Amintiri ... din istoriw
Soarele aruncă priviri peste iarba încă tânără și zveltă. Verdele intens hrănește bucuria copilăriei ce așteaptă cu nerăbdare zile de vacanță, încă nesosite. În grădină răsuflarea grea a coasei, trasă în ritm neschimbat, ajunge până la mine. Acolo, tata, căruia îi spuneam ticu, în tăcerea gândurilor aduna puteri să frângă destine de flori ce împrăștiau culori și parfum. Lângă tulpina unui pom câteva fire de iarbă trăiesc bucuria de a continua viața. Vântul aleargă adunând nori. Gâfâitul coasei a încetat și pe brazda încă neîntoarsă ticu îmi citește din cartea amintirilor, nescrisă încă.
... A fost o zi ca asta, în 1917, când viața a întins mâinile și m-a cuprins eliberându-mă din ghearele morții. Din tranșeele mocirloase urmăream inamicul și așteptam comanda: La atac, înainte băieți ! Glasul comandantului a tăiat văzduhul și a alungat oboseala. Foamea, frigul și boala se cuibăreau des în trupurile noastre. Tifosul, boală ucigașe, secera vieți în spitalele de campanie.
Sub lumina palidă a lunii am simțit puterile pierdute și gândul că nu mă mai întorc acasă m-a învăluit și purtat deasupra pomilor ce înălțau ramuri ale căror frunze mă duceau spre cer..... Într-o zi, cănd am deschis ochii privirea a dat ocol pereților văruiți proaspăt. Paturile din fier, patru la număr, purtau trupuri muribunde din care sufletele așteptau să plece. Ușa s-a deschis și doi brancardieri s-au îndreptat spre patul de lângă fereastră. De acolo sufletul plecase, iar trupul urma să fie doar un nume de erou. Mi-am adunat puterile și m-am ridicat pe marginea patului cu puține gânduri, înecate și ele, în întunericul unei vieți ce-și trăiește ultimele clipe. În durerea gândurilor m-am întins pe cearceaful aproape cenușiu și am închis ochii. Cred că am adormit....Când mi-am rotit privirea în salonul cu cele patru paturi, două erau libere. De patul meu atârna un carton pe care era scris cu litere mari de tipar SUSPECT. O rază de speranță mi-a adus putere să mă ridic din nou, să-mi limpezesc gândurile și să cred că voi învinge moartea. Peste puțin timp ușa s-a deschis. O infirmieră ce răspândea lumină și încredere m-a luat de braț și m-a condus în camera convalescenților. Cu glas duios a spus: Te vei însănătoși repede. Te așteaptă țara. Vorbele ei erau pline de căldură, calm și dătătoare de sănătate. Ochii ei răspândeau scântei ce încurajau. Buzele ei rosteau cuvinte ce mângâiau. Respirația ei purta val de sănătate. Mâinile ei vindecau răni. Toate la un loc dădeau forță pentru a învinge chiar și moartea. Era neobosită și mult așteptată. Era mama răniților. Era Majestatea Sa, Regina Maria.
Se așternu o tăcere adâncă, în care șirul nesfârșit al trăirilor din zilele războiului reveneau în imagini și se transformau în lacrimi ce picurau peste iarba cosită. Lacrimile se rostogoleau și in aerul cu miros de iarbă crudă cuvintele de îmbărbătare ies rând pe rând din lada amintirilor. Înainte băieți!...Înainte băieți!
... Peste două săptămâni m-am întors pe front. Au urmat zile de luptă crâncenă. Pe valea Oituzului vitejia ostașilor români a spart linia inamicului. Obuzele explodau lângă noi, iar sanitarii adunau pe tărgi trupurile ciuntite al bravilor soldați. După victorie Majestatea Sa, Regele Ferdinand a înmânat celor rămași brevete și medalii pentru pentru fapte de eroism. Dar trupurile camarazilor mei rămân ciuntite pentru tot restul vieții.
În tăcerea ce iar s-a lăsat, gândul meu a alergat la finul Lixandru de la Colț. El avea un picior de lemn de când se întorsese din război. Am înțeles atunci, în ziua aceea din vară, că lacrimile tatei cuprindeau toate ororile razboiului și dorința imensă de pace.
... Uneori, când dorurile ne cuprindeau, stăteam umăr lângă umăr sub cerul înstelat și îngânam cântece de dor si jale pe care pluteau gândurile trimise către cei dragi. Închideam ochii și ne vedeam pe drumurile ce duc spre case sau prinși în hora satului încinsă de cântecul viorii. Și ca un marș de horă, se auzeau patru versuri ale ultimului cântec: Ce frumoasă este viața de soldat! / El de toată lumea este respectat. / Averea lui este: pușca, ranița. / Câmpul de bătaie este casa sa. Ne simțeam iar puternici și mândri de menirea noastra.
Trecuseră multe luni de când România purta haina grea a războiului. Eram în anul 1917. Evenimentele din Rusia făceau din soldații ruși dezertori care aruncau armele strigănd: MIR!, MIR! adică PACE! , PACE!. A urmat bucuria reîntregirii țării. Pentru mulți ea a fost umbrită de urmele adânci și dureroase ale războiului. Trecuseră multe luni de când sunase mobilizarea și încă nu eram acasă.
Am cuprins cu mintea de copil anii de război în câteva clipe. Bucuria din glasul tatei m-a făcut să tresar și să ascult.
...Călcam pe firele de iarbă argintii sub roua dimineții străbătând cărarea mărginită de pruni din curtea casei în care văzusem lumina zilei. Purtam pe umăr gamela de apă care mi-a stins setea în lungii ani de război, însoțindu-mă în tot locul. În buzunarul vestonului aduceam trei brevete cu trei decorații: Bărbăție și credință , Medalia victoriei, Crucea comemorativă a Razboiului 1916-1918
Din prispă mama privea, cu ochii țintiți și nemișcată, spre mine. M-a recunoscut. Ne-am îmbrățișat îndelung cu ochii plini de lacrimi. Tata, cântăreț la strana bisericii din sat, mă încredințase lui Dumnezeu de multă vreme deoarece nu avea vești despre mine. Aveam aproape 24 ani. Am început să mă gândesc la viitorul meu. Absolvisem școala de cântăreți bisericești din Târgoviște. Cu credință în Dumnezeu, cu respect față de lege, cu rușine față de oameni am plecat pe drumul nou al vieții. M-am însurat cu Marioara, nepoata preotului Popescu Micloșanu, primul preot la biserica satului căruia tata îi răspundea din strană în timpul slujbelor. Au urmat zile bune, zile rele, bucurii și supărări, speranțe și deznădejdi.... că viața are de toate.
Este o oră târzie din noapte. Peste lada în care am pus amintirile capacul se lasă ușor. Ele poartă trecutul îmbrăcat în haina neuitării. Prezentul, în care mă găsesc, este tulpina pomului hrănit de rădăcini înfipte în trecut. Pe ea viitorul va pune crengi încărcate de frunze. Sub ele vor sta în MUZEUL FAMILIEI împodobite cu recunoștință și respect O GAMELĂ și TREI DECORAȚII. Aceste vor spune generațiilor viitoare că fiul neamului meu a luptat pentru ROMÂNIA DODOLOAȚĂ
DOMNICA Gh. VĂRZARU(născută OPREA)
|
Domnica Gh Varzaru 3/8/2022 |
Contact: |
|
|
