Spatiul românesc
Este necesar sã înțelegem cã trãirea în bunã cuviințã,în concordanta cu Tradiția Neamului și conform cu învãțãtura Ortodoxã ,înseamnã respect pentru persoanã și pentru cele din jurul lui.Mai înseamnã conștiința vie cã suntem trecãtori prin lumea asta,avem datoria de a o folosi cuvincios și tot cuvincios a o lasã în grija urmașilor,înseamnã conștiința faptului cã suntem parte din veșnicia mereu vie.
O asemenea purtare este posibilã doar în condițiile existenței unei Credințe autentice.Doar într-o asemenea stare vom putea înțelege cã cele ce ne înconjoarã sunt fãcute de Dumnezeu,cel în Treime și Ortodoxie mãrit,pentru noi ,cei fãcuți “dupã chipul și asemãnarea” aceluiași Dumnezeu.Așa au trãit strãmoșii nostri,așa a trãit Neamul Românesc și cãtre o astfel de viețuire acest Neam trebuie sã se îndrepte și cred cã se și îndreaptã.
Recitînd câteva lucrãri fundamentale despre obicieiuri și credințe românești am rãmas cu totul fermecat.Aceste lucrãri sunt scrise într-o limbã românescã frumoasã,curatã,inmieresmata.Aceastã limba se aflã în dureros contrast cu actualul jargon stradal,urât,vulgar,repezit și haitutit de “barabarisme” fãrã rost.Lucrãrile de care vorbesc au fost semnate de cãtre Simion Florea Marian,Tudor Pamfilie și Simion Mangiuca.Primul fusese Preot în Bucovina,al doilea ofițer de carierã din Tepu,Tecuci iar al treilea avocat în Oravița.(O foarte documentatã monografie a operei lui Simion Mangiuca a fost alcãtuitã,în anii douãzeci ai veacului al XX-lea,de cãtre Profesorul Ilie Ruzmir originar din Borlovenii-Vechi,Țara Almajului.)Cum spuneam aceste lucrãri vorbesc despre obiceiurile românești și sãrbãtorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX.O perioadã de care ne despart ceva mai mult de o sutã de ani.În timp istoric,un rãgaz scurt.
Informațiile sunt copleșitoare;numeroase,diverse,fermecãtoare.Ne este înfãțișat “spațiul” de viațã imediatã,modul în care trãiau și se raportau la timp,anotimp,viațã imediatã și viațã spiritualã,strãmoșii noștri nu prea îndepãrtați,bunici și strãbunici.Ceeace ni se înfãțișeazã este uluitor.
Era o viațã vie,mereu cu evenimente.O vreme în care nu era rãgaz pentru ‘plictisealã” și lenevie,mentalã și fizicã.”Omul” nu era sclavul necesitații, a “orarului” și “condicii”,zilele de sãrbãtoare erau numeroase și observarea lor obligatorie.Rãgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent.În permanențã avea loc un “eveniment”,care trebuia întâmpinat cu grijã,cu pregãtiri,cu atenție elaboratã.”Calendarul” satelor și al fiecãrui membru al lor,era foarte încãrcat și fiecare persoanã participa și avea rol în ciclul festiv.Deoarece un ciclu festiv, de sãrbãtoare era,un ciclul în care mereu sã înãlța laudã lui Dumnezeu,I se cerea milã și se reamintea cã fiecare membru al comunitãții este,în chip ideal,cetãțean al Raiului.Frumusețea era în tot locul și ea se manifestã sub infinite forme,prin port,prin comportament,prin cântare,prin bucãțele așezate pe masã.Întregul spațiu era vãzut sfânt și era trãit în sfințenie.Toate aceste sãrbãtoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic.Chiar dacã în formele practice se mai vedeau urme ante creștine,acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe.Toți oamenii știau cã rânduiala Ortodoxã este cea bunã și cã puterile rãului trebuiesc aruncate.Era un spațiu întreg,fãrã spãrturi,un spațiu sacru.Se poate spune cã dacã aceastã viațã comunã era trãitã,la capãtul ei,toți și fiecare redeveneau cetãțeni ai Raiului.Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem inchpui cu uluire mulțimea Sfinților Români ,’norul de Sfinți”,care se roagã pentru noi.Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngãduit pierdera noastrã!
Acest fel de viațã a fost viu și vibrant pânã în urmã cu șaptezeci sau optzeci de ani.Apoi obiceiurile și tradițiile au început sã fie uitate,eliminate și persecutate.Persecuția s-a fãcut mai întâi printr-un soi de “didacticã” simplã și prosteascã.S-au aflat semi docti și destui nãtãrãi care sã vorbeascã despre “mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor “retrograde”, a “robiei(!!!) fațã de obiceiuri.Tot asemenea indivizi au vorbit despre “eliberarea” prin ateism și cercetare “științificã”.(Bun înțeles trecând sub tãcere cã toți oamenii de științã autentici au fost ,au avut,concepții teiste.)Iar apoi s-a întãrit puterea rãului , a ateismului militant și violent.O perioada în care Credința a fost persecutatã activ și violent.O perioada în care Biserici au fost închise sau distruse ;o perioada în care Mãnãstiri au fost închise,sau distruse,și cãlugãri persecutați cu furie.Cu voia lui Dumnezeu acea vreme a trecut.Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumarist degradant.Larma, dezordinea și destrãbãlarea sunt prezentate ca stãri naturale și firești.În cazul Românilor personalitãțile esențiale au fost diminuate,calomniate ,insultate;de la Ileana Cosânzeana la Fãt Frumos și de la Eminescu la Caragiale.Tinerei, necopti la minte și fãrã multã minte, dau curs acestor chemãri și se pierd fãrã urmã.În spatele acestor “chemãri” stã același ‘șarpe bãtrân”,aceiași negativitate purã,rãul distilat.Iar manifestãrile lui sunt același :parazitismul,impostura și parodia.Un miros greu și o figura rânjind hâd este ce se oferã.
Spațiul,în toate manifestãrile lui s-a încercat a fi desacralizat,lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție.Mã voi referi doar la modul în care a fost scoasã dimensiunea sacrã din Istorie.
Evenimentele și desfãșurarea istoriei, deci a vieții Neamului omenesc , a fost înfãțișatã ca scurgere fãrã consecințã,la voia unor circumstanțe economice și la voia “oamenilor” și mai exact a “oamenilor” rãi.Cãci trebuie sã înțelegem bine cã orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi,de a nu sta complice,este ca în toate împrejurãrile sã te afli de partea celor care “pierd”, a vãduvei,orfanului,sãracului.Nu este altã cale.
Acest pustiu duhovnicesc,pe care îl strãbatem,a generat doar disperare și vid.Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporarã.Vedem în jurul nostru cã acest haos începe sã se risipeascã și asta înseamnã:RESACRALIZAREA SPAȚIULUI.Este un marș care a început,dar a început cu avânt,bucurie și fãrã teamã.În cazul Românilor,ca întotdeauna,aceastã renaștere a început prin Ortodoxie.Nu este întâmplãtor ,cãci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE!
Biserica Ortodoxã s-a restabilit în mod uluitor și în timp foarte scurt.Mânãstirile s-au consolidat,Ierarhia sã reanoit,clerul s-a întinerit cu cadre excelente, pregãtite și profesional și pentru munca de pastorație.Un singur simptom,o singurã manifestare este ilustrativã,în legãturã cu aceastã resacralizare a spațiului.
Imediat dupã 1990,când România era în paragina post comunistã,fiecare Biserica se înfãțișa cã o oazã de prospețime.Intrarea în curtea oricãrei Biserici însemna intrarea într-un alt “spațiu”,mai bun și mai cald.Treptat mesajul Bisericii a început sã își facã efectul și cu o uluitoare repeziciune,Biserica Ortodoxã a devenit Trupul în care Românii aveau cea mai mare încredere.Iar asta în ciuda faptului cã în jur se auzea huietul și larmã satanicã a Organizațiilor Ne Guvernamentale și a “imbecililor utili” care le urmeazã.Oamenii încep sã vadã din nou pe Maicã Domnului,pururea rugãtoare pentru noi, pe Sfinții fiecãrei zile care le stau alãturi,pe Îngerul pãzitor care nu ii pãrãsește niciodatã,Mila lui Dumnezeu care se revarsã.Vãd aceste lucruri și realitãți ,cãci ochii și vedera duhovniceascã se redeschid.Iar în ultima vreme vedem cum prezentarea Istoriei Românilor este și ea resacralizata;dimensiunea duhovniceasa a acțiunii strãmoșilor este din nou încorporatã în înțelegerea trecutului și a fãgãduinței lui pentru viitor.În acest sens exemplare sunt sesiunile istorice organizate în jurul Mânãstirilor.Așa sunt “zilele Putnei”,unde Domnitorii Moldovei sunt înfãțișați ca ceeace ei au fost,domni de țarã și Ortodocși;așa a fost “sesiunea ;”Mircea cel Bãtrân,domnitor creștin”,o sesiune organizatã de Episcopia Valcei și așa a fost sesiunea de comemorare a Uniri din 1859,organizatã de cãtre Patriarhie și la care a participat și Președintele României.Despre modul în care aceastã resacralizare are loc și despre faptul cã ea este necesarã și mântuitoare ,voi încerca sã îl ilustrez prin situația din Țara Almajului.
Încã din anii șaptezeci ai veacului XX în Almaj a avut loc, a început, o renaștere culturalã.Acea renaștere a fost posibilã prin lucrarea și dãruirea unor Profesori și oameni de carte absolut eroici.Țarã Almajului a mai avut fericirea de a fi feritã de distrugãtorul fenomen al “navetismului”.Un fenomen tipic vremii bolșevice,în care intelectualii satelor nu trãiau alãturi de comunitate ci trãiau între douã trenuri sau curse de autobus.În Almaj intelectualii au stat în comunitãți și au împãrtãșit cu ele bine și rãu.Așa au putut fi pomenite personalitãțile Țãrii Almajului,folclorul și tradițiile nu au fost date uitãrii și demnitatea și identitatea locului s-au pãstrat.Așa au apãrut publicații locale care,din punct de vedere scholastic sunt la fel de bune ca cele mai bune din țarã.Aceastã “renaștere” a fost totuși limitatã în scopul ei.Dimensiunea spiritualã nu putea fi înfãțișatã în toatã mãreția ei.Regimul satanic bolșevic nu tolera așa ceva.Iar cu aceasta trebuie sã amintim un lucru adevãrat,chiar dacã nu de laudã.
Aceastã abordare “secularista” încã mai existã în virtutea inerției și dintr-un rãu înțeles sens de “corectitudine politicã”.În unele adunãri culturale se mai încearcã o atitudine secularista,așa zis “obiectivã” și care se manifestã mai ales sub forma,cum ca,,”Ortodoxia este doar o parte a vietii spirituale a Almajului”sau,mai rau, este chiar ocolita folosirea exemplului Ortodoxiei din Almaj..O atitudine profund greșitã.Istoria Almajului a fost în ÎNTREGIME Ortodoxã iar locuitorii Almajului sunt, probabil, 90%Ortodocși.A considera sau a prezenta Ortodoxia Almajului ca egalã în importantã cu “sectarismul” este un neadevãr.În aceastã înțelegere anapoda a putut apãrea o lucrare,”Almajul de ieri,de azi și de mâine”,coordonatã de Pãun Otiman.O carte care,dincolo de minusurile ei scolastice,unele majore,, a cãutat sã “mulțumeascã” pe toatã lumea și a sfârșit prin a dezamãgi profund.Iar minusul ei major si care condamna cartea la lipsa de semnificatie,este exact aceasta tratare "neutra" a Ortodoxiei din Almaj.Am amintit acest caz deoarece el este ilustrativ dar și datoritã faptului cã un caz similar nu va mai fi cu putințã în viitor in Tara Almajului.
În urmã cu doar câțiva ani,prin trudã și indaratnicia unui Almajan,de fapt Borlovean, de excepție,Pãrintele Profesor Doctor Petricã Zamela(astazi Perintele Protosinghelos Teofil Zamela), a fost întemeiatã Mãnãstirea “Țara Almajului”.Așezatã pe deal și privind și supraveghiind întreagã Țarã a Almajului,Mãnãstirea stã ca o cetate puternicã.O cetate a Credinței și a Tradiției.Între altele,tot prin gândul Pãrintelui Prof.Dr.Petricã Zamela,Mãnãstirea a început sã gãzduiascã manifestãrile cultural,comemorarile istorice din Almaj.Indohovnicirea istoriei și culturii Almajului va fi garantatã.
Acest model de simbiozã, “credințã-culturã”, se rãspândește.Este parte din minunata resacralizare a spațiului Românesc și aceasta înseamnã înseamnã regãsirea fericirii de a te putea ruga Ortodox și de a merge, cu rugãciunea, din Luminã în Lumina și din bucurie în bucurie.
Alexandru Nemoianu
Istoric
USA. Michigan
|
Alexandru Nemoianu 2/10/2022 |
Contact: |
|
|
