Mirajul fericirii
Fericirea nu este un scop în sine cât este un rezultat al smereniei și supunerii noastre față de Dumnezeu, al devotamentului pentru un ideal care depășește, transcende propria noastră condiție umană, al unui ideal mai înalt decât noi înșine. Fericirea dacă există și durează este în noi, după cum împărăția lui Dumnezeu este de fapt în noi. Atât Iisus în predica de pe munte cât și David în nemuritorii săi psalmi își încep propovăduirea învățându-ne că fericirea adevărată este o binecuvântare divină, o bucurie sfântă, inefabilă, care întrece toate înțelesurile și planurile omenești. Fericirile propovăduite pe munte de Iisus sunt mai degrabă binecuvântări, o răsturnare a criteriilor axiologice, de valoari ale lumii acesteia, o întoarcere radicală și ireversibilă, fără compromis de la așa zisele fericiri omenești trecătoare la binecuvântarea divină, eternă, a cărei sursă este Iisus însuși, Logosul întrupat și înțelepciunea divină.
În predica de pe munte Mântuitorul promite fericirile în lumea aceasta și în cea care va să vină ca pe binecuvântări și ca răsplată divină pentru cei care se învrednicesc mai întâi să cultive virtuțile spirituale creștine și să dobândească desăvârșirea morală precum smerenia, "sărăcia cu duhul" și bogăția în învățătură și bunurile vieții veșnice și ale împărăției cerești. Fericirile promise și propovăduite de Iisus înseamnă mângâierea pe care o aduce harul divin pentru cei care plâng acum și se pocăiesc de păcatele lor și se roagă pentru iertarea păcatelor lor și a aproapelui; a celor blânzi și milostivi; a celor flămânzi și însetoșați după dreptate; a celor iertători; a celor curați cu mintea și cu inima; a făcătorilor de pace; a celor prigoniți pentru dreptate; a martirilor și a sfinților, a celor care suferă prigoana și moartea din pricina credinței lor întru Domnul.
S-a spus și pe drept cuvânt că zilele trec în general greu, dar că anii și viața trec foarte repede. Alergăm orbește după fata morgana a viselor noastre realiste ori mai puțin realiste, după iluzia fericirii până ne pomenim aproape de sfârșitul vieții dându-ne seama de multe ori prea târziu că de fapt viața a trecut pe lângă noi, că mirajul fericirii a fost doar un vis înșelător. Fericirea a fost și rămâne o aspirație și un ideal legitim al oamenilor din toate timpurile și din toate locurile. Și totuși niciodată parcă lumea n-a fost atât de obsedată și de disperată după fericire. Nu prea contează dacă trecem prin perioade de prosperitate ori de pauperitate, știința și industria modernă a fericirii de-abia țin pasul cu mofturile aristrocratice și cu pretențiile tot mai mari de fericire ale lumii, un ideal uman firesc însă din nefericire tot mai iluzoriu pentru majoritatea oamenilor care își caută poate fericirea acolo unde de fapt nu este. Nu este fericire care să dureze, ori fericire perenă, nici în succes, nici în îmbuibare, nici în substanțele chimice halucinatorii ori paleative. Este surprinzător poate și paradoxal dar este demonstrat prin statistici și cercetare științifică faptul că pe mai lungă durată câștigătorii loteriilor din toate locurile nu sunt cu mult mai fericiți decât cei care n-au câștigat niciodată nimic și nici măcar mai fericiți decât cei care din nefericire sunt victimele unor accidente catastrofice care le afectează viața. După o perioadă de exuberanță și fericire, după ce descoperă rude și prieteni de care n-au știut până atunci, câștigătorii de loterii se întorc la starea lor psihică de dinainte de norocosul eveniment al vieții lor.
Știința, evanghelia optimismului facil, a succesului și a fericirii durabile și universale la care propovăduitorii gândirii pozitive insistă că se poate ajunge ca prin magic este utopică și nerealistă pentru majoritatea oamenilor. Cultul optimismului gândirii pozitive deși eficient pe scurtă durată sfârșește totuși de multe ori prin a ne îndepărta de fapt de gândirea autentică, lucidă, compasionată, realistă. Ceea ce face viața și mai mizerabilă sunt de multe ori nu atât circumstanțele de toate nuanțele prin care trecem, pe care le aruncă viața ori pronia cerească în calea noastră, ci gândurile obsesesive că nu am fost, că nu suntem sau nu vom fi fericiți, eforturile neprecupețite, așteptările nerealiste de a fi cu orice preț fericiți. Felul în care gândim, concepția noastră de viață, credința, sunt factori mai importanți și mai determinativi asupra stării noastre sufletești decât circumstanțele prin care trecem, deși din nefericire, circumstanțele sunt de multe ori neplăcute, tragice și absurde.
Din moment ce ne punem întrebarea dacă suntem sau nu fericiți, dacă am fost sau vom fi fericiți vreodată, pe cât devenim insistenți introspectiv sau retrospectiv asupra a câtă fericire este sau nu în inima noastră riscăm să se evapore și ultimul strop fericire care ar fi existat în noi. Ignorând subiectul fericirii, o astfel de atitudine ne poate face cel puțin fericiți prin ignoranță. De asemenea, când facem toate eforturile meditative și punem în practică exercițiile prescrise de guru, de preoțimea laică a religiei new age ori de manualele self-help și încetăm a ne identifica cu propriul eu, ori încercând să trăim numai în prezent, realizăm că de fapt nu descoperim astfel adevăratul nostru sine sau cine de fapt suntem. Fiindcă este exact această atenție obsesivă, concentrare exagerată asupra noastră, a propriului eu, ceea ce ne duce la starea de narcisism și la egoismul cel mai exagerat și în ultimă instanță la starea sufletească de nemulțumire cu noi înșine, la starea de nefericire.
Compasiunea, mila pentru aproapele, pentru tot ceea ce viețuiește, pacea sufletească sacră, iubirea de Dumnezeu sunt atribute și dimensiuni spirituale ale existenței care transcend starea naturală a omului, interesele atavice și egoiste de a fi fericiți doar noi înșine cu orice preț. Iubind și ajutând dezinteresat pe alții, altruist, creștinește, toate acestea aduc mai multă bucurie și fericire pentru cel care dăruiește decât cel care primește, și cu atât mai mult decât pentru acela care egoist se îngrijește și se preocupă doar de propria bunăstare și fericire consumându-și energia și inteligența în anxietate, încercând să-și ridice ziduri de separare și de apărare între ceea ce consideră a fi exclusiv al lor și restul lumii. Și nu sunt astfel de eforturi nestăvilite și neprecupețite de fortificare a hotarelor individualismului feroce al celor care s-au ajuns social, politic ori economic, sursă a atâtor nedreptăți sociale, a tiraniei politice, a războaielor sângeroase? De asemenea, acel gen de altruism, de filantropie, practicate pe baze de reciprocitate, calculate, orchestrate și interesate sunt în ultimă instanță pe cât se poate de fariseice și de disimulat egoiste. Paradoxal însă, în realitate nici viața celor care reușesc să se izoleze în turnurile și castelele siguranței financiare și ale bunăstării nu este atât de fericită pe cât se pare datorită izolării, singurătății, temerii că își pot pierde oricând privilegiile dacă nu datorită atacurilor geloziei altora, a competiției din afară, atunci sigur din interior de dușmanul implacabil al vieții înșiși, moartea, finalitatea a tot ceea există bun și rău în lumea aceasta trecătoare. Deocamdată nu sunt castele, nici fortificații, nici antidot împotriva morții, altele decât nădejdea în înviere a celor credincioși.
Suferința și moartea sunt plăgile incurabile ale vieții. În naufragiul destinului mulți se pierd prea devreme și neconsolați, mulți sau puțini înfruntă furtuna și se salvează cel puțin pentru o vreme. Dar cei care reușesc să ajungă la mal sunt alți oameni decât atunci când erau în siguranța precară a corabiei. Dacă printr-o minune dumnezeiască s-ar lua de la oameni suferința am ajunge poate liberi și fericiți o vreme zburând precum fluturii pe câmpie. Dar am rata șansa tragică și divină de a deveni oameni. Demonicul din lume și din om, manifestările iraționale ale inconștientului individual și colectiv, pe cât de nedorite de nimeni, atunci când devenim conștienți de acestea și le stăpânim, le canalizăm spre bine, țin totuși trează atenția, vigilența morală, nevoia de apărare, de vindecare, de credință în Dumnezeu. Lăsat în apele sale călduțe, netulburat de nimeni și de nimic, omul ar stagna spiritual, ar involua moral și ontologic până la starea de vierme fericit pierdut și rătăcit în voluptățile carnale și copleșit de gustul dulce dar înșelător al mărului edenic. Dacă nu reușește să-l distrugă, suferința îl face pe om curajos, creativ, îi dă un sens existenței, acela de a-și transcende propriile limite, condiția damnată, de a deveni ființe transfigurate, împlinite sufletește. În afara vieții autentice, privite doar prin spectrul filozofic rațional, suferința și moartea sunt întradevăr absurde. În contextul fenomenologic, soteriologic și eshatologic însă suferința și moartea fiind parte din viață, din procesul catartic, transformativ al acesteia, suferința și moartea oricât de odioase și repulsive ar fi dau vieții un sens, o justificare oricum plauzibilă de teodicee care ne exonereză ontologic și metafizic, ne pun în situația de a decide odată pentru totdeauna dacă vom alege calea spre bine și promisiunile fericirii eterne a lui Dumnezeu sau nu.
Fericirea nu este un act volițional per se. Toți oamenii vor de fapt să fie fericiți, dar mulți nu sunt fericiți până când nu găsesc un motiv, o rațiune tainică, intimă, sufletească de a fi fericiți. Prin voință însă omul își poate schimba atitudinea, modul de viață și viața însăși. Curenții fluxului destinelor prin care înnotăm pe tot timpul vieții ne pot fi favorabili ori potrivnici. De aceea omul are nevoie și de voință, intuiție, de înțelepciune, dar și de har, de grația divină. Fericirea este un act de sinergie, de cooperare între Voința lui Dumnezeu și voința omului, chiar dacă participarea omului s-ar rezuma la acel amin spus în momente de rugăciune tainică lui Dumnezeu. Dacă prin conjunctura situațiilor nu toți oamenii pot fi fericiți, toți oamenii pot fi însă binecuvântați dacă se învrednicesc să facă mai întâi voia lui Dumnezeu. Un om binecuvântat de Dumnezeu este fericit oricâte obstacole i-ar arunca soarta în cale sau orice cruce ar trebui să ducă fiindcă bucuria acestuia, rațiunea sa de a fi este aceea de a face voia lui Dumnezeu.
Marile religii ale lumii s-au ocupat și se preocupă mai mult de suferință și de moarte ca fenomene inerente ale existenței cu implicații transcedentale, de eliberarea și salvarea omului din condiția sa damnată de muritor și nu atât de fericirea omului în lumea aceasta. Nici filozofiile, inclusiv cele stoice ori epicuriene, deși vorbesc uneori despre fericire, nu s-au ocupat prea mult totuși cu tema fericirii ca atare, n-au făcut din fericire scopul ultim al existenței ori al căutarilor intelectuale ori spirituale ale omului. Până și evoluționismul și darvinismul cel puțin în faza inițială n-au ajuns la concluzia că fericirea ar fi scopul ultim și fundamental al vieții, al existenței ori al evoluției, ci lupta omului pentru existență, supraviețuirea acestuia ca specie. Când însă darvinismul evoluției a devenit și darvinism social ori politic atunci s-au ridicat implicit și întrebările cine dintre noi este și cine are mai înainte dreptul de a fi fericit. Numai că nici urcușul pe scara importanței sociale, nici succesul material și profesional, nici toate dezavantajele de a te naște sărac, ori privilegiul de a te naște cu o lingură de argint în gură nu prea s-au dovedit a fi factori decisivi ori care să garanteze fericirea unora sau a altora în scurtul pelerinaj al omului prin lumea aceasta.
Dar lumea de astăzi este de-a dreptul obsedată și umblă disperată după orice fel de fericire, oricât de iluzorie, de superficială ar fi aceasta. Și este paradoxal poate faptul că în ciuda tuturor eforturilor demiurgice ale promotorilor și făuritorilor civilizației contemporane de a aduce fericirea pe pământ, cu toate promisiunile dar și cu toate beneficiile și binefacerile prosperității materiale la care s-a ajuns în zilele de acum, cu toate avansurile și progresul în educația științifică și umanistă a maselor ori a elitelor nu se reușește totuși să se ridice aproape deloc moralul speciei umane, starea psihologică a societății de a fi mai fericită. Viitorul luminos al omenirii care ni s-a tot promis este deocamdată tot la stadiul fanteziilor utopice. Constituțiile naționale ori declarațiile internaționale ale drepturilor omului oricât de progresite ar fi nu pot garanta nimănui fericirea. Cel mult pot recunoaște aspirația, dreptul omului de a-și cauta propria fericire. Fericirea este sau nu în noi înșine, în atitudinea pozitivă și în credința pe care le avem sau nu, în ceea ce suntem și ceea ce facem și mai puțin în ceea ce avem, ori dacă avem dacă suntem sau nu suntem mulțumiți și mulțumitori lui Dumnezeu pentru aceasta.
Omul nefericit din lumea aceasta este nevoit să se întoarcă multe ori nostalgic la mitica și iluzoria fericire a timpurilor imemoriale, fericire care de fapt n-a existat decât în mintea romantică și în aspirațiile utopice ale speciei umane. Au fost și sunt perioade de prosperitate și bunăstare, de satisfacții epicureice efemere, dar nu atât de fericire, de împlinire spirituală. Deși nerealizate decât parțial și temporar, deși rămase în mare parte vise utopice și iluzii, totuși aspirațiile de pace sufletească și de fericire au existat și există ca idei și idealuri puternic înrădăcinate în conștiința omenească. Pe baza acestor idei și idealuri s-au constituit sisteme politice, religioase, culturale, sociale care deși n-au dăinuit fiindcă au fost construite pe nisip mișcător și nu pe stâncă au ținut măcar mințile ocupate și preocupate pentru a nu cădea în mlaștina deznădejdiei ori a disperării, ori a iniția fără permisiune și control de mai sus revolte și revoluții politice. Panem et circenses (pâine și circ) le oferea Roma decadentă plebeilor pentru a-i ține mulțumiți și într-o stare de fericită mediocritate. Și astăzi la fel așteptăm nu atât de la Dumnezeu, ci de la puternicii zilei pâine cât mai multă și mai albă și circ, cât mai mult circ cu putință. Și de atunci, din timpurile imperiului roman și chiar înainte de acel imperiu de referință, istoria omenirii a fost și rămâne o luptă surdă și o așteptare mereu amânată a celor mulți pentru fericirile lumii acesteia, fericiri care nu mai vin, ori care vin și când vin de obicei vin pentru prea puțini, dar și pentru aceștia când vin sunt trecătoare, superficiale și în ultimă instanță tot vanitate a vanităților și goană după vânt.
Marin Mihalache
Chicago, USA
|
Marin Mihalache 4/1/2022 |
Contact: |
|
|
