Gânduri la prezent
Numai un nebun poate dori război. Desigur, leaderii lumii nu țin cont de părerea oamenilor de rând. Cărțile sunt făcute, zarurile aruncate, victimele de rând nu contează. Interesele geopolitice, concurența pentru resurse, sfere de influență, dictează alegerile acestora. Ne impresionăm de expunerea și afișajul echipamentelor militare: tancuri, armate care defilează, dar adevăratul război se poartă în invizibil. Până la urmă cel care stăpânește resursle supraviețuiește, ceilalți vor dispărea de pe lume, poate chiar din istorie... Leaderii vor fi la adăpost, ei nu vor fi atinși. Au trecut demult vremurile când conducătorul țării își punea viața în pericol alături de armata lui. Acum pentru aceștia totul se rezumă la jocuri strategice în care oamenii sunt simple piese pe tabla de șah. Cei mai mulți dintre noi suntem pioni sacrificabili. Vieți umane sunt distruse în mod ireversibil. Care este prețul unei vieți? Predam zilele trecute faptul că nicio acțiune nu e deviantă în sine, ci determinată astfel de conștiința noastră, cu alte cuvinte determinată de ceea ce învățăm. Ceva mă deranja în toate astea. Oare nu ne naștem cu o știință, o intuiție asupra binelui și a răului, o înclinație a inimii? Oare numai ceea ce învăț ulterior îmi determină concepția despre bine și rău? Mi-am amintit de îngerii pe care îi vedeam în lampă când eram mică-mică și mă gândeam cum să îi învăț pe copii ce e binele și ce e răul?
Ne-au prostit demult cu ecranele, imaginile violente cu care copiii își hrănesc mintea încă din fragedă pruncie și care au un efect negativ destructiv asupra creierului copilului. Îl fac să devină imun la suferință, să accepte mult mai ușor violența. Răul devine ceva banal. Mi-am adus aminte de Hannah Arendt: Eichmann la Ierusalim sau raport asupra banalității răului. O carte genială. Am ajuns prizonieri ai unor ecrane care ne introduc în cap imagini fără nicio legatură de multe ori cu realitatea. Televizorul transformă un fapt izolat în ceva vizibil, îl aduce în prim-plan. Impactul local este augmentat la scara planetară. De multe ori este vorba de fapte reprobabile. Am ajuns să ne hrănim cu rău. În loc să îl marginalizăm, îl promovăm astfel încât acesta capată proporții planetare. Radiațiile emise de ecrane au efecte directe asupra creierului. Îmi amintesc cu drag cum devoram cărțile în copilărie. Le citeam pe sub bancă sau pe sub pătură, noaptea la lumina lunii ca să nu vadă mama că nu dorm și stau cu lumina aprinsă. De câte ori nu m-am identificat cu personajele din cărți. În mod firesc, îl alegeam pe cel bun. Recunosc, nu imi plăcea literatura română. S-a născut din durere și prezenta prea multă durere pentru mine. Ce plăcere era să imaginez eu fiecare personaj, să-i văd în minte, fața, mustața, surâsul... Să imaginez mișcările, locurile, adierea vântului. Fiecare dintre noi era un regizor. De câte ori nu m-am îndrăgostit în gând de câte un personaj! Primele cărți pe care le-am citit la vârsta de nouă ani erau cele ala lui Dumas. Îmi bătea inima și tresăream la fiecare aventură a mușchetarului meu preferat. Acum am ajuns captivi ai ecranelor. Creierul nostru trăiește emoții false provocate de imagini care au impact asupra cortexului cerebral.
Parcă preferam să fiu prizoniera cărților... măcar atunci puteam să îmi imaginez lucruri. Aveam această libertate… De la imaginea cu caracter catarhic am ajuns să promovăm imaginea violentă, grotească, imaginea cu mesaje subliminale către creier: pornografie, crime etc.
În adolescență, am evadat și din cărți și din ecrane și am început să simt pulsul arborilor, bucuria unei raze de soare, căldura luminii: viața care pulsează la fiecare pas, viața care va fi pe nedrept zdrobită pentru un joc de șah, atunci când întunericul va acoperi lumina... Ne-am câștigat totuși dreptul la lumină. L-am primit de la Dumnezeu cu acceptul mamei în clipa în care ne-am născut. L-am câștigat cu truda când am întâlnit moartea și am priceput ce înseamnă întunericul și de ce, din fragedă copilărie aveam o teamă instinctivă de el, de ce chiar și în timpul coșmarurilor visam lumina de la capătul tunelului...
Ai dreptul să ucizi? Cine îți dă acest drept? Desigur, elevii mei nu l-au citit pe Dostoievski. Daca l-ar fi citit atunci am fi putut adresa cu toții împreună o petiție pentru pace către mai marii lumii... ca vocea celor care nu contează să conteze.
Ninivitenii s-au imbrăcat în sac și cenușă și au postit... Desigur lumea a uitat să se mai întoarcă către Dumnezeu demult și să strige către cer. Suntem țintuiți către pământ. Am ajuns să venerăm carnea și patimile noastre pentru că nu vedem altceva decât pământ și betoane, rareori ne ridicăm privirea sus la cer. Și poate că nici pe acestea nu le mai vedem pentru că ne-a prins și ne ține strâns realitatea virtuală.
Să fie Dumnezeu supărat pe oameni? Ce e drept nu mai avem un Moise care să mijlocească pentru popor… Prea ne-am obișnuit ca Dumnezeu să ne accepte indiferent de ce am face, în cazul în care ne mai dorim măcar să fim acceptați.
Noi, cei dispensabili te salutăm... Noi, cei dispensabili poate vom pieri, dar pietrele vor striga și vor spune: am fost!
Raluca Prelipceanu
|
Raluca Prelipceanu 2/17/2022 |
Contact: |
|
|
