La sculptorul Radu Aftenie - un atelier cât casa!
Atunci când ai șansa de a vizita familia sculptorului Radu Aftenie, care din anul 2008 s-a stabilit într-un confortabil apartament situat în deschiderea străzii Goethe din Sibiu, constați că fiecare încăpere este ticsită cu creațiile proprii sau cu ale confraților. Așadar, o galerie ad-hoc în care fiece lucrare are povestea ei, una pe care gazdele ți-o oferă cu aceeași neostoită emoție. Aflasem când s-a născut Radu Aftenie, dar din CV-ul ce-i gardează frumosul album personal, pe care mi l-a dăruit cu bucurie, lipsește tocmai vârsta lui de aur, așa că întrebarea cu care a început dialogul nostru a fost:
-A/nca/ S/îrghie/: Ce amintiri păstrați din prima dumneavoastră copilărie?
-R/adu/ A/ftenie/: Mama era originară din comuna Codrii Cosminului și s-a comportat toată viața ca o bucovineancă adevărată. Părinții mei s-au stabilit în Cernăuți. Era România Mare și se circula peste tot, așa că eu fusesem născut în 2 octombrie 1936 la Spitalul Filantropia din București. Mama mea era de 18 ani, iar tata era concentrat în armata României la Cernăuți. La naștere am avut 5 kg. Fusesem un campion, nu-i așa? Îmi amintesc alarma aeriană din 1941, când eu aveam 5 ani. Tatăl meu, mare comerciant în Cernăuți, unde mama avea o cofetărie, a plecat în refugiu cu o plapomă și două perne. A trebuit să refacă actul meu de naștere, pentru că nu-l mai aveau pe cel rămas la Cernăuți. La 4 ani, învățasem o poezie pe care o spuneam urcat pe masa din restaurantul tatălui meu, în aplauzele ofițerilor români și nemți. O mai știu și acum: „Când vine cineva la noi/ Și se vorbește de război/ Când vreau și eu ceva să zic, /Bunica-mi spune: Tu ești mic!/ Dă-mi, Doamne, minte și răbdare/ Și fă-mă și pe mine mare/ Să nu am frică de nimic/ Să-mpușc măcar un bolșevic.” Când ne-am reîntors la Cernăuți după primul refugiu, nu mai era nimic din ce lăsaseră părinții, căci casa lor fusese ocupată de revoluționarii sovietici. S-a făcut un schimb de populație cu rușii din Odessa. Toți bucovinenii care rămăseseră acasă în Cernăuți au fost urcați în vagoane și deportați în Siberia. Familii întregi plecaseră din gospodăriile lor. A venit în 1944 a doua refugiere. Mama Veronica, eu și fratele Nicolae fuseserăm stabiliți în satul Buicești din Oltenia, de Organizația națională a refugiaților din Bucovina și Basarabia. Datorită riguroasei înregistrări pe care o efectua Organizația refugiaților, tata ne-a descoperit după 6 ani de despărțire. El a făcut frontul până la Stalingrad, de unde s-a întors pe jos și l-am recuperat în plin bombardament american asupra rafinăriilor-Unde credeți? – tocmai în gara Ploiești... Ca refugiată, săptămânal mama primea alimente de la Statul român, așa că dădea din ce gătea ea și unor oameni sărmani ai satului. După Război, ne-am mutat la București. Așa s-a trăit până în 1947 când a plecat Regele Mihai. A trebuit să dau examene de 4 clase într-un an și mama învăța cu mine istoria, povestindu-mi faptele domnitorilor. Îmi amintesc de examenele de clasa a VII-a. Creșteam și trebuia să învăț. Clasele de la a VIII-a până la a X-a le-am făcut la Școala Poinărești de lângă Piața Coșbuc din capitală, cartierul Rahova.
-A.S.: Erați deja un adolescent. Ce visați să urmați la liceu?
-R.A.: Dacă am făcut arte plastice, e datorită lui Brukenthal. Aveam 12-13 ani când mama mă trimitea la Sibiu la fratele ei, Vasile Verlescu, care locuia în str. Octombrie Roșu, într-o casă lipită de Muzeul Brukenthal. De cum mă trezeam dimineața, îmi plăcea să desenez. Desenam pe hârtie, pe asfalt, oriunde nimeream, orice îmi trecea prin minte, chiar și portretele lui Lenin și Stalin, care erau în fiecare clasă deasupra catedrei. În vacanță, timp de 5-6 ani eu petreceam zilnic câteva ceasuri efectiv în muzeul sibian. Cunoșteam fiecare sală cu tablourile ei. M-am împrietenit la Sibiu cu Sandu Lungu, viitorul critic de artă, mai mic decât mine, dar la fel de pasionat de pictură. Mă jucam fotbal cu copiii din vecini în Piața Mare, unde era în centru un rondou cu flori. Mama m-a înscris la Școala medie de arhitectură de pe B-dul Coșbuc din capitală. Timp de două săptămâni a fost pregătirea de profil a candidaților. Profesorul a constatat că sunt cel mai bun la desen și a sfătuit-o pe mama să mă ducă la Liceul de profil, care se numea Școala tehnică de arte plastice „Nicolae Robescu”. Pe acela l-am urmat între anii 1952 și 1956. Apoi am intrat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, pe care l-am absolvit în 1962. Am studiat cu maestrul Cornel Medrea, originar din Miercurea Sibiului, și cu Boris Caragea. Jucam foarte bine fotbal, dar am abandonat sportul pentru că m-am îndrăgostit de sculptură. Eram în grupă șapte sculptori: Anton Eberwein, care apoi s-a stabilit în Germania, Adam Nicolae, Corneliu Grecu, Semizian Armenui, coreeanul Zen Muncel și Sandi Călinescu, cel mai boieros dintre noi toți. De o viață am două pasiuni. Una este profesia de sculptor. A doua pasiune este soția, o adevărată icoană a sufletului meu.
-A.S.: Cum v-ați căsătorit cu Elena ?
-R.A.: Când am cunoscut-o pe Elena, pe care ai ei o răsfățau cu apelativul Totoc, era ca o fetiță, așa cum o vedeți în portretul din sufragerie. În 1962, când tocmai pregăteam examenul de absolvire, ne-am căsătorit. Sigur că am făcut o nuntă studențească, la o bodegă, numită Grădinița, de lângă Casata, unde am petrecut de la ora 10.00 până la ora 14.00, pentru că aveam doar 200 lei pentru eveniment. După prânz trebuia să mă prezint la cursuri. Toată noaptea următoare am cioplit în marmură un portret, lucrarea mea. Asistenta profesorului Medrea, Ilica Veturia, știind că eu sunt mire, nu s-a așteptat ca să vin cu lucrarea terminată. Când a văzut ce mi-a ieșit, a amuțit de mirare. În curte erau stativele, numite șele. Eu văzusem că șase erau ocupate cu lucrările colegilor și una rămăsese goală. A mea. Nu suportam așa ceva. Aveam terminat portretul în ipsos, dar eu doream să fiu în rând cu colegii mei, așa că l-am sculptat în marmură.
-A.S.: Cum a început drumul artistic al dumneavoastră ?
-R.A.: Am fost angajat la Direcția de Artă Populară și Artizanat din UCCOM, unde directoarea Olga Horșia mă impulsiona artistic. Am colindat țara, în diferite zone, de la Săpânța la Gorj, din Hurezu până la Suceava. Discutam cu meșterii populari care m-au influențat. La Săpânța l-am cunoscut pe artistul Vida Geza, împreună cu care am sculptat și eu una dintre figurile lucrării sale de la Moisei. Sigur că după ce lemnul s-a putrezit, maestrul a turnat lucrarea în bronz.
-A.S.: Eminescu avea o cugetare la care merită să reflectăm: „Ocazia e iute la fugă și leneșă la întors.” Vă întreb: Ce ocazie deosebită v-a impulsionat talentul ?
-R.A.: Familia de talentați sculptori a lui Karl Storck, stabilită în România, a fost încurajată de Regele Carol I. S-a creat o bursă de doi ani pentru absolvenții de sculptură. Ei aveau astfel șansa să lucreze într-o locuință cu atelier mare în centrul capitalei, fără să plătească chirie și taxe pe utilități. Noi locuiam într-o cameră neîncăpătoare și bucătărie, la casă. Dar patul atelierului ne era prea îngust. Am încercat să ne descurcăm. Ridicam patul pe verticală ca să stea placa pentru lucrarea mare cât un studio. Exact în preziua datei de concurs a căzut lucrarea și s-a făcut bucăți. Eram disperați. Toată noaptea am lipit bucată cu bucată și a doua zi am prezentat lucrarea, care era un mozaic interesant. A fost un concurs pe care l-am câștigat. M-am instalat cu soția acolo, în apartamentul Storck, cu atelier larg. A fost o binefacere.
-A.S.: Dacă priviți în urmă, aveți șase decenii de lucrare artistică, maestre Radu Aftenie, iar albumul pe care îl răsfoiesc îmi dovedește că sunteți un excelent portretist. Îmi plac în mod deosebit Avram Iancu, Gheorghe Lazăr, Andrei Șaguna, Samuel von Brukenthal, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaș, Emil Cioran, Arsenie Boca, Bartolomeu Anania, D.D. Roșca, Dumitru Peligrad, Ion Besoiu, Constantin Ilea, o întreagă galerie de ardeleni, dar și Gheorghe D. Anghel sau George Enescu în medalion, ca și Mircea Eliade. Excelentă este stilizarea portretului pe care i l-ați făcut lui Iosif Sava. Din motive particulare, mai puțin îmi place expresia întunecată a lui Lucian Blaga, pe care știu că l-ați plasat la Liceul „Lucian Blaga” din București și la dezvelire a participat și Dorli Blaga, care a fost foarte impresionată de lucrarea dumneavoastră. Privesc bustul lui Constantin Noica, pe care eu l-am cunoscut și avea un alt aer, greu, foarte greu de prins. Totodată remarc cât de diferite genuri ați ilustrat în universul artelor plastice. Dată fiind monumentalitatea definitorie a sculpturilor, este posibil ca dumneavoastră să cunoașteți cu exactitate ce soartă a avut fiecare dintre lucrările realizate în acest gen?
-R.A.: Desigur că lucrările mele de for public sunt acolo unde știu că au fost amplasate, adică la Cluj Napoca, orașul care în semn de recunoștință m-a declarat cetățean de onoare, la Sibiu, Oradea, București, Săliștea Sibiului, Chișinău, Mânăstirea Pasărea, Măgura -Buzău, Sighetul Marmației etc. Uitați-vă la statuia lui Mircea cel Bătrân, lucrarea mea de peste 2m, care se află la Muzeul Militar din București. Și tot acolo este un bust cu același domnitor. La Biblioteca Centrală din Chișinău este lucrarea mea în bronz din 1997 dedicată lui Onisifor Ghibu. În locul Ostașului sovietic din centrul Clujului în 1995 am vernisat monumentul Glorie ostașului român. Am avut la Sibiu o surpriză neplăcută, să aflu că monumentul cioplit în piatră în 1984 din Piața Mare cu Gheorghe Lazăr, pe soclu având două reliefuri, unul cu întâlnirea dintre Lazăr și Nicolae Bălcescu și alta cu Școala Românească înființată de el, a fost demontat, fără să fiu consultat. De ce credeți? Ca să se realizeze o piață goală, după tipic european. Lucrarea mea a fost dusă într-o curte la Fabrica COMPA, unde stă între bălării și acum. Era normal să fie dusă, spre exemplu, la Avrig, să fie pusă la Casa memorială a primului nostru dascăl, pe care simbolic l-am reprezentat la un pupitru de clasă, cu cartea deschisă. Puteam să dau în judecată Primăria, mai ales că un arhitect mi-a spus că Lazăr nu a făcut nimic important, doar „trăgea cu arma în ciori”. La o asemenea ignoranță plină de dispreț nu mă așteptam. Când am venit de la București la Sibiu și am vorbit cu primarul Johannis, mi s-a propus să realizez o altă formă de monument și așa am creat în 2005 sculptura cu ctitorul învățământului românesc, lucrare pe care o vedeți aproape de Turnul Sfatului din aceeași piață. Unii doreau să plasăm statuia undeva mai spre gară, dar ziariștii au reacționat. Eu locuiam încă la București și nu cunoșteam ziariștii sibieni, dar în plină ședință în care arhitecții sibieni decideau amplasarea monumentului, a intrat jurnalistul Nani Dobra susținând că „Gheorghe Lazăr nu va pleca din Piața Mare”. Ca să răspund până la capăt întrebării, vă mărturisesc că sunt multe lucrări în alte genuri decât sculptura de for public la care le-am pierdut urma. Recent am avut o surpriză plăcută, când cineastul Eugeniu Lupu din Cleveland Ohio, USA, a găsit unul dintre cataloagele pe care eu le-am pierdut și mi-l va trimite ca să revăd un grup de lucrări în lemn de cireș. Bănuiesc că el fusese în București la vernisaj și a păstrat acel album.
-A.S.: Nu cred, maestre, că s-a ales cel mai bun loc pentru statuia lui Gheorghe Lazăr în Piața Mare din Sibiu. Să fie adevărat că el este plasat în locul unde fusese Stâlpul infamiei din cetatea Evului mediu ? Mai firesc era să-l privim pe primul dascăl al neamului românesc în partea dinspre liceul ce-i poartă numele. Nu credeți? Nici acum nu ar fi târziu să fie mutat, dacă ar decide oameni de bună credință și cunoscători ai istoriei adevărate. Îmi amintesc de aprecierea unui confrate, pictorul Ovidiu Petru Dumbrăveanu, care socotea că „Radu Aftenie abordează cu frenezie toate genurile sculpturii”. O temă-pivot v-a fost maternitatea, fără îndoială. Vă întreb: În ce gen de material ați preferat să lucrați ca sculptor?
-R.A.: Am sculptat în lemn și marmură, am turnat în bronz multe compoziții. Enumăr Maternitate din 2000, Icar din 2002, Idilă din 2003, Visare și Pianistul din 2004, Chitaristul din 2010, mai multe lucrări intitulate Compoziție din 2010, Basistul 2015 etc. Știți cum era la început, nu găseam piatră, nu aveam bani să cumpăr bronz. Foloseam ce lemn reușeam să găsesc. Primele lucrări- Compartimentul, Roata olarilor, Naista- au fost expuse în 1967 la Expoziția de la Simeza. Următoarele lucrări au fost Marea furcă, Maternitate, când s-a născut primul meu copil, Chivuțele, Țăran cu miel pe cap, Calul troian, Pasărea măiastră, Mama cu copilul. Odată am observat că dintr-o măcelărie au scos un butuc de lemn pe care se tăiase carnea. Mi-au spus că nu le mai trebuie, așa că din el am făcut o lucrare de suflet în 1972, adică un leagăn în care am așezat copilașul sculptat în piatră. Am expus lucrarea Leagănul la Ateneul Român. Mă inspirase a doua fetiță a noastră. În 1983 în Tabăra de sculptură Poiana Soarelui de la Săliște– am creat Mioritica, o lucrare dintr-o singură bucată de lemn de 5 m înălțime. Pe atunci se cumpărau bine lucrările de artă. Îmi amintesc că am cioplit în lemn în 1999 pe Van Gogh în apartamentul nostru din București, punând lucrarea pe o pătură, ca să nu deranjez vecinii. Emil Cioran mi-a pozat la televizor, după interviul luat gânditorului la Paris de Gabriel Liiceanu și m-a impresionat expresia de dezamăgire a lui... Am participat la 70 de expoziții, unele de grup, altele personale, cu lucrări de sculptură și cu cele de grafică. Ele au ajuns în colecții de stat și în cele particulare, din Europa, USA și America de Sud. Uitați-vă la acest Don Quijote, proaspăt turnat, este lucrarea comandată care va pleca spre Statele Unite ale Americii.
-A.S.: Sunteți un artist internațional, în ciuda multor vicisitudini prin care ați trecut în viață, începând cu nenorocitul accident de tren din 1969 când ați pierdut piciorul stâng. Dumneavoastră, care iubiserăți fotbalul. Citesc în CV-ul din albumul lucrărilor dumneavoastră că la Burgas în Bulgaria, unde ați realizat la Tabăra Internațională creația în marmoră Fata Soarelui, având 2. 80 m și o suspendare cutezătoare, ați fost declarat în 1977 Laureat al Simpozionului Internațional de Sculptură. Figurați în numeroase dicționare de artă. În reviste culturale sau de specialitate din țară și din străinătate se scrie despre opera dumneavoastră. Ați fost declarat „Om internațional” (1993-1997) de către Centrul Biografic Internațional din Anglia și ați primit „Placheta pentru recunoașterea eforturilor de realizare și de îmbogățire spirituală a Comunităților Internaționale” de la un for similar din USA. În anul 1995 ați fost declarat Cetățean de Onoare al orașului Cluj-Napoca. Fiicele dumneavoastră sunt realizate din toate punctele de vedere. Mirela Aftenie Stancu, medic al medicilor, cum i se spune ca specialist în patologie, este managerul unui spital în USA. Cealaltă fiică, Cristina Aftenie, este artist ceramist în insula Creta din Grecia, unde activează ca profesor de ceramică, soțul ei grec având un magazin de suveniruri realizate din lemn de măslin. Fiecare dintre ele v-a dăruit câte un nepot. Aveți vreun motiv de neîmplinire?
-R.A.: De când m-am stabilit la Sibiu, mai mult ca înainte, mi-am focalizat creația pe figuri transilvane, dar nu toate au stârnit interesul publicului. Cu Andrei Șaguna, pe care l-am oferit Mitropolitului la Sibiu, mă gândeam că voi acoperi un gol, cel al unei statui reprezentative așezate în incinta Mitropoliei Transilvaniei, pe care el, Sfântul Andrei, o ctitorise. Mi s-a răspuns că Mitropolia nu are bani nici să acopere cheltuiala luminii ce se consumă în Catedrala Ortodoxă. Vedeți și dumneavoastră ce frumoasă este lucrarea, care a rămas în ipsos, iar Sibiul nu are o statuie cu primul și cel mai mare dintre mitropoliții Transilvaniei. Cum este posibil?
-A.S.: Noi, sibienii, am fost foarte nedumeriți să aflăm că o altă creație foarte reușită, bustul lui Avram Iancu, pe care ați realizat-o în 2013 la comanda Societății Culturale „Avram Iancu”, a stat ascunsă ani buni sub un cearceaf în Biblioteca județeană Astra, în loc să-și găsească locul cuvenit în Panteonul transilvan din Parcul Astra. Care este povestea acestei lucrări?
-R.A.: Eu pe Avram Iancu l-am purtat în suflet. Am citit cartea lui Ioan Lupaș și altele ca să mă documentez. Fusesem anume în Munții Apuseni la o verișoară a mea, căsătorită cu un preot, ca să înțeleg lumea Iancului. Când am pornit șantierul, am întocmit multe schițe. Dorința mea era să fac o lucrare mai bună decât maestrul meu Cornel Medrea, care a creat un Avram Iancu pus pe Câmpia Libertății de la Blaj. Profesorul Mihai Racovițan, care și el făcea miniaturi din lemn cu chipul Iancului, mă sfătuia plin de emoție să nu uit să pun moțește căciula pe capul eroului meu. Într-o lună lucrarea a fost gata. S-a stabilit ca bustul să fie așezat la intrarea în Parcul Astra din Sibiu. Primarul Johannis a fost de acord cu locul stabilit spre bulevardul central. Comisia de la Ministerul Culturii, condusă de Csilla Hegedüs, secretar de stat, l-a respins, fără să înțeleg din ce rațiune. La Sibiu am vorbit cu noul primar, care mi-a dat o replică incredibilă: „Lăsați, că în Parcul Astra sunt destui români și fără Avram Iancu.” Și eu care așteptam, ca după atâtea monumente ale personalităților sibiene să fiu făcut Cetățean de Onoare. Am constatat că nu sunt defel apreciat în orașul acesta, care mi-a devenit reședință.
-A.S.: Nici eu nu pot crede că vi s-a dat o asemenea replică oficială, mai ales că Sibiul nu excelează prin monumente. Socotesc că este loc și pentru alte personalități, indiferent de naționalitate. Situația aceasta îmi amintește de bustul lui Mihai Eminescu, realizat în țară și transportat peste Atlantic din dorința românilor din New York de a avea într-un parc din metropolă simbolul identității noastre naționale. S-au făcut cereri după cereri la oficialități, dar nu s-a aprobat ca poetul național al românilor să figureze într-un parc american. Așa se face că eu am văzut acea creație în pridvorul Bisericii ortodoxe Sf. Maria din New York. Eu credeam că așa ceva este posibil numai într-o țară străină, deși nici acolo nu este firesc să se manifeste o asemenea obtuzitate. Totuși: Ce s-a întâmplat cu Avram Iancu cel așezat sub cearceaf în Biblioteca Astra? Câți ani a stat acolo?
-R.A.: În 2018, generalul Ghiță Bârsan s-a interesat de lucrarea mea și a solicitat-o pentru Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Au așezat-o pe o alee împădurită, pe aceeași linie cu Nicolae Bălcescu, realizat de sculptorul Butunoiu, o apropiere simbolică, nu-i așa? Sunt conducătorii Revoluției de la 1848. Inscripția de pe soclu sună cu totul semnificativ pentru trăirea patriotică a lui Avram Iancu:” Unicul dar al vieții mele fiind să-mi văd Națiunea mea fericită.” Dezvelirea s-a făcut impecabil și emoționant tocmai de ziua patronului Academiei, în noiembrie 2018. S-a intonat Imnul de Stat al României, s-a defilat cu pas de front în fața statuii. Profesorul Mihai Racovițan a vorbit cu însuflețirea lui specifică. Am fost foarte emoționat. Totul este bine când sfârșește cu bine, nu-i așa?
-A.S.: Pe aceeași alee a Academiei este și monumentul lui Gheorghe Lazăr, realizat de sculptorul Pavel Mercea. Așadar sunt acolo trei corifei ai românismului despre care este vorba la cursurile de istorie militară, în care se insistă asupra Revoluției de la 1848. Eu poposesc în preajma acestor statui atunci când sunt invitată să țin conferințe pe teme literare sau de istoria Transilvaniei. De aceea, știu că în lunile mai, iunie și noiembrie în fiecare an, Academia are manifestări devenite tradiționale, care se desfășoară, după caz, chiar și în fața acestor monumente. În acest an, la 10 septembrie se vor împlini 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu și de pe acum se proiectează activitățile artistice educative ce se vor desfășura la eveniment, de la care nu va lipsi ceremonialul militar de la monument. Fără să fie expus într-un loc public, care să-l pună la dispoziția tuturor cetățenilor și turiștilor, monumentul lui Avram Iancu este valorificat într-un mod mai țintit pentru studenții militari. Dar Academia are și o bibliotecă modernizată și, mai ales, un muzeu militar excepțional. Stimate maestre Aftenie, rotesc privirea în casa dumneavoastră atât de primitoare și văd câteva lucrări în formă de proiect care așteaptă. Sunteți un sculptor harnic și sunt impresionată să văd în atelierul dumneavoastră cât este casa atâtea personalități sibiene. Autoritățile locale cunosc asemenea proiecte?
-R.A.: Să nu mă bănuiți de nepăsare. Așa cum sunt de greu la deplasare cu handicapul meu locomotor, am urcat în mașină bustul lui Constantin Noica și l-am transportat la Păltiniș. Consideram că locul lui este acolo. Am vorbit cu Mitropolitul Streza, dar nu l-a acceptat. Din lucrarea mea dedicată lui Andrei Șaguna, două machete stau aruncate într-un depozit. Vedeți și dumneavoastră ce proiect minunat este Șaguna și la Sibiu lipsește o asemenea statuie. Desigur că Mitropolitul Bartolomeu Anania este gândit pentru Cluj-Napoca. Tot așa, statuia Mitropolitului Nicolae Ivan. Arsenie Boca este o altă machetă reușită. Nicolae Titulescu va fi comemorat zilele acestea. Uitați-vă la mine, am încă sănătate și vreau să muncesc.
-A.S.: Așadar, sunteți apt și doriți să lucrați în continuare. Iată concluzia cu care vom încheia dialogul nostru, în care mi-ați făcut mărturisiri impresionante. Eu vă mulțumesc pentru timpul acordat. Sigur că veți mai primi comenzi după ce în țară și în lume se mai liniștesc apele. „Nimeni nu-i atât de fără minte încât să prefere războiul în locul păcii; căci în timp de pace copiii îngroapă pe părinți, iar în timp de război părinții pe copii.”, sunau cuvintele pline de înțelepciune ale lui Herodot în antichitate și de atunci nimeni nu a contrazis acest adevăr. Să sperăm că războiul din Ucraina va înceta cât de curând. Muzica artelor se poate auzi doar atunci când încetează zornăitul armelor.
(Dialog consemnat de Anca Sîrghie la Sibiu.)
|
Anca Sîrghie 4/1/2022 |
Contact: |
|
|
