spiritul primăverii”.
***
Interesant: în literatura universală trei autori au scris cărți cu titlul „Jocul cu focul”: JENNIFER PROBST, L.J. SHEN și WOLFGANG BUHNE. Deși are un titlu asemănător, romanul domnului Mihai Maxim este originalitatea întrupată și debordantă, pasiune și rigoare. ZAHARIA STANCU este autorul romanului „Jocul cu moartea”, iar HERMMAN HESSE, romanul „Jocul cu mărgele de sticlă”.
***
GLOSSA
Viața imită Arta iar, uneori, Arta imită Viața.
Viața se-ntrupează din fuiorul răsucit al Parcelor/Ursitelor, orscilând între Flăcări și Fum.
Individul este o unitate ad unum, o unitate a sensurilor multiple ale ființei.
Sufletul este actul prim al corpului natural dotat cu organe.
Sufletul nu poate fi diferit de esența lui, fizic el este o esență.
„Sufletul este un corp subtil și este un număr.” (Democrit)
Sufletul este așezat la limita dintre timp și eternitate („in confinio aeternitatis et temporis”)
- Aristotel
„În sufletul nostru există un aluat de ceară.” (Platon)
„Si antem alicui non est contrarium talium.” („Dacă ceva se cunoaște pe sine, el va fi
permanent în act și separat”) – Aristotel
În fiecare om există prisos și insuficiență, dorință de risipire și nevoia de întregire.
Ființa umană este difuză, proteică și contradictorie; ceea ce dă omului noblețe și patetism
este tocmai năzuința organizării sale într-o unitate consecventă cu ea însăși.
„Orice schimbare este în mod natural o ieșire din sine.” (Aristotel)
„Doar omul are parte de numărul anteriorului și al posteriorului, iar nu asemenea număr
înseamnă timpul.” (Themistius)
Omul, ființa supremă, este creat să fie prizonierul propriei conștiințe.
Iubirea, dintre El și Ea: e o enigmă, o ars combinatoria.
„A face dragoste zilnic nu înseamnă iubire.” (Jules Renard)
În dragoste trebuie ca părțile, copleșite de Cupidon, să fie pe aceeași undă și să facă parte
din aceeași poveste.
Fericirea e ca strălucirea și splendoarea unei stele fără nume.
Gelozia o găsim oricând în gaura de vierme a hăului mental.
Veșnicia s-a născut din valsul astrelor din univers.
Casa noastră este Acasă; Acasă – un fascinant concept!
Am învățat să iertăm. Omul trebuie să se dăruiască.
***
După cum scris ERNEST HEMINGWAY, „un scriitor trebuie să facă față eternității și lipsei ei zilnice.”
Parafrazând un cuplet dintr-un vodevil celebru al lui VASILE ALECSANDRI, putem afirma: „Iar pentru noi, scriitorii, / Nu-i dorință mai mare și mai vie / Decât cununi de lauri să medităm!”
25.03.2022 TĂNASE GROSU
***
Notă:
În această lucrare s-a apelat la figura de stil „degressions à double ans” (digresiuni cu dublu înțeles) sau modum consimilitudinis, ce aparțin domeniului literaturii comparate, pentru a pune în evidență acțiuni principale, personaje principale, precum și aspecte conexe secundare din romanul analizat vis-a-vis de situații, acțiuni similare incorporate (realist sau simbolico-metaforic) în alte opere literare românești și universale aflate în contiguitate normală sau mimetică cu diferite straturi estetice ale creației literare de pretutindeni. De fapt, acestea accentuează valoarea/partea pozitivă și perenă a unor părți/capitole ale lucrării romanești a scriitorului Mihai Maxim. În fond am contribuit și noi la descifrarea actului creator după măsura posibilităților noastre („quantum potest”).
Bibliografie
Mihai Maxim: „Jocul cu focul” („Ursitoarele”), roman, editurile Liga Culturală pentru unitatea
românilor de pretutindeni și „Semne”, 2021
Robert Graves: „Miturile Greciei antice”, lucrare clasică publicată la CASSELL AND Co.
LTD, Londra 1958, revizuită în 1960 de editura „Penguin”; reluată integral de
ed. Polirom, Iași 2018
Ezra Pound: „Opere I. Poezii 1908-1920”, ed. Humanitas-Fiction, 2014
Euripide: „Bacantele”
Apollodor: „Fabula”
Eschil: „Edonii” (fragment)
Theophilus: „Despre râuri”
Filostrat: „Viața lui Apolionios”
Plutarh: „Questiones Graecae”
Homer: „Iliada”
Ovidiu: „Metamorfoze”
*** „Imn către Dionysos”
Hesiod: „Teogenia”
Hyginus: „Poeticon astronomicon”
*** „Scolie la Apollonius din Rodos”
|
Tănase Grosu 4/1/2022 |
Contact: |
|
|
