Iarăși despre ordinea în gândire
Începutul anului 2022 a venit cu mai multe
semne de întrebare și puține semnale dătătoare de
speranță și optimism referitoare la traiul cotidian
și viitorul apropiat al cetățenilor Planetei. Liderii
politici ai lumii se întrunesc doar pentru poza de
grup, dorind să transmită constituențelor statale
și comunitare că ar vrea să facă lucruri mărețe,
dar grija țării lor e atât de împovărătoare încât cu
greu îi pot face față. Occidentul se complace în
discuții defensive, fiind urmărit de “globalismul”
imperial care-l ajunge din Istorie și nu-i dă
energie pentru viitorul imaginat cețos. Europa
Central-Sud-Estică, încă având urmele lacrimo -
gene ale atitudinii de victimă…tot a Istoriei, face
tot ce poate să rămână tot în postura de…
victimă. Aceasta, deși a reușit să-și vadă împlinit
un vis:aderarea la NATO și UE. În timp ce zona
asiatică gândește și acționează sistematic-global
pentru interesul local. Și peste tot este ridicată o
pâclă de nebuloasă turbulență care dă senzația
unui haos dorit de unii și nepoftit de alții, cu
speculate intenții de conflictualizare a unora
contra altora. Chiar după proclamarea încheierii
Războiului Rece, statele, piețele, cetățenii au
simțit nevoia reconfigurării sistemului interna -
țional pe traiectoria unei deveniri mai bune și mai
drepte. Era așteptată o ordine în gândirea și
așezarea lumii!Adică ceva ce se întâmplă atunci
când se petrec mari schimbări în sistemul
internațional!
“Ordinea în gândire” titulesciană
În luna iunie a acestui an se vor împlini 85 de
ani de la prelegerea lui Nicolae Titulescu, rostită
la Universitatea din Bratislava, cu titlul Ordinea
în gândire. Nu aveam intenția să propun o
celebrare, ci mai degrabă să avertizez-reluând
unele din ideile cunoscutului jurist și diplomat
român- asupra efectelor dezastruoase care pot
apărea atunci când se gândește strâmb sau se
induc motive pentru a ocoli judecățile drepte. Mie
mi se pare că și astăzi trăim astfel de vremuri în
care nu doar domină haosul, ci acesta se tot
adâncește prin atitudinile arătate de cei mai
importanți actori ai sistemului internațional
contemporan, atât cei statali cât și nonguvernamentali.
În 1937, când Nicolae Titulescu a rostit
amintita prelegere, situația Europei și eveni -
mentele internaționale indicau un sentiment de
alertă necesară:Societatea Națiunilor și alte
organizații internaționale și regionale erau întro
stare vizibilă de criză; unele Mari Puteri
atacau teritorii ale statelor mai slabe, pe când
Puterile occidentale nu convingeau prin apli -
carea sancțiunilor economice și, mai mult,
făceau concesii agresorilor; confruntările
ideolo gice au ajuns la apogeul dezlănțuirii unor
conflicte războinice; sistemul securității colec -
tive era marginalizat pentru a face loc așaziselor
interese de securitate ale Marilor Puteri
etc. Evident că vocea rațiunii, exprimată de
Titulescu, nu a fost ascultată, iar oamenii politici
ai acelei vremi au continuat să meargă pe
drumul agravării interacțiunilor lumii. După
numai doi ani a început al doilea război
mondial, la un interval de doar două decenii
după încheierea primei conflagrații globale.
Memoria suferinței nu a fost de durată lungă
și mai ales nu a fost convingătoare în stăvilirea
războaielor mondiale din sec. al XX-lea.
La începutul acelui veac au existat destule
confruntări militare și războaie locale în Europa
și în alte regiuni ale globului. Cu toate acestea,
politicienii și formatorii de opinie au preferat să
promoveze iluziile unui progres neântrerupt nici
chiar de războaie. Să ne amintim că, în vara
anului 1914, sentimentul general era unul eroic,
soldații mergeu cântând pe front, fiind convinși
atât ei cât și familiile lor că în câteva luni
războiul se va termina și pacea instaurată îi va
mulțumi. Primul război mondial a durat patru
ani și câteva luni, a fost un carnagiu uman
nemainântâlnit și iluziile considerate realități, în
1914, au devenit realități dezastruoase până în
1918(pentru unele țări din Europa Central-
Răsăriteană chiar până în 1920). Progresul la
care se aștepta omul occidental de pe stradă a
fost înlocuit de chemarea la reconstrucție, la alte
sacrificii care să ducă la noi acumulări. Iar
capitalul financiar a dirijat majoritatea
conferințelor internaționale interbelice. În 1920,
Senatul SUA a refuzat ratificarea sistemului de
tratate postbelice pe care l-au ghidat doctrinar și,
în bună parte, i-au imprimat sensul interesului
general. Exemplu folosit, în anul următor, și de
principalii lideri ai statelor vestice pentru a
sacrifica interesul european și pe cel general în
favoarea doar a preeminenței interesului și
suveranității naționale și statale. Evoluția
economică autarhică a statelor a fost o
consecință a acestui mod de a vedea lumea, iar
efectul a fost o competiție cu iz de confruntare
care, până la urmă a ajuns iarăși la război
mondial. Tot în primii ani postbelici, în Italia,
Mussolini s-a erijat în campionul luptei contra
concepțiilor liberale și sistemului parlamentar,
propunând „principiile de ordine, de disciplină și
de ierarhie” pe care, de la începutul anilor ’30,
Adolf Hitler le-a practicat ca „Fuhrer” al
Germaniei. Unor astfel de gesturi și atitudini ale
politicienilor din perioada interbelică s-a adresat
Nicolae Titulescu, în iunie 1937, cu îndemnul de
a face “ordine în gândire”.
Valori, mijloace și metode
Nicolae Titulescu a fost convins că haosul
care domina “epoca tulbure” în care trăia s-a
datorat și întreținerii confuziei între valori și
mijloacele, metodele prin care se putea ajunge la
acestea. Preluând experiențele istorice ale
omenirii, Titulescu se asocia altor gânditori și
politicieni lucizi ai timpului său care considerau
că societatea omenească s-a dezvoltat numai
când a avut la bază un set de valori general
acceptate. Pentru perioada interbelică, el aprecia
că valorile de bază erau umanismul, libertatea,
binele, pacea etc. Iar pentru a ajunge la acestea
se recurgea la anumite mijloce și metode, dintre
care diplomatul român amintea cîteva care se
pretau la specificul relațiilor între state, precum
dreptul internațional. Acesta era mijlocul de a se
obține dreptatea, ca valoare, și calea de a se
impune domnia legii, reguli de conduită prin
care să se acceadă la idealurile pe care le
reprezentau valorile.
O pledoarie, în sens asemănător, a avut și
profesorul D. D. Roșca, tot cu referire la acea
epocă de haos a omenirii. În 1941, el a publicat,
în nr. 9 al revistei “Luceafărul”, un eseu care a
fost amplu dezbătut în epocă(spre ex. , în 1943,
era considerat un fel de manifest al rezistenței
intelectuale în România). Eseul era intitulat, în
mod semnificativ, Valori veșnice. El răspundea
unor dubii care au fost induse în societatea
românească, dar erau reverberații ale
evenimentelor europene ale vremii. Respectiv, în
ce tabără ar fi trebuit să se situeze românii când
se confruntau două sisteme socio-politice
promotoare ale unor valori specificecomunismul
și național-socialismul.
Autorul eseului menționat atrăgea atenția că cele două
concepții promovau ostentativ principiul
realismului, care accentua rolul puterii
materiale/fizice, al utilitarismului și conflictelor
de interese, necrezând în capacitatea societății de
a se organiza pornind de la valori, ci doar de la
interese. D. D. Roșca nu neagă importanța
intereselor, ci demersul de conflictualizare a
acestora, deoarece societățile așezate pe valori
general acceptate urmăresc armonizarea
intereselor lor specifice într-un interes comun,
prin metoda cooperării și negocierii. Desigur,
propaganda oficială din România acelei epoci
susținea încadrarea în „cruciada anti-bolșevică”
pe care o pornise Germania nazistă, cu
precizarea că se dădea demersului decis de liderii
din București și un iz național-etnicist. Aceasta
pentru că generalul Antonescu nu era foarte
convins că românii ar fi impresionați de
sistemele ideologice ale timpului. După 1942,
când au apărut semne că Hitler ar putea fi
învinsul celui de-al doilea război mondial, iar
URSS s-ar regăsi în tabăra învingătoare, românii
au fost iarăși în situația de a se întâlni cu
alternativele valorilor susținute de Aliați ori de
Soviete. Și de data aceasta, D. D. Roșca și mulți
intelectuali români au considerat că era mai bine
ca societatea românească să se conducă după
valorile veșnice, iar nu după sistemele de valori
la modă, chiar dacă înclinația era către valorile
occidentale. Drept urmare, eseul lui D. D. Roșca-
Valori veșnice a circulat intens la sfârșitul celui
de-al doilea război mondial, fiind un imbold
pentru o construcție rațională a societății
românești postbelice. Ceea ce nu a fost posibil
datorită acțiunii forțate de bolșevizare și
satelizare a României, într-un context european
și internațional care nu favoriza operațio -
nalizarea “valorilor veșnice”, ci ale unui sistem
specific de valori ideologice și politice.
D. D. Roșca s-a referit numai la câteva dintre
„valorile veșnice”, precum adevărul, dreptatea,
binele etc. , care ar fi trebuit urmate de întreaga
societate umană, nu doar de un grup etnic sau
național, de un stat sau o grupare de state.
Acestea ar proveni dintr-o experiență istorică
îndelungată a interacțiunilor între oameni și
formele lor de organizare. Erau considerate că
sunt favorizatoare ale cooperării actorilor
societali și dezvoltării tuturor cetățenilor, evitând
excesele de orice fel și fiind îndreptate către
obținerea progresului întregii omeniri, nu doar al
unor indivizi, unui grup, stat sau regiune a lumii.
Este de subliniat faptul că Nicolae Titulescu și D.
D. Roșca au insistat să atragă atenția asupra
confuziilor voite ori întâmplătoare între valori și
mijloacele, metodele de realizare a acestora.
Ceea ce ei apreciau a fi un impediment în
acțiunea socială pentru construcția unei
veritabile societăți bazată pe valori clare și
asumate de cetățeni.
Criza actuală a lumii- o criză a valorilor?
S-a spus de nenumărate ori că încheierea
Războiului Rece a pus capăt competiției
conflictuale între cele două sisteme de valori
ideologice și politice care s-au confruntat după
al doilea război mondial. Dar epoca deschisă de
anul 1989 nu a dus și la stabilirea unor valori
general acceptate de întreaga omenire. Vestul sa
autointitulat învingătorul Războiului Rece și,
ca atare, a considerat normal să-și extindă
sistemul specific de valori, în exprimarea lui
neoliberală/neoconservatoare. Rusia s-a îndrep -
tat temporar spre setul valorilor tradițio naliste,
pentru a urma apoi interpretarea lor geopo -
litică/euroasiatică și, de un deceniu încoace,
având pretenția ca astfel de opțiuni să-i fie
recunoscute la scară globală. Alte state din zona
asiatică au evoluat tot spre impunerea valorilor
lor specifice la nivel planetar. Și ar mai putea fi
adăugați și alți actori ai sistemului internațional
(ex. Uniunea Europeană) cu tendința asumării
unor valori specifice. Aceasta într-o lume a
interdependențelor globale ale piețelor, a
interconectivităților complexe indivi duale și de
grup, a comunicării interculturale rapide și tot
mai ușurate de dezvoltările tehnologice și
științifice. Ne aflăm iarăși în situația unei
competiții intensificate a sistemelor specifice de
valori, cu tendința de influențare nu doar a unor
spații economice și culturale, grupuri sociale și
profesionale, dar și a majori tății indivizilor,
indiferent pe ce coordonate geografice s-ar situa.
Și este foarte evidentă creșterea confuziei
valorilor ofertate societății internaționale
contemporane, în contextul lipsei efortului real
de a se ajunge la o armonizare pașnică a
respectivelor valori specifice.
Această confuzie a valorilor a generat haosul
din sistemul internațional actual, fiind repudiate
pe rând multe din normele care reglementau
de la state la corporații și piețe, de la instituții
regionale și globale la grupări politice,
epistemice și cultural-religioase etc. De unde
rezultă o criză continuă a piețelor, a relațiilor
interstatale, a organizațiilor interguver namentale
globale și regionale, a multiplelor organizații
non-guvernamentale, sentimentul unei agitații
existențiale care se extinde până la nivel de
individ, fiind generată o stare de nesiguranță pe
care o resimt toate entitățile menționate. Iar în
marea majoritate a acestor situații se simte
efectul crizei valorilor lumii lumilor.
Elita culturală și politică a avut dintot deauna
rolul codificării valorilor care ghidau evoluția
societății. În plus, politicienii aveau respon -
sabilitatea procurării și dezvoltării mijloacelor și
metodelor prin care societatea era organizată pe
baza setului de valori agreat. Guvernarea era
procesul prin care politicul și instituțiile statului
mobilizau societatea pentru realizarea bunurilor
comune, acestea favorizând și crearea bunurilor
private. Dar pentru crearea bunurilor comune era
necesar ca societatea să aibă un set de valori
general acceptate. Pe baza setului de valori
agreate de societate, politicienii și guvernanții
aveau datoria de a procura instrumente, mijloace
și metode pentru realizarea valorilor/bunurilor
societății. Numai așa, de ex. , putea fi emisă o
legislație a cărei aplicare să asigure dreptatea și
binele tuturor. Doar că politicienii încercau,
atunci când nu exista un control al societății
civile, să pună în locul valorilor instrumentele și
mijloacele, tocmai pentru a-și ascunde neputința
guvernării pentru interesul general sau pentru
substituirea interesului general cu interesul
particular. De unde o și mai accentuată confuzie
a valorilor și o mai sporită șansă de amplificare
a crizei valorilor, cu consecințe nedorite în plan
societal.
Nevoia de ordine în gândire
Trăim astăzi momente dramatice. Liderii
politici, statali și ai unor organizații interna -
ționale și regionale ne demonstrează zilnic
incapacitatea lor de a armoniza valori distincte și
interese specifice, făcând din lumea noastră o
scenă în care mai multe lumi încearcă fiecare săși
prezinte partitura ca pe un set de valori pe care
ar trebui să-l urmăm cu toții. Iar dacă nu ne plac
anumite „jocuri”, ni se arată spectrul unor
confruntări și chiar conflicte belicoase. Preluând
din recuzita Războiului Rece, două Mari Puteri
discutau, în zilele recente, despre securitatea
internațională prin prisma interesele lor
specifice, deși sunt și alți actori statali și chiar
non-statali de soarta cărora depinde securitatea
internațională. Atât de intensă e preocuparea
pentru interese specifice, în detrimentul „valo -
rilor veșnice”, încât vocabularul politic actual
exprimă termenul „suveranitate” în foarte multe
feluri, toate înfățișând particularisme de gândire
și acțiune-suveranitate națională, suveranitate
statală, suveranitate europeană, suveranitate
digitală, suveranitate științifico-tehnologică etc.
Nu ne întrebăm ce ar putea să mai înțeleagă
legiuitorul statal, dar suntem obligați să
chestionăm felul cum ar putea arăta probabile
norme internaționale care ar trebui să încadreze
o mulțime atât de diversă de „suveranisme”.
Existând și suspiciunea că o astfel de confuzie
terminologică nu ar avea în vedere “suveranitate
poporului”, ci mai degrabă sprijinul guverna -
mental și/sau al unor organizații regionale dat
“campionilor” corporatiști locali și/sau regionali.
Art. 2 (Titlul I) al Tratatului privind Uniunea
Europeană se referă la valorile fundamentale ale
acestei organizații:”Uniunea se întemeiază pe
valorile respectării demnității umane, libertății,
democrației, egalității, statului de drept, precum
și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.
Aceste valori sunt comune statelor membre întro
societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminrae, toleranță, justiție, solidaritate și
egalitate între femei și bărbați”. Constatăm și aici
un amestec între ceea ce ar putea fi cu adevărat
valori de bază europene și mijloace, metode de
realizare a acestora, ceea ce ne înfățișează un
cadru interpretativ confuz, lăsat mai degrabă la
îndemâna sofismelor politicienilor și eurobiro -
craților decât să convingă că ar putea duce, de.
ex. , către valoarea dreptății pentru toți cetățenii
europeni. Nu mai glosăm pe seama acestui
articol al TUE, deoarece chiar în aceste zile se
desfășoară Conferința privind viitorul Uniunii
Europene și poate se vor clarifica aspectele
referitoare la valorile fundamentale europene,
ceea ce eu consider că este esențial pentru
soliditatea și credibilitatea Uniunii, atât față de
cetățenii săi cât și în raport cu mediul
internațional.
Desigur, o îndreptare a acestor lucruri
depinde de implicarea cetățenilor europeni din
toate statele membre ale Uniunii, dar în foarte
mare măsură de voința, inteligența, curajul și
abilitatea liderilor politici și intelectuali actuali.
Din țara care, în urmă cu mai bine de două
secole, au fost lansate valori ce se voiau a fi
veșnice, precum libertate, egalitate fraternitete,
președintele Emmanuel Macron a prezentat
recent Parlamentului European un set de
obiective europene, între care și acela de a
construi “o ordine a securității colective pe
continentul nostru”, deci un bun comun care ar
favoriza și dezvoltarea societății europene.
Având în vedere situația europeană și
internațională actuală tensionată, președintele
Franței a afirmat, în același context, că acțiunea
europeană ar trebui să se axeze pe anumite valori,
între care enumera:”evitarea utilizării forței, a
amenințărilor și presiunilor, opțiunea liberă a
statelor de a participa la organizații, alianțe și
aranjamente de securitate, inviolabi litatea
frontierelor, integritatea teritorială a statelor,
respingerea sferelor de influență”. Eu credeam că
domnul Macron va susține încadrarea securității
colective europene între mijloacele foarte
importante cu care să se poată ajunge la realizarea
valorilor fundamentale europene, dar domnia sa
ne-a înșirat niște „valori” care, în drept și în fapt,
sunt instrumente, metode necesare obținerii
obiectivului “securității colective pe continental
nostru”. Ceea ce înseamnă că ne aflăm tot în fața
unui demers confuz de precizare a valorilor, de
substituire a scopurilor cu obiectivele și, ceea ce
ni se pare de neânțeles, de înlocuire a valorilor cu
mijloacele, metodele prin care trebuie să se
ajungă la valori. Și atunci, cum să creezi o
“suveranitate europeană” reală și credibilă, în ce
fel să convingi cetățenii a se mobiliza pentru
crearea valorilor la care speră și pe care le
așteaptă de la procesele guvernării statelor
membre și guvernanței europene?
Așa cum în urmă cu mai bine de opt decenii,
Nicolae Titulescu și D. D. Roșca au pledat pentru
“ordine în gândire” și “valori veșnice”, într-un
context european și internațional haotic, tot așa
cred că se impune și acum, la peste treizeci de ani
de la terminarea Războiului Rece, ca liderii
politici, statele, organizațiile regionale și globale,
corporațiile, alte asocieri non-guvernamentale
etc. să-și facă ordine în gândire pentru a da o
șansă societății contemporane să evolueze
plenar. Firește, o astfel de ordine în gândire nu
poate fi obținută dacă nu se convine asupra
setului de valori societale în care națiunile,
statele, piețele, grupările de toate felurile să
creadă și pe care să le așeze la fundamentul
societății internaționale viitoare. Așadar,
așteptăm astăzi adevărații lideri care să pună
bazele lumii de mâine!
Prof. univ. dr. Vasile PUȘCAȘ
Jean Monnet Ad Personam Chair
PIAIA FINANCIARA
|
Vasile Puscas 2/14/2022 |
Contact: |
|
|
