Scrisoare pastorală
Imn Dragostei creștine.
Binecuvântată fii, mană cerească, ce-mi adăpi sufletul din fiorul Dumnezeirii! Mintea nu te poate înțelege, limba nu te poate cânta după cuviință. Tu ești cale de lumină și bucurie către Logos. Prin tine brațele mele prind semenii, lumea întreagă, patria și cerul într-o îmbrățișare fierbinte fără de sfârșit. Prin tine inima mea nu mai rămâne pământ uscat și gol, deșert, fără viață, ci o oază a fericirii și jubilației. Nesățios mi-e sufletul de tine, Dragoste, și limanurile lui pentru tine sunt nemăsurate. Tu ești singurul punct stabil din univers și, pe tine rezemându-mi ființa, nimic nu mă va clătina. Se vor surpa castele de iluzii, nisipurile deșertăciunilor se vor muta din loc în loc, valurile vieții mă vor izbi învolburate, dar eu voi rămâne mai presus de toate, dacă voi ști să te păstrez.
Sunt fericit, Dragoste, că prin tine leg cerul cu pământul; urc și cobor pe verticale amețitoare, ca oarecând un Iacob în Betel pe scara îngerilor și a sfințeniei. Prin tine, Dragoste, am gustat din eternitate și mi-am îmbătat sufletul de bucurie negrăită de limbă omenească.
Lacrimi de sânge de mi-ar șiroi pe obraji și nu m-aș mai putea lipsi de tine, Dragoste! De va trebui, îți voi urca în genunchi crucea pe toate golgotele lumii, iar spinii din coroană nu mă vor spăimânta. Prin tine Rațiunea lumii vieții a dat sens; prin tine Logosul S-a crucificat în istorie; prin tine gândul a măsurat adâncimile Duhului.
Răsară sămânța ta, Iubire, în orice muritor. Din veac în veac să crească fără hotar de ură, de frică și război. Cuprind-a ta coroană uscat, și ape, și văzduh. Rachetele-n condeie, tancurile-n pluguri pe dată să transforme; puzderii de armate în truditori cu sârg pe brazdă și la strunguri curând să le arate. Ogive nucleare devină grădinițe, în care cântă pruncii în joc nevinovat. Plămada ființei tale hrăni-va dintr-o pâine flămânzii toți ai lumii de astăzi și de mâine. Alungă suferința din bietele spitale, redă-ne bucuria strămoșilor dintâi. Singura boală lumii, care să rănească sufletele și să sângereze inimile tuturor să fii doar tu, și numai tu, Dragoste.
O, Divină, cercetează, bate și alungă durerile lumii pe stelele pustii și redă-ne-n schimb bucuria frăției și a armoniei. Pe orice masă fii floarea ce zâmbește, în cămine fii căldura și în toate fii măsura.
Dă puterea de-a răbda bietei ființe chinuite, dă speranța de mai bine celor fără de nădejdi!
Fii busola-n rătăcire celor făr'de căpătâi, fii întâia carte-a lumii, bucuria cea dintâi!
(Acest articol a apărut prima dată în revista ,,Biserica Românească", Milano, Italia, an. XI (1986), nr. 42(oct. - dec.), p. 10).
*
Vremuri de pandemie(III). Holera este o altă epidemie majoră, care a făcut ravagii în Europa și nu numai în secolele trecute. Ca și pentru ciumă și variolă, bibliografia referitoare la această epidemie este imensă. Noi ne vom referi însă la documentele din arhiva Protoieriei Mehadia, tocmai pentru a scoate în evidență, pe de o parte, elemente inedite, iar pe de altă parte noi indicii privind răspândirea bolii în Banat. Pentru prima dată se vorbește în aceste documente într - o pastorală a episcopului Maxim Manuilovici al Vârșețului din 1831. Până la acea dată, episcopul mărturisește că boala era necunoscută în părțile noastre. Ca măsuri de prevenire și combatere a epidemiei, erau indicate următoarele:
Popularizarea tuturor ordinelor, poruncilor și oricăror documente pe această temă venite din partea autorităților civile, militare, bisericești etc.;
Curățenie desăvârșită în case, îmbrăcăminte etc.;
Hrană consistentă pentru întărirea organismului, ca să lupte cu boala;
Evitarea tuturor viciilor și activităților, care ar fi dus la epuizarea organismului;
Văruirea cât mai des a locuințelor;
Evitarea unor alimente, precum fructele, pepenii, porumbii verzi(fierți, copți etc.) și castraveții;
,,Cel mai bun mijloc vindecători împotriva colerei e apa de poame de boabe de pin(
), care să face și să întrebuințază așa: poamele să pisează mai înainte în pivă, apoi, așa pisate, se fierb și apa de aici străcorată, încă caldă fiind, să bea";
Suspendarea posturilor, indiferent care ar fi ele: ,,Iar fiindcă Sfânta noastră Biserică foarte aspre posturi ne impune, care slăbesc trupul cel omenesc, pentru aceia noi, cu puterea pravoslavnicei Bisăricii noastre, pre voi pre toți la întâmplarea aceștii primejdioasă boală vă dezlegăm și vă rânduim, ca slobod și făr(ă) de nici o frică în zilele de post, pănă când boala aceasta de tot va înceta, mâncări de slastă (de frupt, de dulce - n.n.) a întrăbuința să puteți, fiind tare încredințați că prin aceia nu veți pângări legea cea creștinească, căci noi, prin rugăciunile noastre, pre Atotputernicul Dumnezeu milostiv vom face, ca Tatăl și Făcătoriul nostru, Carele măntuirea, iar nu p(i)eirea noastră poftește, pentru nepostire să ne ierte".
Este cutremurătoare imaginea vremurilor trecute, ce - o descrie același episcop, Maxim Manuilovici, când iarăși se punea problema postului: ,,Câte bătăi grele, răzmiriți, tătari, turci, asupra ungurilor! De căte ori ciuma, nefiind cucuruzu, ci săcara(
) cu meiu dease foameți mari, țara spărgea de tătari. Români(i) în mare foamete la munți fugiți, creștini numiți, măcar că sărbători, posturi n au ținut, însă curăția și - au ținut. De ajunul Crăciunului încoacea, de Postul mare a Paștelor mai târziu au înțăles. Prin păduri fără sămănături, bășcășiți(despărțiți - n.n.), ascunși, ciuma trei ani, foamea mare printr - înși(i) mulțimea au murit. Pădurile cu putrejuni s - au împuțit și i - au mistuit. După care, de nevoi, o mu(i)ere rămasă văduvă cu doi prunci vii,. aflându - să, o întrebară (ce - a mâncat) și spusă că cu rădăcini de (i)erburi, coajă de copaci au mâncat. Însă copii(i) să dezvăliră(mărturisiră n.n.) că carne friptă au mâncat, unde aproape de ei oameni morți aflară și ea adeveri că au tăiat de pe ei carne și au fript. Întăi prunci(i), apoi ea au măncat și au scăpat și au (i)ertat - o. Pe atunci într - acest Banat 30 de ani cocoșu(n - au căntat), Postul Mare moși(i) cu vreo babă bătrănă l - au început și (pe - al ) Crăciunului, Ajunu(l), numai o zi i - au ținut. Militari(i) în răzmerița turcească tot carne, dar turci(i) în Ostrov închiși 60 de cai au măncat, întră care și al meu unul au fost. Pașa me - au spus când s - au dus. În Sfinița(Șvinița - n.n.), (în) anul (1)803, februarie, martie, Păresimile, foamete. Preotul me - au scris, eu am slobozit pește să mănânce, iar nu cai, cum cerea. Români(i) pă postul Crăciunului nunți cu berbeci grași făcea și spun (unii), că popa, văzând găoci de oaă roși(i) pe uliță, află că - s Paștile venite. De veți întreba moși - babe, mai multe vă vor spune. Iar feciori(i) piștărăi(pițărăi - n.n.) colindători, încă vă adeverează și păcurari(i) de acasă în munț(i) să suiț(i) de postu(l) Sâmpetrului și pe a(l) Săntămării, ziua (de) vineri o ajună, seara (
) măncă străgheață, beau zăru și de nu, fură oaă altuia, da(r) nu înșeală, nici asuprește pre cineva, de - s curați și iertați".
Se pare că trecuse epidemia de holeră în 1835, fiindcă în acel an noul episcop de Vârșeț, Iosif Raiacici poruncea tuturor preoților să țină cu strictețe posturile și să predice cu orice prilej credincioșilor despre post. Pe preoții și credincioșii, pe care i - ar fi descoperit că nu păzesc posturile, îi amenința cu grele pedepse;
Prezentarea urgentă a tuturor celor ce au semne de boală autorităților și mai cu seamă medicului. Cu cât era mai repede tratat de medic, cu atât bolnavul avea șanse de însănătoșire. Episcopul atenționa pe enoriașii săi din eparhie: ,,nicidecum îndrăznind în casăle voastre a - l ascunde, căci beteșugul acesta numai la început, prin întrebuințarea bunelor mijlociri doctorești să poate tămădui. Iar de să va ascunde un ceas sau doao, atunci este aducătoare de moarte și să lipește de toți cei din casă și în scurtă vreme întreagă familia să stinge". Aceste măsuri preventive, episcopul le socotea adevărate ,,porunci bisericești".
Simptomatologia bolii este descrisă cu lux de amănunte de către episcopul Maxim Manuilovici în pastorala sa 18 iulie 1831: ,,mare durere în cap și în rânză(stomac - n.n.), vomirea și urdinarea deodată, răcirea mănilor și a picioarelor și grabnica slabire a trupului întreg".
În 1831 se cereau situații exacte cu cazurile de holeră din fiecare localitate. ,,Și, măcar că (e) bine știut, că prin locurile eparhi(e)i noastre acea sus - zisă omorâtoare boală preste măsură nu s - au lățit". Un nou val de epidemie se resimte în Banat în 1836 - 1837, fiindcă în 1837, episcopul Iosif Raiacici cerea situația morților de holeră din cursul anului 1836, parte bărbătească și femeiască, de la fiecare parohie în parte(Va urma).
*
Comemorare Artur Silvestri. La 19 Martie era ziua de naștere a lui Artur Silvestri. Îi închinăm câteva cuvinte în semn de profundă prețuire:
Artur Silvestri fost un om de cultură cum rar se pot întâlni. Acumulase el însuși o cultură solidă, pe baza căreia era în stare să alcătuiască nenumărate cărți, studii și articole, să participe la congrese naționale și internaționale, la simpozioane și sesiuni de comunicări. Avea ce să spună, avea ce să scrie.
Artur Silvestri a rămas în sufletul multor oameni de cultură și nu numai prin activitățile sale puse în slujba culturii românești. Mai cu seamă după Revoluție, el și-a asumat atribuții mai mari decât Ministerul Culturii. Dacă la început oamenii l-au privit cu uimire și cu îndoială, în câțiva ani și-au dat seama că Artur Silvestri este o forță, o capacitate intelectuală dar și economică, un Om de-o generozitate și un altruism care credeam că se întâlnesc doar în cărți. Și-a angajat oameni competenți, care să lucreze cu ușurință pe noile mecanisme electronice, a creat nenumărate publicații on-line, în care a adunat mii de articole și studii ale unor oameni de cultură din țară și străinătate. A devenit repede focalizatorul energiilor intelectuale românești. Datorită lui a apărut o adevărată pleiadă de intelectuali români din diasporă, care s-au alăturat eforturilor fără precedent ale lui Artur Silvestri. L-au înțeles și au fost gata să-și aducă aportul intelectual la progresul culturii românești.
Artur Silvestri organiza reuniuni ale unor oameni de cultură, acorda diplome și premii pentru realizările culturale, dota nenumărate biblioteci din cele mai modeste localități cu cărți, făcea donații unor parohii și mănăstiri. Străbătea sute de kilometri ca să se întâlnească cu un om de cultură, cu un duhovnic, ca să participe la un eveniment cultural. Câteodată îmi dădea telefon după ora 24 și îmi ținea câte un adevărat curs universitar pe teme diferite. Nu era greu să înțelegi că la capătul firului este un Om frământat de problemele culturii românești, stăpânit de idealuri mărețe, în căutare de fărtați cu care să escaladeze piscurile cele mai semețe.
Alături de Artur Silvestri era soția sa, Doamna Mariana Brăescu-Silvestri, dumneaei însăși om de cultură și scriitor inconfundabil, care-l înțelegea ca nimeni altul și-i împărtășea întru totul trăirile și idealurile.
A plecat dintre noi Artur Silvestri fulgerător și a lăsat un gol imens în sufletul tuturor celor ce l-au cunoscut. Nu putem spune că a murit. Când vine vorba despre el nu poți vorbi decât despre viață, despre fapte și realizări. Iar acestea nu sunt puține. Doamna Mariana Brăescu-Silvestri a întreținut mai bine de un deceniu flacăra amintirii lui Artur Silvestri. Puține soții ar fi în stare să facă pentru soții lor ceea ce a făcut Doamna Mariana pentru soțul său. În primul rând i-a editat și reeditat nenumărate cărți și le-a răspândit prin donații generoase la oameni și biblioteci, veșnicindu-i numele soțului său. Adăugăm la acestea o Casă Memorială ,,Artur Silvestri în județul Neamț, în care a adunat cu profesionalism tot ceea ce poate să vorbească mai bine despre Artur Silvestri și trecerea sa prin lume. Din când în când a organizat excursii cu oameni de cultură, prieteni și rude la acea Casă Memorială, iar acolo s-au realizat adevărate reuniuni științifice, în care s-a vorbit despre Artur Silvestri și opera lui.
Orice istorie a culturii românești ar fi incompletă, dacă în paginile ei nu s-ar regăsi și un medalion închinat Omului și Cărturarului Artur Silvestri.
Dumnezeu să te ierte, prietene!
*
File de jurnal: 7 Nov. 1982(I). ,,Alaltăieri la anchetă, i-am lăsat pe toți să-și spună punctul de vedere. Dacă eu aș fi tăcut, i-aș fi dat și fond premial pictorului. Toți l-au lăudat. Am început să citesc un lung referat cu obiecțiunile pe care le aveam. Calopăreanu, foarte incisiv, m-a întrerupt. Am ripostat: ,,- Stimate domn, înainte de a-mi face mie observație în calitate de conducător al acestei instituții, vă rog să vă prezentați delegația cu care ați fost investit de organele noastre bisericești superioare pentru a participa la această recepție! ,,- Da, imediat! a zis el pălind.
A scos din buzunar o foaie murdară și uzată și, alăturând cele două bucăți în care se rupsese acea hârțoagă, mi-a dat-o. Era o atestare dată de mitropolie, prin care Calopăreanu era investit pentru a controla parohiile la care se lucrează de către pictori neautorizați, ori cu formalități incomplete. Am spus: ,,- Noi avem documentație și toate aprobările legale, așa că nu ne încadrăm în categoria bisericilor pentru care Dvs. sunteți împuternicit. Dacă vi se va cere părerea, veți vorbi. În caz contrar, vom chema miliția să vă întrebe de sănătate!
La prima înfățișare, Calopăreanu pare un om așezat și bine fixat pe poziție, un om pe care să nu-l poți clătina așa ușor. M-a surprins când l-am văzut făcându-se ca racul la față și stând pe scaun ca un mielușel.
Am continuat referatul. M-a întrerupt pictorul Achițenie, un tip de vreo 52 de ani, bine legat, tip de moldovean robust, cu o barbă ca o perie de pantofi. S-a repezit la mine ca un șacal, acuzându-mă de ,,stil tendențios, bazat pe lipsă de obiectivitate și ură personală. Am reușit, totuși, să termin referatul. M-au luat în furci. Cel mai feroce era Achițenie, adică omul trimis de patriarhie ca să apere interesele parohiei. ,,- Daʼ de unde știi dumneata, părinte, că nu sunt bune aceste materiale și de unde ai aceste noțiuni privind viteza de reacție la schimbările de temperatură ale materialelor? ,, - Domnule profesor și onorată asistență, le-am spus, eu nu am afirmat cum că aș ști că materialele respective nu sunt bune, ori tehnica de lucru nu este admisă. Eu le consider însă suspecte. Tocmai de aceea vi le prezint, iar dumneavoastră, ca organe de specialitate, apreciați dacă sunt bune sau nu, ne emiteți un referat în acest sens și, dacă referatul este pozitiv, noi efectuăm plata, rezervându-ne însă dreptul de contestație și contraexpertiză! În ceea ce privește viteza de reacție, precizez că am niște noțiuni elementare de fizică de la liceu și le folosesc. Cred că-mi permiteți, nu?
,,- Din moment ce lucrarea s-a terminat, e frumoasă, ce mai vreți acum? S-o dea jos, ori ce să-i facă? ,, - De făcut, a făcut-o, însă depinde cum! Tocmai de aceea vă solicităm pe dumneavoastră să analizați și să apreciați!
În realitate, dacă ar fi luat în serios obiecțiunile mele, se punea problema reținerii a vreo 30.000 lei. Inspectorul Preda m-a încolțit: ,,- Părinte Stănciulescu, vă rog să-mi precizați un lucru: în ce stadiu al lucrării v-ați dat seama că materialele nu sunt bune? ,,- Cu privire la o parte din materiale mi-am dat seama din timpul lucrului, cu privire la altele după terminarea lucrării! ,,- De ce nu ați sesizat organele superioare în momentul în care v-ați dat seama? De ce nu ați făcut adrese și formalități legale în acest sens? ,,- În primul rând pentru că pictorul Ivănescu, solicitând materialele respective își asuma în scris răspunderea cu privire la valabilitatea acestora. Dumnealui era specialist, așa că acum îi dăm cuvântul ca să răspundă. În al doilea rând, conform legii, în timpul lucrării, dumneavoastră trebuia să treceți de câteva ori și să urmăriți desfășurarea lucrării. Aceasta nu ați făcut-o, din păcate!(Va urma).
*
In memoriam: Mircea Sântimbreanu(II). La 30 august 1981, Domnul Gheorghe Marin, redactor la Editura Albatros, mi-a povestit mai multe amănunte despre chefurile grozave, pe care obișnuia să le facă, din când în când, Domnul Mircea Sântimbreanu. La 4 apr. 1982, marți, am fost la Editura Albatros. Îmi trimiseseră deja drepturile de autor pentru Coloana Infinitului, vol. I, cu câteva zile mai înainte. Cu chiu și vai și cu parale bunicele, am reușit să cumpăr de la Hotelul ,,Lido un cartuș de Kent, pe care l-am oferit Domnului Mircea Sântimbreanu, directorul editurii. A fost mulțumit. M-a întrebat ce carte am gata și doresc s-o public anul următor. I-am spus de volumul II din Coloana Infinitului, deși n-am lucrat mai nimic până atunci la ea. Domnul Gheorghe Marin, redactorul de carte, mi-a precizat că drumul spre victorie trebuie udat cu wisky și afumat cu Kent. Seara am făcut o vizită familiei Marin și am luat masa la dumnealor.
La 17 nov. 1983 se discuta ,,la obiect în legătură cu Coloana Infinitului, vol. II. Discuțiile erau datorate, pe de o parte, volumului mare de material pe care-l aveam, iar pe de altă parte reducerilor drastice de plan editorial și hârtie. Domnul Gheorghe Marin, redactorul de carte și Doamna Natalia Petruț, redactor-șef, mi-au sugerat ca să vorbesc și cu directorul, ca nu cumva să am mai târziu surprize, după ce dactilografiez lucrarea. M-am dus în audiență. M-a primit binevoitor. I-am dat două pachete de Kent, după care am început să-i explic că am nevoie de vreo 750-800 pagini pentru a prinde întreg materialul. Nici n-a vrut să audă! Mi-a spus:
,,- Domnule Stănciulescu, nu e de glumit! Sunt sincer față de dumneata și tocmai de aceea îți spun că nu se poate atât. A trecut vremea, când problemele acestea se rezolvau în editură. Dacă ți-aș spune acum să faci cartea de 800 de pagini, mi-aș bate joc de dumneata. Chiar dacă eu aș propune 40 coli, mi-ar veni de sus aprobare pentru 10 și atunci nu mai avem ce face. Să-ți dau un singur exemplu. Aveam în plan pentru anul viitor reeditarea unui roman al lui Corneliu Leu, în cinstea lui 23 August. În prima sa ediție romanul avea 600 pagini, adică 30 coli. L-am propus și de data aceasta tot cu 30 de coli. Mi-a venit planul și romanul respectiv figurează cu 20 coli. M-am dus eu, director de editură, la Consiliul Culturii să întreb ce am de făcut cu această carte. Mi-au răspuns că nu depinde problema de ei, că Tovarășa(adică Elena Ceaușescu-n.n.) a făcut așa și Tovarășa știe ce face. În realitate, Tovarășa e soția lui Tovarășul(adică Nicolae Ceaușescu-n.n.), zice că se pricepe la toate, dar habar n-are de nimic! Nu are precedent planul editorial pe 1984 de la epoca stalinistă încoace. E unicat în istoria culturii românești. Dumneata ești de înțeles. Și eu sunt autor și știu ce înseamnă când e vorba să-mi reduc dintr-o carte. Dumneata ai adunat aceste texte ca pe niște copii orfani de pe drumuri și ai reușit să faci o familie. Ei, bine, familia aceasta e prea numeroasă și nu are spațiu locativ. Nu are hrană și nici îmbrăcăminte suficientă!
I-am propus directorului o altă manieră de citare: să menționez numai autorul la fiecare citat, iar la sfârșit să dau bibliografia completă. Mi-a spus:
,,- Sunt de perfect acord cu dumneata! Astea sunt cărți de popularizare, nu tratate științifice, ca să necesite citatologie. Eu am avut discuții repetate cu Marin(redactorul de carte n.n.) în legătură cu acest aspect. Dar, să acceptăm că te abați de la regula obișnuită a colecției. Cât crezi că vei câștiga? Să zicem 100 pagini, cel mult. Tot îți rămân 700 pagini, pe care eu nu ți le pot publica. Genul acesta de lucrări comportă cel mai mare risc, deoarece suportă condensări și reduceri. Oricum, pe viitor, cred că ar trebui să te gândești și la alt gen de exprimare. Poate eseu sau literatură. Te-ai maturizat de acum!
I-am propus directorului altă variantă:
,,- Realizez lucrarea ca-n vremurile bune, în sensul de a cuprinde în ea tot materialul de care dispun. Să zicem că-mi vor ieși 40 de coli. În proiectul planului editorial propunem 40 coli. Dacă le lasă pe toate, scoatem lucrarea într-un volum, dacă reduc, să zicem la 20 de coli, împărțim lucrarea în două și scoatem prima parte, urmând ca a doua parte să fie propusă pentru un alt an. Vedeți Dumneavoastră, Domnule Director, lucrarea cuprinde cugetare românească și nu putem face o selecție atât de riguroasă, pentru că atunci ar fi considerată o spoială, un afront adus culturii românești!
Până la urmă, directorul a fost de acord, într-un mod relativ, cu această propunere.
,,- Dar aceasta pe riscul dumneata! Nu vreau să-mi reproșezi pe urmă că nu ți-am publicat-o! Dar, să sperăm că vor veni și vremuri mai bune!
Seara am făcut o vizită familiei Marin acasă. Mi-au vorbit de greutățile și privațiunile pe care sunt nevoiți să le suporte. Printre altele, Domnule Marin a ținut să-mi precizeze că Domnul Mircea Sântimbreanu e cunoscut ca un anticeaușist(Va urma).
*
*
Zâmbete. ☺Faptul că meduza trăiește de mii de ani fără creier, dă speranțe la foarte mulți oameni
☺ E bine să te îndrăgostești la prima vedere, dar nu strică să te uiți încă o dată! ☺Sunt atât de sărac încât, după ce mă îmbrac, am impresia că mă mut! ☺Primul indiciu că ești prost e atunci când ai o părere despre orice; ești foarte prost, abia când ești convins și că ai soluții la orice! ☺ Ce ți-e și cu viața omului: când nu are bani, mănâncă legume acasă; când are bani, mănâncă aceleași legume într-un restaurant pretențios; când nu are bani, merge pe bicicletă; când are bani, merge pe bicicleta din camera pentru exerciții; când nu are bani, aleargă ca să-și câștige pâinea; când are bani, aleargă ca să ardă grăsimile; când nu are bani, își dorește să se căsătorească; când are bani, își dorește să divorțeze.
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/22/2022 |
Contact: |
|
|
