Tema pentru acasă de Nicolae Dabija
Cartea confratelui Nicolae Dabija din Chișinău este relativ ușor de recenzat, dar e greu de plasat într-o categorie clară. E bine că editura a menționat pe copertă... roman. Cronica descrie evenimentele așa cum au fost. Romanul le descrie așa cum ar fi putut să fie. Nicolae Dabija ne oferă o carte-roman scrisă cu înzestrarea unui jurnalist și cu talentul unui poet.
Mărturisesc că inițial am crezut că este vorba de o autobiografie sau de viața unei persoane apropiate autorului. Treptat mi-am dat seama că personajele principale sunt compuse, iar trăirile descrise de autor, cu mult talent și cu simțul măsurii, sunt adunate din multitudinea tragediilor care s-au desfășurat sub Stalin. Dacă Soljenițîn a descris Gulagul în mod direct, încercând să rămână cât mai fidel realității, Dabija îl redă prin experiențele a doi tineri basarabeni care trăiesc agonia Siberiei, dar și extazul unei mari iubiri.
Mihai Ulmu, tânărul profesor de limba română din satul Poiana, și Maria Răzeșu, eleva lui din clasa a 12-a, îndrăgostită de Eminescu și de profesorul ei, pot fi în egală măsură personaje reale și personaje fictive. Realitatea crudă pe care le-a pregătit-o soarta, începând cu invadarea Basarabiei de sovietici în iunie 1940, este însă de netăgăduit. Este soarta a sute de mii de basarabeni deportați dincolo de Urali și de Cercul Polar.
În Tema pentru acasă, profesorul Ulmu este arestat, condamnat și deportat. Motivul condamnării este neesențial într-un regim primitiv și răzbunător cum a fost cel sovietic. În realitate, Ulmu este condamnat și trimis la Magadan, în nord-estul Siberiei, pentru omenia și românismul său. Maria, îndrăgostită de el,
pleacă voluntar pe urmele lui în Siberia și îl găsește în închisoarea Zarianka. Aici, se angajează să lucreze și ea în același lagăr și împreună pun la cale o evadare. Libertatea și fericirea lor durează, biblic, doar șapte zile, timp în care Maria zămislește un copil. Cei doi sunt însă prinși și reîntorși în lagăr. Maria este condamnată, iar lui Mihai i se mărește pedeapsa. Marea lor iubire nu se stinge însă și, pe cât permit condițiile de închisoare, cei doi rămân în contact. Apoi, se naște un băiat. Maria îl îngrijește timp de doi ani, atât timp cât permit legile sovietice. Asemenea copii erau crescuți în orfelinate, ca simple numere, fiind considerați copiii lui Stalin. Maria are grijă să-i dea însă un nume copilului și îi scrijelește pe antebraț numele Mircea. La o nouă încercare de evadare, Maria este împușcată, iar tatăl copilului rămâne marcat pe veci, atât de tragicul eveniment, cât și de viața din Gulag unde rămâne timp de 12 ani. Ulmu nu pleacă însă din Siberia până nu își găsește fiul. Acest episod, căutarea fiului, constituie de altfel începutul romanului. După nenumărate obstacole și greutăți, îl găsește și se întorc împreună la Poiana... basarabeană, unde sunt așteptați de elevii fostului profesor de limba română și unde împreună continuă tema pentru acasă.
Ceea ce se desprinde esențial din roman este marea iubire care îi leagă pe oameni, dragostea de glia strămoșească și grozăviile trăite de victimele comunismului. Nu sunt critic literar, dar cartea mi-a mers la suflet și am regretat că s-a terminat atât de repede. Am trăit împreună cu Mihai și Maria toate tragediile lagărelor din Siberia. Am retrăit mentalitatea comunistă pe care o cunoșteam deja din țară. Nicolae Dabija ne poartă însă printr-o lume mult mai puțin cunoscută. Scenele descrise de el sunt de multe ori nefirești. Sunt convins că aceste tragedii au fost adunate de autor din mărturiile reale ale multor supraviețuitori. Sunt convins, de asemenea, că și cele mai multe dintre trăirile descrise sunt reale, reprezentând amintiri, biografii și autobiografii ale celor care s-au întors. (Mă gândesc ce ne-ar fi dezvăluit cei mulți care nu s-au mai întors!) Poate că nu toate tragediile mărturisite de autor s-au petrecut aidoma. Poate nu toate au fost trăite de aceeași persoană. Nu am nicio îndoială, însă, că majoritatea întâmplărilor relatate de autor s-au petrecut aievea. Există numeroase dovezi în acest sens.
Ca roman, cartea e bine construită, decrierile sunt fascinante, personajele principale sunt bine conturate, iar dialogurile sunt vii și ușor de urmărit. Stilul lui Dabija îmbină metaforele poetice cu jurnalismul obiectiv, dovedind că autorul este deopotrivă poet și ziarist. Cu talent și cu mult bun simț, autorul evită subiecte delicate și controversate precum cele etnice și religioase. Și, în pofida tragediilor trăite de condamnați, nu găsești în carte nici ura și nici dorința de răzbunare, nici măcar față de temniceri.
Această splendidă și bine-venită carte ar trebui să le reamintească multor basarabeni cine sunt ei, ce sunt ei și ce atitudine trebuie să aibă față de adevărata lor țară. În cei 50 de ani de regim sovietic, comuniștii au reușit să-i facă pe mulți basarabeni să uite că părinții, frații și vecinii lor au fost deportați și uciși. Comuniștii i-au făcut să-și amintească doar că pe timpul burgheziei au fost pălmuiți uneori de jandarmii români. Într-adevăr, un om pe care l-ai ucis nu te mai poate urî. Cel pe care l-ai pălmuit nu te uită niciodată.
În timpul vizitelor mele în Basarabia, începând din 1989 am constatat că mă înconjurau cu dragoste frățească tineri având, în general, sub 40 de ani, între care și Nicolae Dabija. M-am întrebat atunci intrigat, unde erau bătrânii? Unde dispăruse o întreagă generație? Unde erau cei care trebuiau să conducă românimea basarabeană în ultimii 20 de ani? Dabija ne răspunde: aceștia muriseră în Siberia pentru că își cunoscuseră Tema pentru acasă. Ei știau ce sunt. Nu s-au îndoit nicio clipă că ar fi fost altceva decât români.Nicholas Dima . SUA
|
Nicholas Dima 3/13/2022 |
Contact: |
|
|
