Fragmente - Notite de război
Armata lui Putin atacă Ucraina!
Totul e rău în această imagine, în aceste știri de groază ce se derulează incredibil sub ochii noștri, atât de aproape de curtea noastră. Nebunia, paranoia, grandomania, ambiția unui KGB-ist de rangul doi ce se vede tzar. Pentru care singura lege e cea a puterii, a intimidării, a supunerii celuilalt, chiar cu prețul ruinării propriei țări. Clica servilă, manipulată, înfricoșată sau fanatică ce îl susține. Minciuna și dezinformarea. Arestarea celor ce se opun. Faptul că pur și simplu se poate invada, distruge, ocupa o altă țară suverană, neprovocat, neîntemeiat. Suferința! Faptul că se crede că nu se va opri…
***
Ce dă sens, frumusețe și valoare vieții? Pentru ce merită trăit și cum? Cu ce ne umplem în fiecare zi gândurile, inimile? Întrebări fundamentale pentru orice destin, retorice adesea când suntem prinși la răscruci și grave, fără răspuns când ”a exista” e totul.
***
Predicatul fără nuanțe și calități. Supraviețuiești sau mori. Dar mai mult mori chiar și când îți pare că (mai) trăiești. Așa văd eu războiul din noi și din afară, în termeni goi, cruzi, tăioși. Nimic nu-l justifică, nimic nu-l salvează. Solidaritatea, compasiunea, generozitatea, curajul nu sunt virtuți de criză pentru când răul năvălește în forță. Sunt, ca respectul, toleranța, bunătatea, recunoștința, modestia, parte măcar din răspunsul la acele întrebări pe care dacă le punem la timp nu mai ajungem atât de pustiiți încât să ne rămână doar pumnul.
***
Orice ”filosofie” a războiului sau a păcii devine irelevantă în fața tancurilor, a gloanțelor, a bombardamentelor, a coșmarului absurd pe care doar minți și suflete pierdute îl pot declanșa. Pentru toți ceilalți rămâne doar: ”de ce?” sau ”cum e posibil?”.
***
Nu mi-aș fi închipuit vreodată că în loc să scriu despre primăvară, mărțișoare sau iubire voi scrie despre război. Că orice alt subiect îmi va părea trivial. Că singurele flori ce mi-ar veni în minte ar fi cele ce vor înflori trist pe mormintele celor ce nu vor mai fi la sfârșit. Că îmi vor trece prin fața ochilor nu femei frumoase și împlinite sărbătorindu-și ziua mondială ci mame disperate cu copii în pribegie sau ascunse în subsoluri și culoare de metrou. Femei care-și lasă casele, bărbații în urmă să lupte sau femei care devin dintr-odată soldați, care iau arma în mână pentru că nimic altceva nu mai are importanță.
***
Se poate întâmpla oricând, oriunde, într-o clipită, ca într-un film suprarealist sau SF, în care dai să ieși pe ușă în lumea cunoscută și ea e doar amintire. O amintire frumoasă ca cea în care mă găseam prima oară pe străzile Toronto-ului, într-o senină zi de august, la două zile după ce ajunsesem la capătul pământului. Pe Bloor. Lume multă, veselă, muzică oarecum familiară, tarabe cu mâncăruri cunoscute, cu icoane, cu artizanale, dar mai ales cu oameni ce îmi zâmbeau cu o nespusă amabilitate și îmi vorbeau prietenos într-o limbă ce nu o înțelegeam. Să fi fost doar bluza bleu și eșarfa galbenă ce o purtam la gât, numai bune pentru festivalul ucrainean la care nimerisem? Prima, atât de caldă întâlnire cu oamenii ca mine ai Canadei.
***
Oare ce povești spun mamele copiilor lor în timp de război sau atunci când fug de el? Cum învață ei să nu le fie frică, să nu urască, să ierte? Poate o fac pe neștiute de la bunii samariteni, de la cei ce-și deschid casele și sufletele pentru cei în nevoie.
Cum răspund oare mamele din țara agresoare la întrebările copiilor lor? Cum vor învăța aceștia să trăiască vinovați, (cu sau) fără vină?
***
Se spune că cine nu își cunoaște istoria riscă să o repete. De ce îmi pare atunci că tocmai unii din cei ce o cunosc aleg să o retrăiască? Doar e o istorie ce încă glorifică strategii militari, cuceritorii. Subiectele ei majore sunt războaiele dintre noi și eroii lor. Cel de acum pare o altă dezastruoasă nostalgie.
***
O lume în cioburi, incoerentă, zdrobită e ce rămâne în urma oricărui conflict, a oricărui război. Vorbeam despre asta cu ceva ani în urmă, în engleza noastră aproximativă la cursul de la Centrul Cultural Ucrainean, undeva pe Christie Street. Anna, profesoara poloneză, și o clasă cosmopolită. Încercam atunci să consolăm un grup de adolescenți sârbi, refugiați de război. Stăteau în fundul clasei supărați, blazați, acuzând pe toți și totul pentru soarta lor. Nu puteau accepta nici războiul, nici ”liniștea” și ”viața mai bună” pe care o aleseseră părinții lor pentru ei. Se voiau liniștiți, trăind bine acolo, în țara lor cu prietenii și cei dragi. ”Nihil sub sole novum.”
***
Dacă tot ni se dă să ne trezim brusc într-o altă realitate, n-ar putea fi una amnezică, fără trecutul însângerat, în care lumea începe astăzi și e bună? Sau măcar una în care nu putem merge mai departe fără să fi reparat greșelile zilei? Până una alta nu pot decât să mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că acest război se termină, cât de bine se mai poate, Azi.
Lăcrămioara Varga Oprea. Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 3/15/2022 |
Contact: |
|
|
