Muntele cu Nume Sfânt - In memoriam Pãrintelui Dumitru Stãniloae
- Pãrinte, zise copilul îngenunchind în fata Muntelui, am venit sã mã spovedesc. De multe ori am gresit Luminii si nevrednic m-am fãcut înfloritului ei. Gresit-am si la cer si la pãmânt si m-am rãtãcit în trupul acestui bãtrân si nu stiu pe nimeni sã mã dezlege.
- Din care parte a timpului vii, cãlãtorule?
- Vezi , Pãrinte, aici e problema cã ''parcã n-am fost niciodatã/ cãlãtor prin anii mei,/ de-am trãit un timp de tei/altu-mi vine la socoatã''. Timpul acela s-a risipit ca o mireasmã de sunet printre stâncile mele si tocmai în aceastã risipire mã regãsesc, dar nu stiu cum sã scap de cestãlalt care îmi vine la socoatã. M-am renãscut pe Muntele Stãniloae, pe unde Dumnezeu mi-a izvodit rãdãcinile. Sunt un fel de buruianã ciudatã si nu îndrãznesc Pãrinte...
- O, da? Îl cunoastem. E unul dintre rubedeniile noastre. Stiai cã are un nume de sfânt? De unde sã stii?! Acesta e secretul nostru, al muntilor, dar pentru cã ai avut norocul sã te renasti din acel Munte putem sã-ti destãinuim si numele lui, asa cum ne chemãm noi muntii între noi, pe numele mic pe care nu-l gãsesti în sinaxarele brazilor. Ei, bine - numele lui adevãrat este ...Vârful Omului!
***
... si astfel spovedania mea a început ca un izvor cu hramul lacrimei, spovedania unui copil care a trãit timpul teiului. Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacã nu asi fi ajuns la Muntele Stãniloae? Acum la ceasul înalt de prãznuire mã întreb ce caut si eu printre mãrimurile care s-au strâns în soboare, toti învesmântati în patrafire cu fir de aur si diamante, la acest acatist al Muntelui?
Mã apropii cu sfialã de acest Vârf al Omului si voi începe cu noaptea chinuitoare a depãrtãrilor din mine în care mã pierdusem în care a înflorit, în întunericul zbuciumãrilor mele, chemarea Pãrintelui ''Veniti de luati Luminã!''
M-am nãscut într-un sat de munte din niste oameni foarte evlaviosi ( tata era dascãlul bisericii), evlavie cu care îmi împodobiserã sufletul. De la vârsta când spuneam cã vreau sã mã fac ''p'eut'' idealul meu a fost sã devin slujitor al altarului. Primii ani ai seminarului au fost un adevãrat urcus taboric, Mãnãstirea Neamtului fiind un adevãrat Ierusalim al duhului filocalic românesc. Apoi a urmat prãbusirea. Era în perioada intensivã de distrugere a neamului prin ateism si luptã directã împotriva Bisericii. Am cãzut victimã. Dupã o vacantã de Crãciun, în loc de colaci si cârnati mi-am umplut valiza cu tot ce am gãsit în biblioteca de acasã pentru a mã vindeca singur, ''stiintific'' de ''boala misticismului'' si a ''obscurantismului''. Erau pe atunci ''Biblia ateistului'', ''Cãlãuza ateistului'' si o puzderie de publicatii ''stiintifice''. Am avut noroc de profesori foarte buni la Seminarul Teologic, printre care Prof.Pr. Mircea Pãcurariu care la sfârsitul orei rezerva timp pentru întrebãrile mele. Sãracii profesori, ce pacoste eram pe capul lor! Îsi luau catalogul la sfârsitul orei, dar nu scãpau de mine. Ca un scai mã tineam dupã ei pânã la cancelarie si orisiunde îi întâlneam! Desi eram premiant în fiecare an, sufleteste eram un dezastru. Pierdusem puritatea de copil a evlaviei. Datoritã bunilor mei dascãli am depãsit criza. Eram acum vaccinat împotriva ateismului si ''stiam'', pe la sfârsitul seminarului, totul despre combaterea lui, totul despre existenta lui Dumnezeu, candela era plinã de ulei, dar nu avea sãmânta de foc aprinsã ca în vremea copilãriei.
A urmat Facultatea de Teologie din Bucuresti. Profesori excelenti! Generatia de aur a teologiei românesti. Note bune. Dar criza a rãmas. Acum ''stiam'' teologic si mai mult despre Dumnezeu, dar puntile spre ostrovul Lui erau rupte. Numai Fericitul Augustin ar fi putut exprima ''credinta necredintei mele''.
Am dat examen la doctorat unde Teologia Dogmaticã era predatã de Pãrintele Stãniloae. Nu numai cã am fost acceptat, dar a fost în planul lui Dumnezeu ca pregãtirea studiilor mele sã aibã loc sub îndrumarea directã a Pãrintelui, ca ucenic al lui. Când spun ''pãrinte'' mã refer la ceva mult mai mult decât celelalte apelative academice sau universitare. O spun în contextul muntilor care-l chemau, în intimitatea lor. pe numele lui mic de Vârful Omului.Mi-a fost pãrinte în sensul cã mi-a dat viatã - lumina vietii,m-a renãscut, mi-a redat puntile si aripi de zburat cuvântul spre Cuvântul ioanin.
Oare cum asi putea sã multumesc lui Dumnezeu, care n-a vrut moartea pãcãtosului, ci mi-a scos în calea devenirii mele, pe cel care m-a întors si m-a fãcut viu? De numele Pr.Prof.Dr.Academician sunt legate nenumãrate studii de teologie inspirate din magnifica lui operã, teze de doctorat, nume de facultate teologicã precum si diverse cãrti si articole memorialistic printre care asi aminti, nu întâmplãtor, cartea doamnei Lidia Stãniloae ''Lumina faptei din lumina cuvântului - Impreunã cu tatãl meu Dumitru Stãniloae''. Ce aduc eu nou prin aceste rânduri este descrierea unei minuni care va putea fi folositã atunci când va avea loc canonizarea Sf.Mãrturisitor Dumitru cel Nou.
A vorbi despre Pãrintele se poate vorbi timp de rafturi întregi de bibliotecã, dar nu s-a scris îndeajuns despre sfintenia lui. Minunea de care vorbesc a început din toamna anului 1968. Cursurile le tinea într-o clãdire dintre Facultatea de Teologie si bibliotecã. M-am trezit în fata unui sfânt. Un cãrturar te poate impresiona prin multimea cunostintelor si Stãniloae era mai mult decât un cãrturar, era înteleptul. Nu atrãgea atentia nici prin vestimentar, purta aceasi rasã de cãlugãr, curatã dar modestã, nici prin oratorie. Cei impresionati de spectacole academice ar fi fost dezamãgiti dupã primele zece minute. Ii vãd chipul ca o icoanã. Se aseza la aceeasi masã cu noi, deschidea aceeasi servietã veche, scotea cursul dactilografiat ( de ce o fi avut nevoie de el, o fi fost vreo obligatie profesoralã de control din partea comunistilor?) si dupã câteva fraze, scotea ochelarii si privind dincolo de noi începea zborul genunilor. Cuvântul devenea tot mai transparent. Nu mai era limba cuvintelor, ci limba luminii, pentru cã existã si asa ceva, limba de acatist a inimii. Dacã ar fi intrat un fluture în sala de curs, cred cã foarte posibil i-am fi auzit aripile. Cineva povestea cã la un moment dat, pe când vorbea s-a stins lumina în clasã. Era atât de adâncit în cugetare, cã nici nu a observat aceasta si si-a continuat linistit, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, prin întuneric, nestingherit, firul ideii. Ne învãta cum se zboarã lumina dupã legile ascunse ale Luminii. Avea grijã sã nu ne pierdem în deprinderea zborului spre Luminã si, ca o muzicã de Mozart, revenea la laitmotivul unde ne lãsa sã ne tragem respiratia duhului, ca apoi sã ne înãltãm mai departe în abisurile Logosului.
Când asociez pe Stãniloae cu Sf. Mãrturisitor Dumitru cel Nou argumentul meu, unul dintre multele, e cel ''Fericiti cei curati cu inima cã aceia vor vedea pe Dumnezeu.'' El ne învãta teologia, în sensul Sfintilor Pãrinti, care ne folosesc sintagma cã ''îngerii teologisesc lui Dumnezeu'' ajungerea la ''vederea'' lui Dumnezeu, îngãduitã doar inimii curate de copil si treaptã a sfinteniei la care se ajunge atât de greu. In acest sens, preotia este teologie, nu descriere a lui Dumnezeu, ci trãire a divinului, ''restaurare a omului''. Pãcãtuim singuri, dar ne mântuim prin Bisericã. Singurãtatea este starea nefireascã a omului, deci omul normal face parte dintr-un neam. Poate cã nimeni nu a vorbit atât de adânc despre neamul românesc. Ca orice sfânt ''vedea'' cu inima lui curatã pe Dumnezeu - drãgutul, sintagma popularã îndrãgitã de el, umblând pe cãrãrile satului românesc, sãlãsluid peste noapte în casa si inima tãranului român. Asa cum Dumnezeu este slujit de cetele îngerilor în ceruri, la fel este pe pãmânt slujit de neamuri. Prin neam omul nu-si pierde identitatea persoanei, ci dimpotrivã prin neam îsi gãseste, afirmã strãvezimile divine ale persoanei avînd ca model Sf.Treime,care este Iubire. Un Dumnezeu în trei persoane. Ca persoanã este Tatãl. Ca Tatã îsi iubeste Fiul ca orice tatã. Nimeni nu poate iubi mai mult pe Fiul decât Tatãl si nimeni nu poate iubi mai mult pe Tatãl decât Fiul Lui. Intruparea Fiului ( Stãniloae rãspunde scolasticilor) nu s-a fãcut pentru aplicarea justitiei divine) ci pentru ca si noi prin omenitatea Lui sã iubim pe Tatãl cu aceeasi dragoste cu care Fiul îsi iubeste Tatãl si Dumnezeu Tatãl sã ne iubeascã pe noi oamenii cu aceeasi dragoste cu care îsi iubeste Fiul. Dacã am reduce Sf.Treime la douã persoane oricât de dumnezeiascã ar fi aceastã iubire ea ar fi mãrginitã. Cele douã persoane se plinesc prin Sfântul Duh, care este tot persoanã. Ea purcede de la Tatãl spre Fiu toatã iubirea Acestuia, dar nu se reduce la o simplã relatie, ci tocmai prin purcedere îsi subliniazã caracterul de persoanã necesarã Iubirii Infinite ale lui Dumnezeu, trei persoane, dar nu trei dumnezei. Dacã ar purcede si de la Fiul am avea un ''nepotism'' as îndrãzni sã zic (Dumnezeu sã mã ierte!) care s-ar pierde în haos, ori Duhul tocmai prin nepurcederea de la Fiul este persoanã cum spunem în crez ''care împreunã cu Tatãl si cu Fiul este închinat si mãrit'' In relatie cu Tatãl avem filiatia si purcederea.Filiatia nu neagã purcederea si invers. Taina Sfintei Treimi este cel mai greu de înteles din teologie tocmai pentru cã Dumnezeu este Iubire, iar Iubirea nu poate fi decât tainã. Pãrintele Stãniloae încerca sã ne-o explice bãbeste ( sã mi se ierte expresia). Sfântul Duh prin purcedere, deci nu prin nastere, aratã Tatãlui cât de mult este iubit de Fiul, asa cum la noi oamenii cineva ar confirma tatãlui iubirea si calitãtile fiului, dar în acelasi timp nefiind nãscut rãmâne totusi persoanã si numai în aceastã egalitate poate reîntoarce si afirma filiatia prin dragostea care nu despersonalizeazã, ci dimpotrivã subliniazã caracterul de persoanã.
In aceastã perspectivã ne vorbea de neamul românesc, nu un nationalism, sau alte isme, ci prin exprimarea pnevmatologicã si teandricã a omului. Dumnezeu l-a fãcut pe om bãrbat si femeie. Deci neamul perfect nu este bãrbatul singur ci asa cum l-a creat Dumnezeu ''bãrbat si femeie''. Familia, sau neamul (ne gândim la Chesterton) are ontologic model treimic. Familia perfectã, fãrã a anihila persoana este când bãrbatul devine tatã si femeia mamã. Asa a lãsat Dumnezeu, care este Iubire, sã fie si familia - exprimare a Iubirii. Atât familia care este neam nu devine un pericol pentru un grup de familii pe care îl numim cu acelasi nume - neam. Neamurile mele si neamurile tale împreunã formeazã neamul omenesc, iar noi românii ne sublinia Pãrintele Stãniloae, numim neamul omenesc lume - adicã luminã.
Aici mi-as permite mi-as permite o micã parantezã. Toate dictionarele românesti, inclusiv DEX , derivã etimologia cuvântului ''neam'' din ungurescul ''nem''. Nu cunosc maghiara decât ''nem tudom'' care mi se pare cã înseamnã ''NU înteleg''. Deci dece am apela pentru origine etimologicã la vecinii de o mie de ani? Originea sugeratã de mine este din NOMEN, din indoeuropeanul si nu turanicul, generând în latinã pe NOMEN însemnând nume, NOMEN=NAMEN= NEAM asa cum avem în englezã NOMEN=NAME = NUME. Ergo,cei de acelasi NUME,formând un NOMEN, adicã un NEAM. Închid paranteza.
Fiul lui Dumnezeu s-a fãcut Fiul Omului nu numai a-l readuce pe om la frumusetea cea dintâi, ci mai mult chiar, de a-l îndumnezei. Neamul românesc nu priveste cu sovinism existenta altor neamuri, pentru cã toate neamurile, vãzute prin modelul iubirii treimice, formeazã împreunã ''neamul omenesc''. Modelul iubirii de neam la români este vãzut în inconstientul folcloric în mod constructiv prin balada
Mesterului Manole. Manole ( cineva i-a ''ciupit'' ideea] este, cum ne spunea Pãrintele Stãniloae, forma româneascã a lui Emanuel, dupã cum altã ''ciupiturã'', fãrã a se indica sursa, este cea a explicãrii baladei Miorita, în care pãstorul este de fapt Pãstorul care îsi pune viata pentru oile Sale.
Orice persoanã este o tainã. Chiar si lucrurile Creatorului, spunea Pãrintele, poartã o pecete a tainei. Scolasticismul descriind a uitat sã trãiascã taina divinului si a fost numai un pas pentru apuseni sã ajungã la cenzurarea tainei si respingerea prin Reformã la reducerea ''tainelor'', si apoi sectantii sã ajungã la concluzia cã dacã nu mai este tainã la ce ne mai trebuiesc atât de multe''Sfinte Taine''. Chiar ortodoxia româneascã are un caracter de tainã. Popor latin ( interesantã teza protolatinitãtii noastre) ca ortodocsi am mostenit de la latini de a sta cu picioarele pe pãmânt, dar ne deosebim de celelalte popoare latine care au devenit catolice, si chiar de ortodoxia greceascã (rigurozitatea legii, iar nu a duhului) si cea ruseascã ( cu exceptia teologilor rusi din Exil).
Incepusem cu minunea exercitatã asupra mea de acest sfânt. Nu cunostintele lui m-au impresionat ( desi a fost unul din cei mai eruditi teologi) ci trãirea lui a Cuvântului lui Dumnezeu. Crengile mele uscate sub cãldura lui au început sã înmugureascã. Sfintenia lui a început sã înfloreascã în lãuntrul meu. ''Cunoscãtorul'' cioturos si plin de turturi a devenit din nou copil cu inima si sufletul. Mã aducea înapoi nu ca pe-un vânat încãpãtânat în sãlbãtãcia lui, folosind latul sau harponul, ci prin bunãtatea lui de sfânt. Fiind poet, cuvintele lui s-au revãrsat peste rãnile sufletului meu taumaturgic si taboric. Nu e de mirare cã primul meu volum de versuri, cu care debutam în 1970, se numea atât de sugestiv ''De unde începe omul''. Mã regãseam. O convertire fãrã spectaculosul marilor întoarceri, asa cum lemnul lui Aaron si-a început prin floare semnul de slujire si preotie.
Ca si Sf.Nectarie de Eghina, cu care se aseamãnã în multe privinte, fãcea aceastã teologie vie. Un fapt pe care nu multi îl stiu, era bunãtatea de om înduhovnicit si milostiv. Ca si Sf.Nectarie pe câti studenti sãraci oare nu a ajutat din modestul lui salariu de profesor? In smerenia lui nu i-ar plãcea sã-i destãinui aceastã dureroasã confesiune. Ca sã urmezi doctoratul trebuia sã ai ''binecuvântarea'' ierarhului. Aceastã aprobare implica si bursa. Pãrintele Stãniloae a intervenit la acel fost episcop al armatei, care spunea cã nu are nevoie de doctori, ci de preoti, sã facã o exceptie cu mine, sã-mi dea aprobarea si sã-si pãstreze banii de bursã. Cine nu ar fi ascultat de Stãniloae? Mi s-a dat aprobarea si desi la examenul de admitere luasem aproape la toate note maxime m-am trezit fãrã bursã în Bucuresti, fãrã masã si fãrã casã, cu o adresã fictivã ( de multe ori ''apartamentul''meu ...fiind sub patul doctoranzilor când nu mã prindea spiritualul, sau sala de asteptare din Gara de Nord). Despre masã? Eram tânãr si foarte atletic reuseam sã sar cu succes peste mese.
Imaginati-vã cã dupã doi ani de vagabond prin Bucuresti, la propunerea si cu exceptionale referinte din partea Pãrintelui meu sunt chemat la Patriarhie sã completez o cerere de bursã tocmai în... America! In 1970 plecam ca bursier la Seabury Western Theological Seminary pînã în 1972, iar apoi încã un an 1972-1973 la Princeton, New Jersay.
***
Despre aceastã minune a restaurãrii omului prin ''lumina faptei din lumina cuvântului'', cum îsi intituleazã cartea Lidia Stãniloae, sper sã se vorbeascã mai mult. Fiica Pãrintelui,prin pagini cutremurãtoare, mãrturiseste greutãtile financiare si morale prin care a trecut familia. Cel mai mic compromis fãcut cu comunistii ar fi adus familiei avantaje materiale, iar nu sicane, marginalizare, pierderea serviciului si ani grei de închisoare pe care i-a trecut cu stoicism. In iadul penitenciar nu a încetat sã mãrturiseascã dreapta credintã. Doamna Lidia Stãniloae se întreba în cartea pomenitã mai sus punctul la care vreau sã ajung ''Nu stiu de unde lua tata, ba da, stiu de unde,forta de a fi totusi senin, linistit, calm. Ne insufla si nouã încredere.''Lasã'', spunea, n-ai voie sã-îi pierzi curajul. Ai încredere în Dumnezeu, El nu ne uitã.'' El credea cu adevãrat. Sînt sigurã cã avea momente de spaimã, dar nu se lãsa niciodatã coplesit. Pentru el legãtura cu Domnul era o legãturã concretã, personalã. A-si pãstra curajul, a-l insufla si celorlalti devenea o problemã de constiintã, o proba la care se supunea pentru a se verifica , pentrua-si confirma o datã în plus intensitatea legãturii cu Domnul, (p.200-201)
Existã un paroxism al fricii,un prag al spaimei, mîna întinsã a lui Petru când a început sã se scufunde. ''În câteva rânduri mi s-a întâmplat sã ajung în pragul unui paroxism al al spaimei. Eram copil încã, îmi lipsea experienta de viatã, consecventa credintei. Cu cât înaintezi în vârstã, cu atât întelegi cã pânã si în situatiile negative existã un relativ, care te ajutã sã le porti mai usor... Atunci tata mi-a agrãit cu seriozitate, cu duritate chiar. ''Crezi în Dumnezeu, sau nu crezi?'' m-a întrebat el.''Dacã da, atunci concretizeazã-ti credinta prin rãbdare si convingerea cã pânã la urmã El te ajutã. Dacã nu, atunci trebuie sã-ti reconsideri modul de existentã. Gãseste-L si gãseste-te pe tine. Cu trudã, cu efort. Viata, asa cum trebuie s-o întelegem noi, crestinii,e efort,ascensiune, ca un drum de munte, în care nu existã decât un sens, în sus. Fãrã efort si fãrã nãdejde nu se poate!'' ( p.201)
Cartea lui Lidia Stãniloae, cu subtitlul ''Împreunã cu tatãl meu'' este cartea de temelie a celor care încearcã sã înteleagã pe cel care ne-a împãrtãsit ''lumina faptei prin lumina cuvântului''.
Sever cu sine însusi pânã la sfintele nevointe monahicesti, se rãsfrângea cu generozitate , înflorind ca o fântânã artezianã, tuturor. Cuvântul lui avea acoperire în aurul de aureolã al sufletului. Sfaturile lui erau în primul rând faptele lui.
Un capitol interesant despre Pãrintele Stãniloae l-ar putea scrie Lidia Stãniloae de personalitãtile literare si artistice care au avut fericita ocazie de a trece prin casa lor. Imi amintesc cu câtã dexteritate trecea de la filosofia Sfintilor Pãrinti, în special sfîntul lui preferat Sf.Maxim Mãrturisitorul la filosofia modernã - de la Kierkegaard la Sartre si Camus, uimind prin cât de bine era pus la punct cu literatura zilelor noastre. De atunci. Ca sã nu mai vorbim de subtilitãtile poeziei unde era totdeauna acasã. Poiesis, de fapt, nu e versificare, sau un departament al literaturii, ci o stare a punctului omega în care toate converg matematicã, muzicã, chimie, rugãciune, lacrimã, fizicã - o stare a Facerii ( Geneza) în care toate cele omenesti devin transparente pânã la strãvezimea transcendentã a Cuvântului, Poiesis ca stare soteriologicã si revelationalã a Spiritului Sfânt si sfintitor când Kalos nunteste cu Agathos.
Poate cea mai adecvatã caracterizare a acestui titan al cugetãrii hristice, mãrturisitor si taumaturg a fãcut-o o femeie care vindea flori în Piata Unirii, cum aflãm din cartea mai sus pomenitã. Intrebatã fiind ''Cine a murit?'' a rãspuns cu emotie ''Îl îngroapã pe cel mai mare preot.'' Si avea dreptate.
Kitchener, Ontario, Canada
Preot Dr.Dumitru Ichim
|
Preot Dumitru Ichim 3/7/2022 |
Contact: |
|
|
