De vorbă cu Daniela Cupșe Apostoaei din Calgary, Alberta
Distinsa doamnă Daniela Cupșe Apostoaei, este recunoscută drept o remarcabilă realizatoare de reportaje de filme documentare. În același timp, ca scriitoare, este apreciată și îndrăgită de mulți români aflați în diaspora, cu precădere în continentul Nord-American, în Canada, dar și de românii rămași pe vatra strămoșească. Toate acestea se datorează faptului că le-a făcut emoționante mângâieri de suflet prin filmele documentare în care se oglindește viața lor și, recent, cu documentarul „Mica Bucovină din Canada” care vorbește despre începuturile emigrației românilor în secolul al XIX-lea, români stabiliți în Alberta, care au adus cu ei obiceiuri, tradiții, portul național și frumusețea limbii noastre, cizelată de-a lungul veacurilor. Astfel, a pus în lumină o relație specială între cultura poporului român și istoria Canadei.
Elena Buica: Stimată doamnă Daniela Cupșe Apostoaei, înainte de a ne vorbi despre remarcabilele realizări, vă rog să vă prezentați pentru a vă cunoaște și cei care sunt interesați de acel suflu românesc revărsat pretutindeni în lume.
Daniela Cupșe Apostoaei : Mă bucur mult că am posibilitatea, în cadrul acestui interviu, să împărtășesc cu dumneavoastră și cititorii câteva dintre gândurile care mă însuflețesc în munca pe care o desfășor aici în Canada.
M-am născut în Maramureșul istoric, în Baia Mare, unde am locuit până la vârsta de 20 de ani. Am studiat lingvistica, timp de doi ani, la Universitatea de Nord din Baia Mare, dar am decis ulterior că îmi doresc altceva. Astfel, m-am îndreptat spre Drept și am susținut examen la Facultatea de Științe Juridice din Oradea unde mi-am finalizat studiile și am obținut diplomă de licență. De Oradea mă leagă amintiri frumoase și mă întorc spre acei ani cu nostalgie și bucurie. Pregătirea juridică dobândită în acei ani avea să mă ajute foarte mult atât în viață, cât și în activitatea ulterioară de jurnalist, deși, ca jurist, am profesat doar o perioada scurtă, 3 ani doar, după mutarea mea în județul Dâmbovița.
EB : Cum ați știut că vreți cu adevărat să faceți acest pas important în viață, strămutarea în Canada? Pe ce v-ați bazat mai mult, pe rațiune sau pe sentimente?
DCA: Chiar fiind în România am avut posibilitatea să călătoresc și să vizitez multe țări europene. Însă, de fiecare dată mă întorceam acasă cu dorința de a avea experiența viețuirii într-o altă cultură. Doream să aud vorbindu-se pe străzi altă limbă decât cea pe care știam, să admir costume tradiționale, porturi, alte obiceiuri, să savurez bunătăți culinare diverse, să trăiesc printre oameni din alte nații, trăind și muncind cu ei și nu doar văzând cele enumerate mai sus într-o scurtă perioadă, ca turist. La acea vreme nu știam prea multe depre ce înseamnă un proces de emigrare, dar aflând detalii, discutând și căutând informații, am decis că vrem să facem acest pas și să avem această experiență. Canada îndeplinea la acea vreme multe dintre criteriile pe care le aveam în minte pentru alegere.
Deciziile în viață sunt bazate atât pe rațiune, cât și pe sentimente. Uneori balanța înclină în favoarea unui taler sau al celuilalt. Sunt momente în care poți să împaci rațiunea prin tot felul de argumente, dar inima îți poate plânge. Este valabil și invers. Cred că este, mai degrabă, o cântărire atentă a celor două talere și o decizie asumată individual în funcție de situație. Uneori, în anumite cazuri, e nevoie de a lăsa inima să conducă, alteori rațiunii îi revine acest rol. În ceea ce privește Canada, cred că a fost o decizie cu cele două talere într-un anume echilibru. Chiar dacă acest echilibru era fragil, era totuși o armonie care m-a ajutat să iau decizia de a pleca din țară.
EB: Din atâtea țări minunate, ce v-a determinat să alegeți Canada? E foarte interesant să aflăm cum v-ați decis să alegeți localitatea Calgary pentru a vă împlini destinul vieții? Ce anume v-a atras aici din atâtea frumuseți și posibilități ale împlinirii dorințelor oferite de largul câmp de desfășure al blândei, frumoasei și generoasei Canada, așa cum se află pe buzele celor ce o rostesc, în special celor veniți din toate neamurile pământului?
DCA: Am avut două opțiuni când am întocmit dosarul de emigrare: Australia sau Canada. În Australia cunoșteam doar o familie în Melbourne, iar în Canada știam vreo 4 familii, două dintre ele locuind în Calgary. Având și copii, am ales locul unde am crezut că începutul ar putea fi mai ușor.
EB: Care v-au fost primele impresii? Cum v-a fost acomodarea? Cum vi se pare Canada acum, după ce o cunoașteți mai bine?
A: Mi-a plăcut această țară, oamenii ei, frumusețea locurilor, liniștea vieții de zi cu zi. Acest sentiment de bucurie nu m-a părăsit nici până astăzi. Iubesc și România, locurile și oamenii de acolo, căci pe acel pământ m-am născut și m-am format în anii de început. Nu obișnuiesc să fac multe comparații când ajung într-o țară nouă, ci încerc să văd partea bună a acelui loc pentru că putem găsi de fiecare dată lucruri care ne plac mai puțin. Încerc să am treaz sentimentul mulțumirii și al recunoștinței de fiecare dată când ajung pe tărâmuri noi. Fiecare experiență socială sau culturală este un dar primit din partea lui Dumnezeu ca să ne bucurăm de diversitate, să învățăm de la alții și să dăruim la rândul nostru. Oamenii nu sunt insule singuratice. Relațiile dintre noi, ca ființe umane, sunt cele care dau însemnătate locului unde alegem să trăim. Putem să ne simțim singuri și neîmpliniți chiar și în locuri exotice sau, dimpotrivă, să numim acasă pământuri mai puțin atrăgătoare din punct de vedere turistic. Proverbul latin Ubi bene ibi patria (Unde-i bine, acolo este patria) are un adevăr care e valabil și astăzi.
EB: Cum vă ostoiți acel dor adânc de ACASĂ, care nu e un loc anume, ci o STARE DE SPIRIT care se aprinde în adâncul ființei noastre?
DCA: Dorul de acasă s-a manifestat, în cazul meu, prin elementul lingvistic, dorința de a păstra limba română, ca simbol al culturii din care provin, ca pe un dar de preț. Am dorit ca și copiii mei să cunoască frumusețea acestei limbi și am insistat chiar să o vorbim în familie, în ciuda presiunilor din exterior care, mai devreme sau mai târziu, se pot face simțite. Mă refer aici la o anume lenevie ce se poate instala când ajungi să comunici cu ușurință în altă limbă decât cea maternă. Mi-am dorit să păstrez acest element al culturii române - limba - atât vorbită, cât și scrisă, ca pe o tradiție în familie. Nu știu dacă acest lucru va fi dus mai departe, dar cel puțin am încercat. Tot din acest motiv, am continuat să scriu articole și materiale de presă în limba română despre evenimente care au loc în Canada și să păstrez astfel colaborările cu diverse publicații din România. Unele filme documentare pe care le-am realizat în Canada sunt cu subtitrare în limba română, pentru că mi-am dorit ca audiența din țară, cei care nu știu sau vorbesc mai puțin limba engleză, să poată înțelege povestea din film.
Cărțile pe care le-am publicat până acum: volumul de poezii „Albastru în Doi/Blue Embrace” și cartea cu ilustrații pentru copii: „Ciopi și Regele Samovar/Chopi and King Samovar” sunt în ediție bilingvă, Română-Engleză. Cel care m-a ajutat și sprijinit pentru ca aceste scrieri să poată fi accesibile publicului anglofon, dându-le un înțeles cât mai fidel versiunii din limba română este traducătorul Codruț Miron, a cărui colaborare o apreciez foarte mult.
EB: Uitându-vă înapoi, ce ați avea de schimbat din ceea ce s-a petrecut în viața personală?
DCA: Nu cred că aș schimba nimic. Am învățat multe și m-am format prin toate evenimentele și experiențele prin care am trecut. Am inima mulțumită privind în urmă și sunt încrezătoare în ajutorul lui Dumnezeu pentru ceea ce îmi stă înainte.
EB: Mergând pe liniile de forță ale modernității zilelor noastre, poezia dumneavoastră are o strălucire care o situează la loc de frunte în poezia românească. Vă rog să ne vorbiți despre începuturile acestor creații, despre evoluția în timp și aprecierile de care v-ați bucurat.
DCA: În ceea ce privește poezia mea, nu consider că versurile mele ar fi de frunte în cronica românească, cum ați menționat, dar, ca orice scriitor, îmi doresc ca cititorii să fie atinși de trăirile pe care le-am exprimat prin versurile mele, trăiri pe care le-am avut în diferite perioade ale vieții și am simțit nevoia să le aștern și să le dau suflul poetic. Am început să scriu încă din copilărie, am continuat în adolescență publicând in reviste literare și participând la concursuri naționale de poezie. Am obținut diverse premii de participare, dar cel mai important pentru mine la acea vreme rămâne Premiul Special pentru Debut acordat în 1988 de binecunoscuta publicație națională „Albina”. A urmat o perioadă destul de îndelungată în care nu am mai scris poezie. Am redactat articole, reportaje, anchete, scenarii, lucrând în presă și în televiziune, dar nu am mai scris poezie. Dorința de a așterne trăirile sufletești, povestea cuvintelor într-o altă formă, a revenit după ani mulți de tăcere și astfel a luat naștere volumul de poeme „Albastru în Doi/Blue Embrace”.
EB: Deși este o poezie fără rimă, ritm și niciun semn de punctuație, are totuși o cadență, e o poezie articulată, cu adâncime, atrage prin limbajul poetic de o aleasă frumusețe și prin înțelesul profund al ideilor. Care vă este izvorul de inspirație?
DCA: De fiecare dată când scriu o poezie, trebuie să am o anume stare. Când sunt bucuroasă, de multe ori nu mă regăsesc în acea intimitate ca să pot așterne versuri. Cred că mai degrabă melancolia, visarea, chiar tristețea declanșează starea potrivită pentru a scrie versuri. Trăirile sufletești comune oamenilor: iubirea, ura, iertarea, plânsul, bucuria, speranța, visarea, dorința - îmi sunt sursă de inspirație și le veți regăsi în versul meu. George Bacovia rămâne poetul român meu preferat, iar lista continuă imediat cu Georg Trackl, poetul austriac, și poetul american Walt Whitman. Plumbul din scrierile lui Bacovia în poezia mea se transformă în pulbere fină presărată peste versuri, prevestind răsăritul speranței, ci nu apusul ei.
EB: Nici proza nu este mai prejos. Ce ne puteți spune în linii mari?
DCA: Cartea pentru copii, „Ciopi și Regele Samovar”, este povestea pe care am scris-o, lăsând imaginația să colinde pe tărâmurile copilăriei. Am avut în minte ca această poveste să poată deveni într-o zi un scenariu de film animat sau o piesă de teatru pentru copii. Din acest motiv, am folosit un limbaj accesibil copiilor, evitând pe cât posibil exprimarea metaforică. Învățătura poveștii am considerat-o însă importantă și mi-am dorit ca ea să atingă inimile celor mici, dar și pe ale celor mari, aducând speranța într-o lume care, de multe ori, nu ne este prietenoasă. Povestea băiețelului Ciopi, un vas din ceramică născut cu imperfecțiuni, poate fi povestea fiecăruia dintre noi, în această căutare a locului și a menirii pe care o avem, trăind în fiecare zi cu ciobiturile noastre. În final însă, aceste imperfecțiuni se dovedesc a fi treptele unui suiș parcurs anevoios pentru a admira și a ne bucura la sfârșit de un splendid răsărit.
EB: Am ajuns la minunata activitate de creator de filme documentare. Cum s-a născut această pasiune?
DCA: Am considerat că filmele sunt, de fapt, povești pe care le citim acum pe un ecran, iar filele cărții le întoarcem prin multitudinea de cadre filmate care se succed. Am citit în școala generală de mai multe ori întreaga colecție a „Poveștilor Nemuritoare” și chiar la liceu citeam cu plăcere câte o poveste dintr-un volum din „Nemuritoare”, pe care bibliotecara mi-l împrumuta cu zâmbetul pe buze, dojenindu-mă parcă din priviri să abordez un alt nivel al genului literar. Poveștile au fost pentru mine cheia ce deschidea portița intrării în grădina secretă și fermecată a cuvintelor. În povești am găsit nu doar acel element al magicului, al supranaturalului, al eroilor cu care mă identificăm pentru vârsta pe care o aveam, dar și latura greutăților, a problemelor personajelor, a bătăliilor ce le purtau pentru a răzbate, pentru a învinge chiar, plătind un mare preț. Cititul cărților, în general, mi-a dezvoltat atât vocabularul, cât, mai ales, și imaginația, care mai târziu avea să se contureze sub forma realizării de film, mai precis film documentar. În acest segment, imaginația îmi trasează limitele și cursul poveștii pe care urmează să o spun, iar adevărul și realitatea documentată sunt cele care dau substanță acelei povești.
EB: Ce ne puteți spune despre evoluția în timp?
DCA: Desigur că a existat o evoluție și în ce mă privește pe tărâm creativ, ca în orice domeniu, altfel am bate pasul pe loc. Am întâlnit oameni deosebiți care activează în diverse domenii de activitate, de la scriitori și regizori de film, avocați, politicieni, cercetători, medici, până la simpli vânzători, mecanici sau persoane fără educație. Nu am purtat haine diferite felului meu de a fi când am întâlnit oameni, fie că aceștia se aflau în funcții înalte de conducere sau doar udau florile pe aleile orașului. Oamenii simpli au găsit întotdeauna timp să stea de vorbă, fără niciun efort și fără a aștepta ceva în schimb, mai ales atunci când realizam reportaje, anchete sociale și interviuri în localități uitate de lume și petreceam timp fiind la fața locului, pe teren. Acești oameni aveau inimi deschise și case pline de căldură, chiar dacă locuiau în spații strâmte și modeste sau într-o sărăcie lucie. Am învățat de la ei smerenia, respectul și mulțumirea în situațiile dificile ale vieții.
Menționez că am avut parte de colaboratori și prieteni care m-au ajutat să îmi propun țeluri, să aspir să le realizez, să mă disciplinez în anumite domenii, să fiu perseverentă și să merg înainte chiar și atunci când e greu, pentru a finaliza ceea ce am început.
EB: Vă rog să ne vorbiți despre munca și trăirile din timpul realizării acestui minunat reportaj despre urmașii primilor români sosiți în Canada.
DCA: Povestea satului Boian din Alberta, ca primă așezare românească în Canada, a mai fost spusă și de alți producători de film. I-aș aminti aici pe domnul Paul Dudnic cu documentarul „Satul care a traversat oceanul”, doamna Adelina Șuvagău cu filmul „Boianul din Alberta” și pelicula „Un emigrant” în regia regretatului George Angelescu. Fiecare dintre aceștia a spus povestea așezării, așezându-și scaunul de regizor într-un anume unghi din care să privească.
Eu am ales ca povestea satului Boian să fie spusă, în primul rând, de cei care au trăit-o, păstrând momentele de suspans și emoție ale intervievaților, descendenți aflați la a III- a și a IV-a generație a pionierilor acelor vremuri. Nararea în limba română păstrează doar cronologia faptelor istorice petrecute, fiindcă mărturiile personajelor sunt puternice și dezvăluie o poveste prea frumoasă, pentru a nu fi cunoscută, și adevărată, pentru a nu fi uitată. Dar, alături de mărturiile celor intervievați, răzbate și aerul experienței personale, trăirile și emoțiile pe care le-am avut pe parcursul filmărilor și cred că acest aspect diferențiază documentarul meu de celelalte realizate anterior. Am dorit să trăiesc emoția povestirii istoriei satului Boian cu inima de român, nu doar îmbrăcând haina unui director de film ce prezintă un adevăr istoric. Cei care vor urmări filmul „Mica Bucovină din Canada (Tiny Bukovina from Canada)” vor putea spune în ce măsură am reușit acest lucru. Documentarul are subtitrare în limba engleză și doresc să mulțumesc și pe această cale întregii echipe implicate în realizarea lui: editorul și operatorul de imagine Codruț Miron, producătorul muzical Ovidiu Pop, Andreea Hozan, consultant subtitrare, precum și Project 2211 Inc.
EB: Ce greutăți ați întâmpinat?
DCA: În primul rând a fost partea financiară. A trebuit să facem mai multe deplasări cu întreaga aparatură de filmare în diferite perioade ale anului în satul Boian, aflat la mai mult de 200 km nord est de Edmonton. Nu am avut o susținere financiară specială sau donații pentru realizarea acestei pelicule. Inițial ni s-a promis un sprijin din partea Ministerului Pentru Românii de Pretutindeni din România, dar acel ajutor nu a mai venit niciodată. Pentru că începusem filmările și povestea deja se creiona, nu am mai putut renunța, ci am mers înainte, cu resurse modeste, dar având alături oameni cu inimă mare, gata să ajute fără a aștepta nimic în schimb. A fost chiar o minune că acest film s-a putut finaliza și am reușit și distribuția lui pe canalele TVR 1, TVR2, TVR3, TVR Cultural, TVR Internațional, TVR Moldova, dar și Amazon Prime și Vimeo OTT, ca platforme internaționale. După realizarea documentarului, Societatea Românilor Canadieni din Alberta, prin președintele ei, plecat în lumea celor drepți de curând, domnul George Moss, a oferit acest film pe suport dvd celor doritori din comunitatea românească din Edmonton și zonele învecinate.
Programasem chiar desfășurarea unui eveniment de lansare a filmului în Calgary în luna mai 2020 în cadrul unui spectacol, dar situația ivită din cauza pandemiei Covid ne-a împiedicat să finalizăm acest proiect. Poate în viitor...
EB: Ce momente v-au impresionat?
DCA: Întreaga experiență avută în timpul realizării acestui film a fost unică și nu o voi uita. Multe dintre locurile unde am filmat sunt prezentate audienței în premieră. Am filmat atât vara, dar și toamna, și iarna, iar, uneori, temperaturile au fost neprietenoase, coborând până la minus 20 de grade, dacă adăugăm și condițiile cu vânt care în acea zonă nu sunt deloc de neglijat.
Mărturiile oamenilor m-au impresionat puternic, dragostea pentru tradițiile românești, limba și obiceiurile pe care au încercat să le păstreze peste generații și să insufle și copiilor lor măcar puțin din ce primiseră și ei.
Muzeul din Boian, al cărui curator este domnul Les Lutic, este un mic paradis cu o întreagă lume pusă pe raft. Am trăit un sentiment de bucurie amestecată cu uimire, admirând această oază păstrătoare de istorie a acelor vremuri trăite de o comunitate din care am simțit cu mândrie că fac parte, chiar dacă mă despărțeau de pionierii cu origini românești zeci de ani.
Ceea ce consider că este cel mai important după realizarea acestui film este prietenia pe care am dobândit-o cu oamenii acelor locuri. Deși mulți dintre ei nu vorbesc sau înțeleg doar cu greutate limba română, sufletele noastre bat parcă o cadență cunoscută, cea românească, ce ne leagă ca un fir nevăzut în ciuda diferenței de vârstă pe care o avem dintre generații.
EB: Ce proiecte de viitor aveți?
15-DCA: Am în lucru un alt film documentar, „Bahara”, pe care sper să îl finalizez în această toamnă. Este un proiect important și mai multe informații despre el se pot afla vizitând websitul meu: https://destinyproductions.ca/
Accesând această adresă de website, cei interesați pot afla mai multe despre filmele documentare realizate, precum și despre cărțile publicate sau alte proiecte aflate în lucru.
EB: Ce cuvânt aveți de spus tuturor românilor aflați în Canada sau în alte țări?
DCA: Date fiind evenimentele și schimbările ce au avut loc pe scena lumii, mai ales în ultimii doi ani, cred că urarea de sănătate este potrivită tuturor. Îmi doresc, de asemenea, ca proiectele pe care le-am realizat – atât cărțile publicate, cât și filmele documentare, să ajungă în casele cât mai multor familii de români care au luat drumul exilului la un anume moment în viață. Ele să fie instrumente ale încurajării în a păstra în inima lor ceea ce consideră că e de preț din țara rămasă în urmă: fie că este vorba de limba română, fie că sunt tradițiile sau obiceiurile, fie că sunt amintiri cu oameni dragi sau locuri frumoase. Cred că mulți dintre noi mai păstrăm în suflet o mică Românie de care ne simțim legați, oricât de departe ne-am afla.
Nu e ușor să îți urmezi pasiunea și visul într-o altă cultură și țară, dar nu este niciodată prea târziu pentru a reuși și a o lua de la capăt. Viața este frumoasă dacă știm să o trăim, luând atât bucuriile, cât și tristețile, împreună, ca daruri primite de Sus ca să învățăm mulțumirea și recunoștința în orice parte a lumii am trăi.
martie 2022 - Toronto
A consemnat Elena Buică-B
|
Elena Buică 3/19/2022 |
Contact: |
|
|
