Muntele cu Nume Sfânt - In memoriam Părintelui Dumitru Stăniloae
- Părinte, zise copilul îngenunchind în fata Muntelui, am venit să mă spovedesc. De multe ori am gresit Luminii si nevrednic m-am făcut înfloritului ei. Gresit-am si la cer si la pământ si m-am rătăcit în trupul acestui bătrân si nu stiu pe nimeni să mă dezlege.
- Din care parte a timpului vii, călătorule?
- Vezi , Părinte, aici e problema că ''parcă n-am fost niciodată/ călător prin anii mei,/ de-am trăit un timp de tei/altu-mi vine la socoată''. Timpul acela s-a risipit ca o mireasmă de sunet printre stâncile mele si tocmai în această risipire mă regăsesc, dar nu stiu cum să scap de cestălalt care îmi vine la socoată. M-am renăscut pe Muntele Stăniloae, pe unde Dumnezeu mi-a izvodit rădăcinile. Sunt un fel de buruiană ciudată si nu îndrăznesc Părinte...
- O, da? Îl cunoastem. E unul dintre rubedeniile noastre. Stiai că are un nume de sfânt? De unde să stii?! Acesta e secretul nostru, al muntilor, dar pentru că ai avut norocul să te renasti din acel Munte putem să-ti destăinuim si numele lui, asa cum ne chemăm noi muntii între noi, pe numele mic pe care nu-l găsesti în sinaxarele brazilor. Ei, bine - numele lui adevărat este ...Vârful Omului!
***
... si astfel spovedania mea a început ca un izvor cu hramul lacrimei, spovedania unui copil care a trăit timpul teiului. Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu asi fi ajuns la Muntele Stăniloae? Acum la ceasul înalt de prăznuire mă întreb ce caut si eu printre mărimurile care s-au strâns în soboare, toti învesmântati în patrafire cu fir de aur si diamante, la acest acatist al Muntelui?
Mă apropii cu sfială de acest Vârf al Omului si voi începe cu noaptea chinuitoare a depărtărilor din mine în care mă pierdusem în care a înflorit, în întunericul zbuciumărilor mele, chemarea Părintelui ''Veniti de luati Lumină!''
M-am născut într-un sat de munte din niste oameni foarte evlaviosi ( tata era dascălul bisericii), evlavie cu care îmi împodobiseră sufletul. De la vârsta când spuneam că vreau să mă fac ''p'eut'' idealul meu a fost să devin slujitor al altarului. Primii ani ai seminarului au fost un adevărat urcus taboric, Mănăstirea Neamtului fiind un adevărat Ierusalim al duhului filocalic românesc. Apoi a urmat prăbusirea. Era în perioada intensivă de distrugere a neamului prin ateism si luptă directă împotriva Bisericii. Am căzut victimă. După o vacantă de Crăciun, în loc de colaci si cârnati mi-am umplut valiza cu tot ce am găsit în biblioteca de acasă pentru a mă vindeca singur, ''stiintific'' de ''boala misticismului'' si a ''obscurantismului''. Erau pe atunci ''Biblia ateistului'', ''Călăuza ateistului'' si o puzderie de publicatii ''stiintifice''. Am avut noroc de profesori foarte buni la Seminarul Teologic, printre care Prof.Pr. Mircea Păcurariu care la sfârsitul orei rezerva timp pentru întrebările mele. Săracii profesori, ce pacoste eram pe capul lor! Îsi luau catalogul la sfârsitul orei, dar nu scăpau de mine. Ca un scai mă tineam după ei până la cancelarie si orisiunde îi întâlneam! Desi eram premiant în fiecare an, sufleteste eram un dezastru. Pierdusem puritatea de copil a evlaviei. Datorită bunilor mei dascăli am depăsit criza. Eram acum vaccinat împotriva ateismului si ''stiam'', pe la sfârsitul seminarului, totul despre combaterea lui, totul despre existenta lui Dumnezeu, candela era plină de ulei, dar nu avea sământa de foc aprinsă ca în vremea copilăriei.
A urmat Facultatea de Teologie din Bucuresti. Profesori excelenti! Generatia de aur a teologiei românesti. Note bune. Dar criza a rămas. Acum ''stiam'' teologic si mai mult despre Dumnezeu, dar puntile spre ostrovul Lui erau rupte. Numai Fericitul Augustin ar fi putut exprima ''credinta necredintei mele''.
Am dat examen la doctorat unde Teologia Dogmatică era predată de Părintele Stăniloae. Nu numai că am fost acceptat, dar a fost în planul lui Dumnezeu ca pregătirea studiilor mele să aibă loc sub îndrumarea directă a Părintelui, ca ucenic al lui. Când spun ''părinte'' mă refer la ceva mult mai mult decât celelalte apelative academice sau universitare. O spun în contextul muntilor care-l chemau, în intimitatea lor. pe numele lui mic de Vârful Omului.Mi-a fost părinte în sensul că mi-a dat viată - lumina vietii,m-a renăscut, mi-a redat puntile si aripi de zburat cuvântul spre Cuvântul ioanin.
Oare cum asi putea să multumesc lui Dumnezeu, care n-a vrut moartea păcătosului, ci mi-a scos în calea devenirii mele, pe cel care m-a întors si m-a făcut viu? De numele Pr.Prof.Dr.Academician sunt legate nenumărate studii de teologie inspirate din magnifica lui operă, teze de doctorat, nume de facultate teologică precum si diverse cărti si articole memorialistic printre care asi aminti, nu întâmplător, cartea doamnei Lidia Stăniloae ''Lumina faptei din lumina cuvântului - Impreună cu tatăl meu Dumitru Stăniloae''. Ce aduc eu nou prin aceste rânduri este descrierea unei minuni care va putea fi folosită atunci când va avea loc canonizarea Sf.Mărturisitor Dumitru cel Nou.
A vorbi despre Părintele se poate vorbi timp de rafturi întregi de bibliotecă, dar nu s-a scris îndeajuns despre sfintenia lui. Minunea de care vorbesc a început din toamna anului 1968. Cursurile le tinea într-o clădire dintre Facultatea de Teologie si bibliotecă. M-am trezit în fata unui sfânt. Un cărturar te poate impresiona prin multimea cunostintelor si Stăniloae era mai mult decât un cărturar, era înteleptul. Nu atrăgea atentia nici prin vestimentar, purta aceasi rasă de călugăr, curată dar modestă, nici prin oratorie. Cei impresionati de spectacole academice ar fi fost dezamăgiti după primele zece minute. Ii văd chipul ca o icoană. Se aseza la aceeasi masă cu noi, deschidea aceeasi servietă veche, scotea cursul dactilografiat ( de ce o fi avut nevoie de el, o fi fost vreo obligatie profesorală de control din partea comunistilor?) si după câteva fraze, scotea ochelarii si privind dincolo de noi începea zborul genunilor. Cuvântul devenea tot mai transparent. Nu mai era limba cuvintelor, ci limba luminii, pentru că există si asa ceva, limba de acatist a inimii. Dacă ar fi intrat un fluture în sala de curs, cred că foarte posibil i-am fi auzit aripile. Cineva povestea că la un moment dat, pe când vorbea s-a stins lumina în clasă. Era atât de adâncit în cugetare, că nici nu a observat aceasta si si-a continuat linistit, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, prin întuneric, nestingherit, firul ideii. Ne învăta cum se zboară lumina după legile ascunse ale Luminii. Avea grijă să nu ne pierdem în deprinderea zborului spre Lumină si, ca o muzică de Mozart, revenea la laitmotivul unde ne lăsa să ne tragem respiratia duhului, ca apoi să ne înăltăm mai departe în abisurile Logosului.
Când asociez pe Stăniloae cu Sf. Mărturisitor Dumitru cel Nou argumentul meu, unul dintre multele, e cel ''Fericiti cei curati cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.'' El ne învăta teologia, în sensul Sfintilor Părinti, care ne folosesc sintagma că ''îngerii teologisesc lui Dumnezeu'' ajungerea la ''vederea'' lui Dumnezeu, îngăduită doar inimii curate de copil si treaptă a sfinteniei la care se ajunge atât de greu. In acest sens, preotia este teologie, nu descriere a lui Dumnezeu, ci trăire a divinului, ''restaurare a omului''. Păcătuim singuri, dar ne mântuim prin Biserică. Singurătatea este starea nefirească a omului, deci omul normal face parte dintr-un neam. Poate că nimeni nu a vorbit atât de adânc despre neamul românesc. Ca orice sfânt ''vedea'' cu inima lui curată pe Dumnezeu - drăgutul, sintagma populară îndrăgită de el, umblând pe cărările satului românesc, sălăsluid peste noapte în casa si inima tăranului român. Asa cum Dumnezeu este slujit de cetele îngerilor în ceruri, la fel este pe pământ slujit de neamuri. Prin neam omul nu-si pierde identitatea persoanei, ci dimpotrivă prin neam îsi găseste, afirmă străvezimile divine ale persoanei avînd ca model Sf.Treime,care este Iubire. Un Dumnezeu în trei persoane. Ca persoană este Tatăl. Ca Tată îsi iubeste Fiul ca orice tată. Nimeni nu poate iubi mai mult pe Fiul decât Tatăl si nimeni nu poate iubi mai mult pe Tatăl decât Fiul Lui. Intruparea Fiului ( Stăniloae răspunde scolasticilor) nu s-a făcut pentru aplicarea justitiei divine) ci pentru ca si noi prin omenitatea Lui să iubim pe Tatăl cu aceeasi dragoste cu care Fiul îsi iubeste Tatăl si Dumnezeu Tatăl să ne iubească pe noi oamenii cu aceeasi dragoste cu care îsi iubeste Fiul. Dacă am reduce Sf.Treime la două persoane oricât de dumnezeiască ar fi această iubire ea ar fi mărginită. Cele două persoane se plinesc prin Sfântul Duh, care este tot persoană. Ea purcede de la Tatăl spre Fiu toată iubirea Acestuia, dar nu se reduce la o simplă relatie, ci tocmai prin purcedere îsi subliniază caracterul de persoană necesară Iubirii Infinite ale lui Dumnezeu, trei persoane, dar nu trei dumnezei. Dacă ar purcede si de la Fiul am avea un ''nepotism'' as îndrăzni să zic (Dumnezeu să mă ierte!) care s-ar pierde în haos, ori Duhul tocmai prin nepurcederea de la Fiul este persoană cum spunem în crez ''care împreună cu Tatăl si cu Fiul este închinat si mărit'' In relatie cu Tatăl avem filiatia si purcederea.Filiatia nu neagă purcederea si invers. Taina Sfintei Treimi este cel mai greu de înteles din teologie tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, iar Iubirea nu poate fi decât taină. Părintele Stăniloae încerca să ne-o explice băbeste ( să mi se ierte expresia). Sfântul Duh prin purcedere, deci nu prin nastere, arată Tatălui cât de mult este iubit de Fiul, asa cum la noi oamenii cineva ar confirma tatălui iubirea si calitătile fiului, dar în acelasi timp nefiind născut rămâne totusi persoană si numai în această egalitate poate reîntoarce si afirma filiatia prin dragostea care nu despersonalizează, ci dimpotrivă subliniază caracterul de persoană.
In această perspectivă ne vorbea de neamul românesc, nu un nationalism, sau alte isme, ci prin exprimarea pnevmatologică si teandrică a omului. Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat si femeie. Deci neamul perfect nu este bărbatul singur ci asa cum l-a creat Dumnezeu ''bărbat si femeie''. Familia, sau neamul (ne gândim la Chesterton) are ontologic model treimic. Familia perfectă, fără a anihila persoana este când bărbatul devine tată si femeia mamă. Asa a lăsat Dumnezeu, care este Iubire, să fie si familia - exprimare a Iubirii. Atât familia care este neam nu devine un pericol pentru un grup de familii pe care îl numim cu acelasi nume - neam. Neamurile mele si neamurile tale împreună formează neamul omenesc, iar noi românii ne sublinia Părintele Stăniloae, numim neamul omenesc lume - adică lumină.
Aici mi-as permite mi-as permite o mică paranteză. Toate dictionarele românesti, inclusiv DEX , derivă etimologia cuvântului ''neam'' din ungurescul ''nem''. Nu cunosc maghiara decât ''nem tudom'' care mi se pare că înseamnă ''NU înteleg''. Deci dece am apela pentru origine etimologică la vecinii de o mie de ani? Originea sugerată de mine este din NOMEN, din indoeuropeanul si nu turanicul, generând în latină pe NOMEN însemnând nume, NOMEN=NAMEN= NEAM asa cum avem în engleză NOMEN=NAME = NUME. Ergo,cei de acelasi NUME,formând un NOMEN, adică un NEAM. Închid paranteza.
Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului nu numai a-l readuce pe om la frumusetea cea dintâi, ci mai mult chiar, de a-l îndumnezei. Neamul românesc nu priveste cu sovinism existenta altor neamuri, pentru că toate neamurile, văzute prin modelul iubirii treimice, formează împreună ''neamul omenesc''. Modelul iubirii de neam la români este văzut în inconstientul folcloric în mod constructiv prin balada
Mesterului Manole. Manole ( cineva i-a ''ciupit'' ideea] este, cum ne spunea Părintele Stăniloae, forma românească a lui Emanuel, după cum altă ''ciupitură'', fără a se indica sursa, este cea a explicării baladei Miorita, în care păstorul este de fapt Păstorul care îsi pune viata pentru oile Sale.
Orice persoană este o taină. Chiar si lucrurile Creatorului, spunea Părintele, poartă o pecete a tainei. Scolasticismul descriind a uitat să trăiască taina divinului si a fost numai un pas pentru apuseni să ajungă la cenzurarea tainei si respingerea prin Reformă la reducerea ''tainelor'', si apoi sectantii să ajungă la concluzia că dacă nu mai este taină la ce ne mai trebuiesc atât de multe''Sfinte Taine''. Chiar ortodoxia românească are un caracter de taină. Popor latin ( interesantă teza protolatinitătii noastre) ca ortodocsi am mostenit de la latini de a sta cu picioarele pe pământ, dar ne deosebim de celelalte popoare latine care au devenit catolice, si chiar de ortodoxia grecească (rigurozitatea legii, iar nu a duhului) si cea rusească ( cu exceptia teologilor rusi din Exil).
Incepusem cu minunea exercitată asupra mea de acest sfânt. Nu cunostintele lui m-au impresionat ( desi a fost unul din cei mai eruditi teologi) ci trăirea lui a Cuvântului lui Dumnezeu. Crengile mele uscate sub căldura lui au început să înmugurească. Sfintenia lui a început să înflorească în lăuntrul meu. ''Cunoscătorul'' cioturos si plin de turturi a devenit din nou copil cu inima si sufletul. Mă aducea înapoi nu ca pe-un vânat încăpătânat în sălbătăcia lui, folosind latul sau harponul, ci prin bunătatea lui de sfânt. Fiind poet, cuvintele lui s-au revărsat peste rănile sufletului meu taumaturgic si taboric. Nu e de mirare că primul meu volum de versuri, cu care debutam în 1970, se numea atât de sugestiv ''De unde începe omul''. Mă regăseam. O convertire fără spectaculosul marilor întoarceri, asa cum lemnul lui Aaron si-a început prin floare semnul de slujire si preotie.
Ca si Sf.Nectarie de Eghina, cu care se aseamănă în multe privinte, făcea această teologie vie. Un fapt pe care nu multi îl stiu, era bunătatea de om înduhovnicit si milostiv. Ca si Sf.Nectarie pe câti studenti săraci oare nu a ajutat din modestul lui salariu de profesor? In smerenia lui nu i-ar plăcea să-i destăinui această dureroasă confesiune. Ca să urmezi doctoratul trebuia să ai ''binecuvântarea'' ierarhului. Această aprobare implica si bursa. Părintele Stăniloae a intervenit la acel fost episcop al armatei, care spunea că nu are nevoie de doctori, ci de preoti, să facă o exceptie cu mine, să-mi dea aprobarea si să-si păstreze banii de bursă. Cine nu ar fi ascultat de Stăniloae? Mi s-a dat aprobarea si desi la examenul de admitere luasem aproape la toate note maxime m-am trezit fără bursă în Bucuresti, fără masă si fără casă, cu o adresă fictivă ( de multe ori ''apartamentul''meu ...fiind sub patul doctoranzilor când nu mă prindea spiritualul, sau sala de asteptare din Gara de Nord). Despre masă? Eram tânăr si foarte atletic reuseam să sar cu succes peste mese.
Imaginati-vă că după doi ani de vagabond prin Bucuresti, la propunerea si cu exceptionale referinte din partea Părintelui meu sunt chemat la Patriarhie să completez o cerere de bursă tocmai în... America! In 1970 plecam ca bursier la Seabury Western Theological Seminary pînă în 1972, iar apoi încă un an 1972-1973 la Princeton, New Jersay.
***
Despre această minune a restaurării omului prin ''lumina faptei din lumina cuvântului'', cum îsi intitulează cartea Lidia Stăniloae, sper să se vorbească mai mult. Fiica Părintelui,prin pagini cutremurătoare, mărturiseste greutătile financiare si morale prin care a trecut familia. Cel mai mic compromis făcut cu comunistii ar fi adus familiei avantaje materiale, iar nu sicane, marginalizare, pierderea serviciului si ani grei de închisoare pe care i-a trecut cu stoicism. In iadul penitenciar nu a încetat să mărturisească dreapta credintă. Doamna Lidia Stăniloae se întreba în cartea pomenită mai sus punctul la care vreau să ajung ''Nu stiu de unde lua tata, ba da, stiu de unde,forta de a fi totusi senin, linistit, calm. Ne insufla si nouă încredere.''Lasă'', spunea, n-ai voie să-îi pierzi curajul. Ai încredere în Dumnezeu, El nu ne uită.'' El credea cu adevărat. Sînt sigură că avea momente de spaimă, dar nu se lăsa niciodată coplesit. Pentru el legătura cu Domnul era o legătură concretă, personală. A-si păstra curajul, a-l insufla si celorlalti devenea o problemă de constiintă, o proba la care se supunea pentru a se verifica , pentrua-si confirma o dată în plus intensitatea legăturii cu Domnul, (p.200-201)
Există un paroxism al fricii,un prag al spaimei, mîna întinsă a lui Petru când a început să se scufunde. ''În câteva rânduri mi s-a întâmplat să ajung în pragul unui paroxism al al spaimei. Eram copil încă, îmi lipsea experienta de viată, consecventa credintei. Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât întelegi că până si în situatiile negative există un relativ, care te ajută să le porti mai usor... Atunci tata mi-a agrăit cu seriozitate, cu duritate chiar. ''Crezi în Dumnezeu, sau nu crezi?'' m-a întrebat el.''Dacă da, atunci concretizează-ti credinta prin răbdare si convingerea că până la urmă El te ajută. Dacă nu, atunci trebuie să-ti reconsideri modul de existentă. Găseste-L si găseste-te pe tine. Cu trudă, cu efort. Viata, asa cum trebuie s-o întelegem noi, crestinii,e efort,ascensiune, ca un drum de munte, în care nu există decât un sens, în sus. Fără efort si fără nădejde nu se poate!'' ( p.201)
Cartea lui Lidia Stăniloae, cu subtitlul ''Împreună cu tatăl meu'' este cartea de temelie a celor care încearcă să înteleagă pe cel care ne-a împărtăsit ''lumina faptei prin lumina cuvântului''.
Sever cu sine însusi până la sfintele nevointe monahicesti, se răsfrângea cu generozitate , înflorind ca o fântână arteziană, tuturor. Cuvântul lui avea acoperire în aurul de aureolă al sufletului. Sfaturile lui erau în primul rând faptele lui.
Un capitol interesant despre Părintele Stăniloae l-ar putea scrie Lidia Stăniloae de personalitătile literare si artistice care au avut fericita ocazie de a trece prin casa lor. Imi amintesc cu câtă dexteritate trecea de la filosofia Sfintilor Părinti, în special sfîntul lui preferat Sf.Maxim Mărturisitorul la filosofia modernă - de la Kierkegaard la Sartre si Camus, uimind prin cât de bine era pus la punct cu literatura zilelor noastre. De atunci. Ca să nu mai vorbim de subtilitătile poeziei unde era totdeauna acasă. Poiesis, de fapt, nu e versificare, sau un departament al literaturii, ci o stare a punctului omega în care toate converg matematică, muzică, chimie, rugăciune, lacrimă, fizică - o stare a Facerii ( Geneza) în care toate cele omenesti devin transparente până la străvezimea transcendentă a Cuvântului, Poiesis ca stare soteriologică si revelatională a Spiritului Sfânt si sfintitor când Kalos nunteste cu Agathos.
Poate cea mai adecvată caracterizare a acestui titan al cugetării hristice, mărturisitor si taumaturg a făcut-o o femeie care vindea flori în Piata Unirii, cum aflăm din cartea mai sus pomenită. Intrebată fiind ''Cine a murit?'' a răspuns cu emotie ''Îl îngroapă pe cel mai mare preot.'' Si avea dreptate.
Kitchener, Ontario, Canada
Preot Dr.Dumitru Ichim
|
Preot Dumitru Ichim 3/7/2022 |
Contact: |
|
|
