Scrisoare pastorală
Vremuri de pandemie(II).
Vă prezentam în numărul trecut al Scrisorii pastorale situația dramatică prin care au trecut strămoșii noștri de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea pe vremea epidemiei de variolă. Ne bazam pe cele peste 1.100 documente rămase din arhiva fostei Protoierii Mehadia. Ele priveau Banatul, dar situația era asemănătoare și în celelalte Principate Române, cu unele excepții legate mai ales de autorități, de organizare, de asistența medicală etc.
2. Ne vom opri azi asupra unei alte epidemii cumplite, care a făcut mari ravagii în populația lumii, nu numai a Europei, în repetate rânduri de-a lungul istoriei: ciuma. Au fost valuri de ciumă, în urma cărora au rămas munți de cadavre umane. Imaginați-vă că din trei oameni au murit doi, ca să vă dați seama de dimensiunile prăpădului.
În documentele analizate, primele semnale ale apariției unei epidemii de ciumă ne sunt date de către episcopul Vichentie Vidac al Vârșețului în circulara sa din 24 noiembrie 1813. Pentru cei de atunci era o boală ,,înfricoșătoare" și ,,vătămătoare a neamului omenesc". Urmările ei ,,nu să poate destul a să spune, că ia nu să poate asămăna nici pustiirile din răzmirițe(răscoale, revoluții n.n.), nici din potopul apelor, nici însuși fomețile(vremurile de foamete - n. n.) a să pedepsi înfricoșat iasteși(este-n.n.) a gândi, pravoslavnicilor (dreptcredincioșilor n.n.) creștini, că ea în prea scurte vreme nu numai o casă sau o famelie(familia n.n.) înveninează, ci încă sate întregi cu tot împrejurul ținutului și toți oamenii a(i) un(or) împărății, care împreunați între sine trăiesc să înveninează cu boala aceasta nevindecătoare, care nici bătrân, nici tânăr (nu) alege, ci făr(ă) de nici o milă și deschilinire(deosebire-n.n.) după atâtea petrecute (și) grozave munci(
). Tatăl să desparte de fiu, frate de frate - său, bărbatul de mu(i)erea sa și cu însuși ochii săi caută unde - i neamul său, căruia nici cutează, nici nu - (i) poate da ajutoriul, împresurat fiind cu mari munci și chinuri sufletul său lasă și moare.
Din circulara episcopului Vidac aflăm că primele semne ale bolii apăruseră încă din 1795/1796 în ținutul Sremului(zonă din Serbia) și de acolo se răspândise datorită neglijenței omenești și lipsei măsurilor profilactice. Ca măsură de prevedere pentru a împiedica răspândirea bolii era despărțirea celor bolnavi de cei sănătoși. În unele cazuri bolnavii erau scoși în afara localităților și acolo rămâneau, prin păduri, prin munți și grote, până la sfârșitul vieții. Din când în când mai venea câte cineva, le lăsa alimente și se depărta de locurile unde se aflau ei. În alte cazuri, cum este relatat și în circulara episcopului Vidac amintită mai sus, cei sănătoși își părăseau satele și lăsau pe cei bolnavi să moară singuri, la casele lor: ,,Cei sănătoși s - au dus în cotomație(pribegie - n.n.), dar cei bolnavi făr(ă) de nici o (a)jutorință lasaț(i) singuri, părăsiți. Mulți părinți au rămas fără de prunci și fără de copi(ii) săi și mulți săraci nu numai că au rămas făr(ă) de părinți ca și fără de toată averile lor, care cu prilejul acesta au trebuit în foc să se arunce, în mare lipsă și neputință au ajuns.
Ciuma făcuse ravagii în Bucovina, în Transilvania și se răspândea rapid în Banat. Conform indicațiilor medicale ale vremii, se socotea că boala nu se răspândește prin aer, prin mâncare sau băutură, ci doar prin atingerea de trupurile și de lucrurile celor bolnavi. Erau îndemnați bănățenii să se ferească ,,ca de șarpe și ca de scorpie să se păzească, iar pe aceia, care fără de contomații(pribegii-n.n.) în părțile acestea ar fugi și numai lucruri mai vârtos de lână așijderea făr(ă) de lăzaret cu sine ar aduce, pre dânși(i) a nu( - i) ascunde, ci de loc unde trebuie și locul cel cunoscut a - i înștiința. Vrea să spună că cei care veneau din localitățile afectate de boală să fie izolați, să nu se amestece cu localnicii. În circulara din 14 mai 1814, episcopul Vichentie Vidac arăta că în Serbia și mai ales la ,,Beligrad" ciuma face ravagii și este posibil să se întindă și în Banat cât de curând. Transmițând preoților această circulară, protopopul Nicolae Stoica de Hațeg face precizarea că ,,nu numai peste Dunere, ci și în Țara Rumânească iar de iznov mor. La 25 iulie același an, episcopul Vichentie anunța că ciuma s - a răspândit ,,pe lângă Dunăre și Sava, în sate pănă la Smiderova și de amândouă părțile a Moraviei pănă la Niși au ajuns și mai vârtos la Beligrad atâta înfricoșat(
), căt în toată ziua 36 pănă la 50 de oameni (sunt) murți(morți n.n.)".
În 1818 epidemia de ciumă devenise atât de periculoasă în Banat, încât documentele analizate semnalează emigrări ale populației în afara granițelor pentru a scăpa de flagel. Curios însă că, în același timp, existau și imigrări. Nici grănicerii nu mai opuneau rezistență trecerilor peste graniță, înțelegând pericolul. Lucrul acesta alarma autoritățile, care încercau cu disperare să ia măsuri de stopare. Preoții erau atenționați ca în predicile lor și în discuțiile cu enoriașii să facă educația cuvenită ca să fie oprit fenomenul trecerilor ilegale peste graniță. Pedepsele erau mari pentru astfel de infracțiuni. ,,Pedeapsa era înlegiuită pentru vătămarea ciumei", tocmai spre a stopa răspândirea epidemiei. Protopopul Nicolae Stoica de Hațeg, pentru a fi mai convingător, într - una din circularele sale către preoții din subordine, spunea: ,,Granița s - o păzească, de streini să se ferească ca de foc să se apere, căci nu numai că - și pot aduce ciuma acasă în gloate, în sat și în țară, nu numai că se vor duce în grea robie să nu vadă soarele, ci să știe că blăstămul țări(i) și aicea și (în) haia lume(în lumea cealaltă - n.n.) îl va ajunge.
Atât bolnavii de ciumă, cât și cei afectați de alte boli și aflați în stare gravă erau scutiți de a ține postul. Erau unii dintre aceștia, care așa de aspru posteau, ,,încât toată sărguința și osteneala dohtorilor cătră însănătoșirea acelora făr(ă) de folos rămâne.
După cum se vede o astfel de epidemie pustia zeci de ani acolo unde e încuiba. Medicamente antibiotice nu existau. Nivelul medicinii de la vremea aceea era foarte căzut. Se recomanda populației, așadar, izolarea de cei bolnavi, fie prin alungarea acestora în afara localităților, fie prin părăsirea localităților de către cei sănătoși. Dându-și seama că autoritățile sunt depășite de situație, poporul încerca singur să găsească soluții. În documentele citate nu găsim astfel de mențiuni, fiindcă erau documente oficiale, venite în special de la Episcopia din Vârșeț, Patriarhia de la Karloviț de care aparținea atunci Banatul sub aspect bisericesc, dar și de la Viena, de la Buda etc. Astfel de mențiuni le găsim, în schimb, în Țara Românească și în Moldova. Fetele coseau cămăși albe de in cu o singură cusătură. Cu ele îmbrăcau câțiva flăcăi din localitate și aceștia, cu plugul tras de 7-9 boi trăgeau una sau mai multe brazde pe hotarul localității, socotind că astfel delimitează înaintarea flagelului. În majoritatea satelor se ridicau troițe la hotarul localității și pe la răscrucile drumurilor. În unele sate, cum a fost în Mehedinți, se instituiau zile de post, rugăciune și milostenie. În anumite zile de Vineri, toți locuitorii mergeau dimineața la biserică și participau la slujbă, făceau rugăciuni de îndepărtare a ciumei, iar după-amiază făceau masă acasă și invitau săracii, călătorii. Le dădeau mâncare, haine, chiar bani de pomană. Zilele acelea se numeai ciumărci. Altfel spus, împleteau postul cu rugăciunea, cu faptele bune și cu speranța că Dumnezeu este Marele Doctor, care-i poate cu adevărat feri sau vindeca de boală. Soluția este valabilă și azi(Va urma).
*
Cuvinte părintești. Redăm mai jos câteva fragmente din pledoaria pe care Domnul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, o făcea în urmă cu doi ani, când bisericile au fost închise în perioada Sfintelor Paști. În aceste pagini antologice, Domnul Președinte se dovedește a fi încă o dată un mare român și un bun creștin. El reușește să facă aici portretul creștinului român de azi și dintotdeauna, în comparație cu creștinii altor popoare. Iată textul:
,,Auzim mereu, în ultima vreme, despre o posibilă relaxare a măsurilor drastice de izolare, deopotrivă în Europa și în România. Știrea este și bună și rea, în același timp. Este bună, pentru că ne dă speranța reîntoarcerii treptate la normal, deși acest normal arată tot mai multe voci autorizate nu va mai fi niciodată cum a fost. Este rea, pentru că posibilitatea de reaprindere a virusului, dacă nu suntem precauți, rămâne foarte mare. Iar noi, românii, popor latin cu antecedente istorice atestate, nu suntem nici foarte ordonați, nici disciplinați, nici dornici de supunere față de măsurile luate de autorități. Pe de altă parte, autoritățile nu au întotdeauna capacitatea de a ne explica lucrurile așa cum ne-ar plăcea multora dintre noi. În noianul de zvonuri care circulă pe mijloacele acestea rapide de difuzare în masă este greu de ales grâul de neghină. De exemplu, se vorbește de perspectiva redeschiderii parcurilor, a hotelurilor, a grădinițelor, școlilor și universităților, a sezonului la mare și la munte, de accesul lărgit în magazine alimentare, de îmbrăcăminte și încălțăminte, de menaj și grădinărit, în muzee, de reluarea zborurilor externe și interne etc. Se vorbește mult și de restaurante, baruri, cluburi. Ceea ce este foarte bine, pentru că retrăim senzația vieții care va pulsa din nou. Sigur că ne-ar conveni acum după ce am experimentat singurătatea, cu relele și cu bunele sale să nu mai avem aglomerații masive și blocaje în trafic, să nu mai poluăm atmosfera și mediul, să nu mai tăiem pădurile în chip necugetat, să nu mai prețuim lucrurile minore etc. Firește, suntem asigurați că revenirea spre normalitate se va face gradual și numai cu respectarea unor reguli stricte, ceea ce este de înțeles, de așteptat și de acceptat. Dar nu am auzit mai nimic despre biserici și cimitire. Veți zice că nu asta are prioritate acum, că bisericile fiind locuri de adunare a oamenilor nu au cum să fie deschise și că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind necropole, adică orașe ale morților. Așa este, numai că în aceste rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări bisericești (de slujbe publice) și nici de ceremonii în cimitire.
Românii nu merg la biserică numai pentru slujbele din duminici și sărbători, nu merg numai să se spovedească și să se cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele și nici ca să stea unii lipiți de alții. Foarte mulți români merg la biserică peste săptămână, preț de câteva minute, ca să se roage în liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul și cu sfinții, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și de ispite. La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice, bisericile cu excepția monumentelor istorice vizitate de turiști sunt, în afara scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic în comun cu formele tradiționale de manifestare a credinței creștine, mai ales după ce s-a raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin nașterea cultelor neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul Vatican II, la variate aggiornamenti (aduceri la zi, modernizări). Dincolo de aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea și cu problemele sale. O mărturie sunt și donațiile Bisericii Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și Bisericii Ortodoxe Române (12 milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de dolari) pentru vindecarea bolnavilor noștri și prevenirea bolii. Toate popoarele creștine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei se declară religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45% conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc mai des. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună religios, care se închină în biserici și sărută icoane, care își botează copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă cultul morților etc. sunt, totuși, mai mulți decât alții, decât membrii altor popoare. Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui La mulți ani!, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, Doamne ajută!, Dă-ne, Doamne, bine!; românii, când află de un deces, spun și scriu Dumnezeu să-l/ s-o ierte! etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele jalonează viețile oamenilor. Românii se îmbrățișează și se pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Și încă ceva: mulți români după un obicei de când e lumea își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca să fie primit, ca să fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie Hristos a înviat!, să facă veșnica pomenire a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe.
Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel. Evident, unii veți spune că asta este o probă de bigotism și de înapoiere, că românii sunt la fel de păcătoși sau chiar mai păcătoși ca alții. Se poate! Din perspectiva ateilor, agnosticilor, neomarxiștilor, anticlericalilor etc. așa este, dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ține de spiritualitatea poporului nostru. Credința românilor nu se chema mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci lege sau legea românească. Lasă-l în legea lui însemna, în Evul Mediu, nu-l clinti din credința lui. În centrul acestei legi românești era (ca întruchipare palpabilă a devoțiunii față de Dumnezeu) biserica sau lăcașul de cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci era și locul de adăpost, de mărturisire și de iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul și cu sfinții, prin mijlocirea preotului, numit popă sau părinte. Biserica era și locul de împăcare și de alinare în fața relelor lumii și, lucru esențial, de vindecare a rănilor și bolilor sufletești și trupești. Întotdeauna, în credința noastră, bolnavii au intrat în biserici cu nădejdea și chiar cu convingerea vindecării. Primirea împărtășaniei ori cuminecăturii, unde se afla trupul și sângele Domnului sacrificat și înviat pentru oameni, garanta (câtă vreme se făcea cu credință curată) protecția față de boală, vindecarea bolilor, alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici și când veneau atacurile păgânilor și, de multe ori, erau cruțați. Credința aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care și-au făcut biserici solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecția nu este întotdeauna eficientă, sașii și-au înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele biserici-cetate din sudul Transilvaniei, păstrate până astăzi.
Veți spune că acestea sunt chestiuni consumate, prea vechi și că nu mai ai relevanță azi. Nu mai au aceeași relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconștientul nostru individual și chiar în conștiința colectivă. O dovadă este rolul pe care l-au jucat credința creștină și bisericile creștine în închisorile comuniste de la noi, unde deținuții sfidau ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret, prin mărturisiri ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și simboluri ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc. Asemenea trăiri de fond și de formă a vieții creștine nu mai sunt demult în Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord o lume eficientă, confortabilă și prosperă material bisericile sunt închise (nu le trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc.
Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică și slujitorii ei. Creștinii ortodocși au în suflete și durerea a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și este ziua în care se pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire. Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii(
).
Permisiunea de intrare pe fondul regulilor în vigoare în biserici și cimitire ar fi și un factor de alinare sufletească, de speranță și încredere. Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat traiul, care a luat viața unora dintre semenii noștri și care cu tot spiritul ei malefic ne-a învățat să fim mai buni. Un om mulțumit sufletește și împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța fizică și morală a comunității.
Să ne trăiți, Domnule Președinte!
*
File de jurnal - 16 Octombrie 1982. ,,(
)Duminică a plecat Vasile Ivănescu din Malovăț. A venit fiu-său Dan și l-a luat. Acesta a spus lui Nicolae Tărăbâc, consilierul meu, și lui Pera Dumitru, paracliserul: ,,- Cel ce va veni preot aici în Malovăț să moștenească sănătos toate cele ce s-au făcut aici. De ăsta(adică de mine!) am eu grijă și am să-l mut de aici!
Vorba aceasta m-a tulburat mult. Deși oamenii au înțeles că individul se referea la transferarea mea, eu înțeleg ceva mai mult. Vorba aceasta a tradus o amenințare gravă, privindu-mi însăși viața! Respectivii își dădeau prea bine seama că sub aspect disciplinar nu mă pot clinti. Le rămânea singura șansă agresiunea și atentatul. Aceasta devine o variantă foarte posibilă, mai ales că se pun în discuție vreo 26.000 lei din restul de bani pe care trebuie să-i mai ia de la Malovăț.
M-am adresat Consiliului de Stat, Consiliului Culturii. Direcției Patrimoniului Cultural Național și Oficiului Județean de Patrimoniu, cerând o consultație tehnică privind structura tencuielilor folosite de pictorul Ivănescu la restaurarea bisericii noastre. Dacă respectivele foruri ar spune că soluția tehnică folosită de acesta nu este admisă, va trebui să scoatem din cost 200 mp de tencuieli, 200 mp de pictură, 200 mp vernisaj, materialele ce i le-am cumpărat și oamenii ce i-am plătit pentru lucrări.
Am ținut miercuri seară ședință cu oamenii de la Malovăț și mi-au aprobat în unanimitate poziția intransigentă. Dacă voi acționa astfel însă, voi îmbrăca, fără îndoială, cămașa morții. Ivănescu e prea perfid și prea bogat ca să se lase înfrânt. Cu 5.000-10.000 lei va plăti câțiva borfași, care, fie pe drum, cu mașina, fie acasă, noaptea, mă vor lichida. Am vorbit azi cu unchiu-meu Ion Pârvănescu despre situația aceasta. M-a sfătuit părintește să fac tot posibilul și să nu-i rețin lui Ivănescu nici un leu. Omul e în stare să facă gesturi necugetate pentru câteva sute de lei, dar pentru 25.000 lei! E foarte greu a alege între a fi laș sau a muri demn! Teoretic, lucrurile sunt clare. Practic e foarte dureros a alege între a fi și a nu fi.
Nu știu cine va citi aceste rânduri, sau dacă eu voi mai fi în viață atunci. Nu știu nici cum voi proceda până la sfârșit. Știu doar atât că am nevoie să trăiesc pentru mine și pentru alții, ca să pot să realizez toate proiectele care-mi încearcă mintea. Îl am alături doar pe Hristos. Luminează-mi, Doamne, calea!
Săptămâna aceasta au fost scoase foarte multe vii particulare din perimetrul arabil al C. A. P. ului, atât din Malovăț, cât și din Bârda. Unele dintre aceste vii erau excepționale. Îți râdea sufletul când le vedeai. Gică Pleșan avea vie în Petrișor. Când culegea la ea, numai ce vine o grupă de oșeni ca să înceapă să scoată via. Gică s-a dus la ei și le-a spus: ,,- Oameni buni, nu știu cine v-a trimis aici și ce dispoziții v-a dat! Vă rog, însă, ca pe Dumnezeul meu: înțelegeți-mă și plecați de aici până o culeg și mă duc acasă! Vreau să mor și eu acasă pe căpătâiul meu! Fiți oameni și înțelegeți!
L-au înțeles oșenii și au plecat la altă vie. Azi de dimineață, Ilie al lui Iancu mi-a spus: ,,- Părinte, ăștia ne scot viile! Pe cine să blestemăm? Pe Dumnezeu?(
).
Vineri am vorbit cu protopopul. Este foarte binevoitor, lingușitor aș putea spune. A pălit când a aflat că am făcut contestație la mitropolit cu privire la ancheta pe care au făcut-o la Malovăț. I-am spus ce am de gând cu pictorul Ivănescu privind reținerile. M-a sfătuit să fiu prudent și să nu fac lucrul acesta, ,,pentru că ăla moare în biserică! La replica mea că ,,îmi apăr cinstea și averea instituției ce-o conduc, și că Biserica Ortodoxă nu este stână fără câini și fără stăpâni! a început să râdă și a schimbat vorba.
*
*
Zâmbete. ☺Să vedeți voi când ăia mici se vor prinde că după tușit urmează 14 zile de vacanță
! ☺Ați observat că de când au ieșit din pușcării mințile luminate ale României, nu s-a mai scris nici o carte? Se duce pe copcă cultura în țara noastră! ☺,,- Tată, unde sunt Carpații? ,,- Întreab-o pe mă-ta! Ea mută lucrurile prin casă! ☺O mamă fără suflet și-a alungat copilașii de acasă, că nu mai putea să-i întrețină. Unul avea 45 și celălalt 47 ani. ☺Un vameș vine forte bucuros acasă. Strigă la nevastă: ,,- Am fost concediat! ,,- Și acesta-i motiv să te bucuri? ,,- Ceilalți au fost arestați! ☺,,- Domnule director, salariul meu nu e în raport cu inteligența mea! ,,- Știu, dar nu puteam să te las să mori de foame! ☺,,- Ce este Securitatea? ,,- Inima partidului, care bate, bate, bate...! ☺Bulă iese din sediul miliției județene și, epuizat, se sprijină de un pom. Un trecător se apropie de el, întrebând: ,,- Nu va supărați, nu știți unde se bate la mașină? ,,- Nu știu, pe mine m-au bătut manual! ☺Trăim epoca marilor prefaceri: Eu mă prefac, tu te prefaci, el se preface !
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! La mulți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 2/21/2022 |
Contact: |
|
|
