Despre devenirea imbecililor și firescul de a fi al vieții
Diversiunea, de la micile găinării, până la marile manipulări, formă abjectă a minciunii manifeste, provoacă durere, chin și chiar vărsări de sânge. În cele din urmă, efectul de bumerang te șterge de pe fața pământului și pe tine, găinarul sau criminalul, îmbibat cu venin și ură, ce minți cu zâmbetul pe buze. Întrebarea e de ce, totuși, mințim cu patos, pierzându-ne, la propriu timpul și vremurile, mai ales în condițiile în care, moartea ne scoate, oricum, din lume? Simplu spus, în primul rând, din micimea ta, uneori genetică, purtată din neam în neam, până la arderea ultimă. În al doilea rând, din menirea ta satanică, rău pus în mișcarea ce își dorește, din ce în ce mai mult, să distrugă, dacă se poate, tot. Omul, acest amestec dual, de bine și rău, veșnic tinde să devină, ne spune Lucian Blaga. În cazul unui echilibru interior și exterior lui, devenirea ar trebui să fie, desigur, echilibrată. Te lupți, bine și rău, acolo, în interiorul tău, și te stingi spre urdiniși, pentru a ieși întru exterior, lumină-echilibru, al unui ansamblu ce pâlpâie într-o ardere continuă. O astfel de stare, am putea-o numi, aici, pe pământ, firescul firii de a fi al vieții, firesc, oricum angrenat în entropicul univerului. În lume însă, este aruncat și omul extremă, fie sub forma răului ce tinde spre mai rău, spre satanizare, fie binele, întruchipat în oamenii-sfinți, echilibrul omenirii. Prima extremă a generat în vremuri, marile vărsări de sânge. Din bălți de sânge au apărut imperiile, cu sânge s-au hrănit și în mări de sânge au dispărut sau vor dispărea. Din nefericire, istoriile, cele naționale, în special, pline de naționalisme, vorbe spurcate, au inversat valorile. Întruchiparea răului absolut, a imbecilului în substanța sa și a faptelor sale, i-a fost prezentată muritorului de rând, omul așezat în firescul ființării, ca bine absolut. Nu cred că există generație pe fața pământului care să nu fi văzut sub ochii săi sau să nu fi auzit, pe băncile școlii, despre așa ceva. Lipsa culturii, a educației, pliată pe valorile reale, evident, valorificate critic, a făcut și face ca locul marilor romane, ascultate la gura sobei, în locul muzicii din marile concerte, să auzim, înfricoșați, bubuitul bombelor. De vină? Omul imbecil în permanenta sa devenire! Omul imbecil cu minciuna, oricând, pe buze, sforar al contextului în care își vrea porția, tinzând, în mod fals, să devină. Omul a cărui singură substanță, scoasă pe tarabă, la vedere, ține doar de trâmbițarea relațiilor sale sus puse, în jegoasa manipulare. Pe scurt, omul imbecil devenit, a cărui cultură, zero, educație, ioc sau cel mult, cât ai chiorî un șoarece, și aia falsă, experiență de viață, strânsă din te miri ce găinării sau hoții penale.
Dacă am structura cele spuse mai sus, personal aș spune că diferența dintre noi ține de suflet și de rânduială. De aici, și de modalitatea în care pleci de pe fața pământului. Una e să-ți joci rolul vieții, aici, integrat lumii, în zona firescului uman, și alta e să-ți dea viața însăși un picior în dos și să te azvârle în ghena universului, ca pe ultimul golan sau ca pe ultima putoare! Asta e!
...Și dacă tot am pomenit de moarte, doar vă reamintesc ideea conform căreia, de la „căderea” noastră în lume, fie că pui sau nu, cu ea, de o gâlceavă, nesimțită cum e, moartea se desfată, tolănită în subconștient, cu oricare greașeală făcută de către noi, vieții. Prin urmare, dacă de moarte nu putem scăpa, care este ideea de ființare a noastră, în lume? Întrebarea, evident, face, apriori, distincția între sens (creionat, pentru fiecare, de-a lungul acelui drum cu hățișuri, numit viață), și scop (desigur, scop în sine, cu greutate, dată de consitența rolului interpretat pe scena vieții). Personal, consider că nimeni „nu a căzut”, aici, pe fața pământului, de-aiurea, doar pentru a-și urmări umbra într-o permanentă creștere și descreștere din răsăritul până în apusul soarelui, chiar dacă el, omul, rămâne înțepenit în propria-i gândire. Liiceanu spune despre o astfel de „înțepenire” că ar fi echivalentă „prostiei”, la care adaug eu, fără rezerve, echivalentă prostiei, ridicată la un rang mare.
Sunt multe de zis, însă de reținut e doar faptul că prostul nu acceptă a fi, în lume, unul mai deștept decât el. În plus, demnă de luat în seamă este și ideea conform căreia, prostia nu ar durea și, din ea, nu s-ar muri. Cert e că nici eu nu am văzut, deocamdată, astfel de specimene îmbălsămate, chiar dacă, în viață, te miri când și în ce loc, ele roiesc în juru-mi.
Revenind la prezența noastră în această lume, dacă acceptăm creaționismul, menirea omului ar fi fost una și aceeași cu a creatorului, după chipul și asemănarea căruia am fost făcuți. Asta, evident, dacă ne-am fi acceptat zidirea și am fi respectat canoanele ei. Faptul că, din neascultare, ne-am ratat „proiectul”, am dat, după cum am mai spus, nemurirea, pe chin, venin și „moarte negreșită”.
Cei ce stăruie în lanțul ideilor evoluționiste, lanț, din punctul meu de vedere, cu mult prea multe verigi lipsă, își plaseză, speculativ, menirea, la nivelul ideii de conservare a speciei, idee materializată de către Sigmund Freud, nu în dragoste, nu în iubire de substanță divină, ci în sex și iar sex. Argumentele ar fi făcut carieră dacă ar fi avut conținut și nu doar un fel de goliciune frumos împachetată.
Cum nici creaționiștii și nici evoluționiștii nu au găsit un răspuns care să stea în picioare, motivul frământărilor în a ști, stăruie din primordii, chiar dacă odată, mai de mult, în vremurile la care face trimitere Vechiul Testament, ni s-a spus că noi, ca oameni, putem „cunoaște în parte și am putea propovădui tot în parte”, până în vremurile Mântuitorului, a cărui infinită generozitate s-a auzit din Galileea, în toată lumea, de atunci și până în zilele noastre: „Fiți, dară voi desăvârșiți precum Dumnezeu Tatăl nostru din ceruri!” Ce să zic? Nu avem de unde certitudini, dar, după câte vedem sub ochii noștri, să zicem că o fi fost! Probabil, omul „curățit” o fi fost desăvârșit până în „ziua/clipa următoare”, clipă în care iarăși a păcătuit, în clipa în care, din nou, a apărut răul ca extremă și a fost prezentat omenirii ca bine absolut. Din acel moment, „cunoașterea a acoperit din nou adevărata cunoaștere” - Karl Popper.
Infatuații, și de ieri, și de astăzi, în perversitatea și nesimțirea lor, nici că vor să audă despre așa ceva. Oriunde, acasă, pe stradă, la serviciu, imbecilii sunt buricul universului, „ei sunt cei ce sunt”! – parafrazare a divinității, în discuția cu Moise, - „Predica de pe Munte”, scuzabilă doar celor în situații patologice grave. Și patologie la tot pasul! Doar geniile, totuși, mari oameni, în rândul lumii, își acceptă limitele și își pleacă fruntea în fața Conștiinței universale, în fața Marelui Echilibru. Imbecilii, smintiți, știutori a tot, cu relații la vedere, pe tarabă, ba la guvern, ba la parlament, ba spre locuri care au făcut poteci, oricând gata în a fi slugă, nu! Imbecilii, incapabili de sinteză, doar interzic și anulează. Astăzi, idei, mâine, orice, chiar și vieți. În fața lor, a imbecililor deveniți și a proștilor sau oriunde în altă parte a lor, nu stați! Pericol mare! Uitați-vă în jurul vostru și o să-mi dați dreptate.
|
