Dan Puric
Vorbind în câteva cuvinte sărace dar sincere, despre cel care s-a născut lin 1959 în tinuturile Buzăului, vom sustine că actorul si regizorul crestin Dan Puric stabileste de la bun început identitatea sa cu lumea si cu el însusi printr-o cunoastere absolută, autentică si nefătarnică.
As spune că anticipează esentialitatea sensibilitătii si a sensibilizării, prin propria-i sensibilitate, surprinzând, totodată, prin structura ratională a ideilor, create chiar de substanta artistică pură, esentă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoastere în artă, de pildă, este una de natură spirituală, pe care Artistul total - Maestrul Dan Puric, o detine si o transmite tuturor ca pe o revelatie încercată si alimentată de el însusi, prin cuvânt, gest, dans, adică prin tot ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul sincer si (re)cunoscător soarbe această sevă din cupa pe care i-o întinde cu caldă generozitate artistul, devenind una cu el, transformând momentul ori clipa în eternitate si vesnicie. Este adevărat că frumusetea trebuie mai întâi simtită, si abia după aceea să încerci să o explicit, dacă îti este cu putintă. Există oare vreo altă modalitate prin care să găsim o asemenea bogătie de gesturi si miscare a corpului omenesc, prin care să te poti exprima, mai bine decât prin dans? Dan Puric a găsit tainice întelesuri prin scânteia divină, ce sălăsluieste în el, si a făcut din acest dans un mod de viată. „Undeva, ascunse în negura vremurilor, teatrul si dansul sunt la frontieră. Amândouă au origine sacră - spunea Dan Puric, într-o discutie despre pasiune si spirit, despre nevoia disperată de comunicare a gândurilor, a sentimentelor si adevărurilor - pentru el, la început a fost teatrul, după care a venit pantomima. Dansul a fost după aceea, ca o nevoie de comunicare dincolo de cuvânt, ca o nevoie disperată de a desfiinta prăpastia dintre mine si spectator, care la vremea aceea, era student, si era destul de bine fixată prin ideologie, printr-o cenzură puternică ce creea această prăpastie de comunicare a adevărului. ”Dansul este simbolul gratiei în artă, si asa cum recunoaste Maestrul, ca si muzica, el are această calitate deosebită de a depăsi granitele.
Prin frumusetea temelor si mai cu seamă, prin sensibilitatea executiei, artistul profund Dan Puric are o fortă de sugestie extraordinară, exprimându-si (si) în acest fel convigerea că spiritual, duhul este superior. El răspândeste, ca o mirare de vis, ceată lăsată pe marginea lucrurilor, din indiferenta naturii si obisnuinta omului – cea plină de nepăsare si împietrire a inimii. Secvente de intens lirism, care îl învăluie într-un fel de halou, dar si pasaje cu ritm de focuri de artificii, creează spectatorului un sentiment de subtilă surpriză, dăruind în fiecare moment câte un accent întregitor de frumusete rotunjită.
În arta lui Dan Puric găsim o estetică profund originală, un fel de sculptură în miscare armonioasă, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasă impresionat si fermecat. Artistul are în el ceva fantastic, o fortă ce contaminează si care ne obligă să descoperim esenta însăsi a spiritului si a artei, exprimată prin gest. Are harul de a crea efect si rezultat estetic, fără a-si falsifica ori ciopârti personalitatea. Privindu-l dansând, si mi s-a întâmplat de multe ori să îl văd pe scenă, în spectacol, cu acel calm, cu acea distinctie supremă pe fată, nu cred că gresesc dacă i-as spune: ”tu, nobile print… porti îngerul în mijlocul cerului”, cum spunea poetul Nichita Stănescu în “Ridicare de cuvinte”. Aceleasi momente de emotie si adevăr creează Dan Puric în teatru. Orice rol interpretat de el este perceput senzorial, fie el de dramă sau un rol comic. Personajele create de el sunt vii, trăiesc în mijlocul nostru, facem cunostintă cu ele si apoi le luăm cu noi, atunci când plecăm spre casă, spre “cămara” trupului si a sufletului nostru.
Mai cunoastem si recunoastem faptul că actorul Dan Puric munceste mult pentru tot ceea ce face în lumina reflectoarelor, este si spontan căci are mult talent si generosi talanti oferiti de Stăpânul, Creatorul si Proniatorul, si care sunt fructificati si cultivati de el cu multă străsnicie, de asemenea, are mult umor si o fină ironie (dar nu băscălie ori sarcasm), ce dă farmec prin abilitatea si eleganta cu care abordează momentele cheie.
Dan Puric este el însusi un personaj: misterios si tulburător. Cu el si datorită lui, poti căuta si chiar ai sansa de a găsi frumusetile si adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie Dan Puric la baza acestui monument? Răspunsul l-am găsit într-o declaratie a sa de suflet, o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el. „Nu stiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară - a declarat artistul. Dacă ar fi asa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Si dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, nestiind de unde vii si nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, si în acel timp binecuvântat nu mai poti fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii si nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Si atunci multe lucruri s-ar anula, si iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârsim.”
Dacă până aici am vorbit despre Dan Puric – Artistul, în cele ce urmează îl vom descrie la modul succinct si sumar pe Dan Puric – Apologetul si Mărturisitorul, autentic si neipocrit, care gândeste cu propriul său cap, inclusiv atunci când vine vorba despre Biserica Ortodoxă. El mărturiseste Biserica în care a fost botezat, făcând acest lucru cu simplitate si încredere, deoarece el este convins că credinta se asumă… Ori, ca si iubirea, credinta se trăieste - asa cum se vede în permanentă la Dan Puric; se mărturiseste. Pentru că învătătura ei este revelată de Dumnezeu si formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală - a Duhului Sfânt - de către Sfintii Părinti ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce să discuti asupra dogmei, a "adevărului revelat" si descoperit nouă, cei mult neputinciosi si slugarnici. Tot ce poti face este să te lupti pentru ca el să fie păstrat intact, atunci când apare tentativa de corupere sau de ispitire. Căci, n-ai ce discuta cu ereticii si cu atât mai putin despre mistificări grosolane gen "Codul lui Da Vinci" ori "Evanghelia lui Iuda". Aici nu încape opozitia vechi/nou în felul disputei dintre clasici si romantici. Însă intelectualul "pune botul" prin natura formatiei sale si prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmatiilor, pline de responsabilitate făcute deseori de către Dan Puric.
După cum spunea, la un moment dat, si scriitorul ori publicistul crestin Dan Ciachir: pe vremuri, multi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi dati afară din partid. Nu era "politic" să fii perceput si catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este "european" să bati mătănii si să te închini la icoane. Si atunci, cu exceptiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătătile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii si obtine un sprit (ori un spirit) ridicol, penibil si mizerabil. Face hermeneutică, istorie si sociologie a religiilor, denuntă lungimea slujbelor ortodoxe si a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii si asumarea Tainelor, ba îi mai si sminteste pe unii clerici, cu înclinatia si predispozitia lui pentru "dezbateri sincere"... Dar teologie nu stie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot asa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaste (si mai ales nu-i împlineste) credinta. N-o are de o sutăcincizeci de ani si de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru că între popor si persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor.
În schimb, Apologetul Dan Puric apără si mărturiseste, prin toate formele si cu toate mijloacele mass media. O face firesc si integral. Si s-ar putea să facă si scoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea si prin inteligenta sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic si istoric. Este un apologet si un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credintă si iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând si (re)consolidând, descoperindu-ne si arătându-ne, în acest chip spontan, credintă, luciditate, creativitate, fortă si atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă si ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul frumos!...
Asadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant si fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original si inspirat, ca pedagog este un model elastic si flexibil, spiritual dar sobru si ferm ori categoric, chiar cât se poate de transant, însă nu radical dus la extrem. El însusi este un model si un exemplu pentru ceea ce aspiră si năzuieste să devenim toti, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala si din dezorientarea care ne stăpâneste si ne caracterizează în aceste vremuri si răstimpuri. Pe de altă parte, el este o constiintă vie si asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spatiul acesta fără limite, însă fertil si fecund, al nelinistii, îngrijorării si preocupării. Prin ce face pe scenă si prin ceea ce afirmă în fata miilor de oameni si tineri ce îl aclamă entuziasmati, si prin aceste două cărti deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaos si tandru, însă în acelasi timp, îl cheamă la renastere, revenire, reînviere si regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin si în esentă, trimitând la demnitatea si la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăte poteca spre Biserică. Toate actiunile si demersurile sale, mai cu seamă în si din ultimii ani, cuprind subiecte si probleme de o actualitate dureroasă si, totodată, foarte prioritară, asa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică si istorică încercată si reusită a etnicului românesc. Problema si ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic si din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire si eternizare ori permanentizare si învesnicire, apoi exterminare si excludere versus tăria si icluziunea credintei crestine. Natiunea si neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una si împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru altii, demnă de luat în seamă.
Stelian Gombos
|
Stelian Gombos 3/23/2022 |
Contact: |
|
|
