Scrisoare pastorală
Vremuri de pandemie(I).
De doi ani ne luptăm fiecare și toți laolaltă, cum putem, cu o boală cumplită, neîntâlnită până acum în analele medicinii. Mulți dintre noi au pierdut lupta cu această boală, alții au rămas cu sechele pentru tot restul vieții, alții au trecut prin spaime cumplite. Nu cred că a fost persoană sau familie, care să nu fi avut de suferit cât de cât de pe urma Covidului, fie că a fost vorba de propria sănătate, fie de a celor apropiați, fie de pierderi economice, de frustrări personale și sociale etc. Din cauza măsurilor de prevenție care s-au luat în acești doi ani, din cauza multor eșecuri în ceea ce privește medicația, am ajuns să ne temem mai mult de vaccin decât de boală; am ajuns să ne temem mai mult de spital decât de moarte. Nu este dreptul nostru să căutăm cauzele și vinovații acestei stări de psihoză socială. Vom face însă altceva.
Am avut prilejul, în urmă cu mai mulți ani, să descifrăm și să conspectăm peste 1.100 documente reprezentând arhiva fostei Protoierii a Mehadiei din perioada 1784-1886. Acolo am găsit numeroase mențiuni privind epidemiile care bântuiau Banatul în special și Europa în general la sfârșitul veacului al XVIII-lea și prima parte a celui de-al XIX-lea. Au fost atunci vremuri cumplite. Epidemiile sau bolile molipsitoare se întindeau cu ușurință, medicina era la un nivel foarte scăzut față de cea de astăzi. În urma unor asemenea epidemii rămâneau munți de cadavre. Au fost cazuri când, în Europa, au murit două treimi din populație. Altfel spus, din trei oameni au murit doi. E cumplit. Se cuvine să stăruim asupra acestor lucruri în câteva numere din ,,Scrisoarea pastorală, pentru că avem multe de învățat și noi cei de azi. După ce vom citi acestea, nu ni se vor mai pare imposibile măsurile de protecție care ni se impun, nici tratamentele.
Autoritățile erau interesate pentru cunoașterea izbucnirii oricărui focar de infecție și de aceea porunceau preoților, ca în termen de paisprezece zile de la un deces cauzat de o boală molipsitoare, să anunțe pe solgăbirăul locului nu numai de deces, ci și de cauza morții, mai cu seamă dacă aceasta este ,,boală lipicioasă"(contagioasă - n.n.).
Dintre epidemiile cele mai periculoase la vremea aceea vom face referire la câteva:
1.Variola. Variola este o boală infecto - contagioasă provocată de un virus și caracterizată printr - o stare de toxemie intensă, apariția unei erupții verzi copustuloase generalizate și cu o evoluție gravă. Boala este extrem de periculoasă în zonele lipsite de asistență medicală. Alături de ciumă și holeră, a făcut ravagii și în Principatele Române de - a lungul timpului. Boala a fost cunoscută de milenii în India și China, apoi s - a răspândit în Orientul Apropiat, în Africa, Europa, America de Nord (după descoperirea lui Christofor Columb) și în Mexic (prin expedițiile lui Cortez). Denumirea de variolă" a fost dată de Marius d'Avrenches în Franța, în 570, iar prima descriere științifică a bolii ni se păstrează de la Rhazes (860932). Conform statisticilor istorice, acolo unde a apărut epidemia, două treimi din populația zonei afectate a dispărut. Primul mare succes al medicinii științifice în combaterea variolei a fost înregistrat în 1796, prin medicul englez Edward Jenner, care a practicat prima vaccinare antivariolică. Descoperirea lui nu era importantă numai pentru combaterea variolei, ci și pentru deschiderea unor noi perspective în seria imunizărilor profilactice. Perfecționată de - a lungul vremii, ea a dus la eradicarea variolei în numeroase țări ale lumii, iar din 1977 pe întregul glob. În țara noastră, vaccinarea antivariolică s - a introdus încă din anii imediat următori descoperirii lui Jenner, fiind apoi legiferată. Ultima epidemie de variolă a fost înregistrată în cursul primului război mondial (1918). În Principate au existat și forme empirice de luptă contra variolei. Boala este numită vărsat" sau ,,vărsat de vânt". Se distingeau două forme : vărsatul adevărat și vărsatul de vânt. Tot în popor există și denumirea de bubat". Vaccinarea antivariolică era numită popular altoirea", oltuirea" cu bube de vacă". Denumirea de altoire cu bube de vacă" provenea de la faptul că materia care se inocula copiilor sănătoși, sub formă de vaccin, era prelevată de la vacile bolnave de variolă. Generalizarea vaccinării antivariolice a întâmpinat rezistență din partea unor pesimiști. Au fost necesare eforturi deosebite din partea autorităților politice, administrative și medicale pentru realizarea acestei acțiuni. După mai bine de 40 de ani de la descoperirea vaccinului antivariolic, documentele de epocă ne dovedesc că erau necesare măsuri energice pentru convingerea și educarea populației. În cadrul acestei acțiuni au fost implicați și membrii clerului de toate gradele din Imperiul Habsburgic. Preotul era factorul principal, care avea legătură directă cu masele, putând să le influențeze. Așa cum și - a dat sprijinul său direct în numeroase alte acțiuni care priveau ridicarea nivelului de cultură și civilizație al populației, clerul a fost prezent, dintru început, în lupta antivariolică. A fost atât o urmare directă a ordinelor autorităților Bisericii și celor politico - administrative, cât și o înțelegere profund umanistă și moral - religioasă a relațiilor interumane de într - ajutorare. Preotul, părintele, era omul cel mai luminat al comunității și de cuvântul lui păstoriții nu se îndoiau. El le citea de la amvon Sfânta Evanghelie, dar și pastoralele și circularele vlădicilor, le recomanda și le citea cel dintâi broșurile de popularizare a celor mai ,,moderne" descoperiri în lupta pentru sănătatea publică. Mai mult, preotul ortodox dădea exemplul personal, supunându - și cel dintâi, conform îndrumărilor, copiii la ,,oltuit". Clerici luminați au scris chiar lucrări personale, iar alții au tradus asemenea lucrări, necesare în procesul de educare sanitară a maselor. Este de admirat concepția și poziția mitropolitului de Karloviț(de care, ierarhic, aparțineau eparhiile din Transilvania și Banat până la jumătatea secolului al XIX - lea), Ștefan Stratimirovici(1790 - 1834), care, în 1804, scrie epistola Învățătură de bubatul de vacă pentru dezrădăcinarea și istovirea bubatului firesc(Pesta, Tipografia Universității, 1804) adresată ,,părinților și tuturor celor mai bătrâni ai neamului românesc". Broșura a fost tradusă, după toate probabilitățile, de clericul român iluminist Gheorghe Șincai. Gestul mitropolitului a fost urmat de ierarhii sufragani de la Sibiu, iar din documentele ce le analizăm reiese că și de cel din Vârșeț, respectiv episcopul Petru Vidac(18061818), român de origine. Mulți clerici traducători de broșuri de popularizare nu se cunosc, dar terminologia folosită dovedește cu prisosință că traducerile sunt făcute de clerici.
Măsuri concrete s - au luat în toate Principatele Române. Astfel, în Țara Românească, doctorul Caracaș a făcut vaccinări antivariolice încă din 1800, în Moldova, arhiatrul(medicul șef- n.n.) Hesse începând cu 1803, iar in Transilvania și Banat, tot din primii ani ai veacului XIX. Regulamentul organic din Moldova și Țara Românească a legiferat acțiunile de luptă antivariolică. Se ajunge chiar ca să se predea cursuri de medicină populară la Seminarul Veniamin Costachi" din Iași, în cadrul căruia un profesor, precum Constantin Vârnav, nu uita să facă educația antivariolică viitorilor clerici. Documentele în discuție, necunoscute cercetătorilor până de curând, completează un fundal de epocă, conturează un crâmpei de viață românească din Banatul începutului de veac al XIX - lea, cu suferințele, temerile, nevoile și speranțele sale. Ele evidențiază contribuția a doi militanți români clerici, episcopul Petru Ioanovici Vidac și protopopul Nicolae Stoica de Hațeg, în vremea cărora se desfășoară principalele campanii de vaccinări antivariolice.
Preoții erau obligați să folosească orice prilej ca, atât de la amvon, cât și de la catedră sau din orice altă împrejurare să îndemne poporul să - și vaccineze copiii. În 1823 se făcea copiilor ,,oltuirea bubelor". În cazul în care nu se făcea acest ,,vaccin", copilul era în pericol ,,de muncile boalei, de stricarea fețe(i), de vătămarea și de totalnică păgubirea ochilor, dar mai pre urmă și de ă(n)săși moarte, care, de multe ori, prin fireștile bube, asupra neamului celui omenesc vine". Se aduceau și exemple, cazuri concrete. Astfel, un creștin din Vârșeț refuzase să facă ,,oltoirea" copiilor săi și i - au murit doi într - o zi și al treilea în ziua următoare.
Epidemia a durat mai mulți ani, fiindcă în 1826 se revine mult mai insistent cu poruncile și îndrumările ierarhilor către preoți de a convinge poporul să - și ,,oltoiască" pruncii. Stăpânirea din nou poruncise ,,ca oltuirea de carea, unde și unde cu răceală pănă acum s - au lucrat, cu nouă înfocare și cu mai multă râvnă spre bunul de obște să se întrebuințăză. Deci, în urmarea a acestei mai înalte porunci, bineîncuvințăniei voastre și toatei parohialnicei preoțimi să poruncește, ca spre scopul acesta osăbite propoveduiri întocmind, norodul în bisărică, din amvon, ba încă și la fieștecare alt prilej bun să - i învețe ca prejudecările (credințele deșarte - n.n.) de care oamenii de buna cinstirea noastră, mai vărtos cei proști(simpli, neînvățați, fără știință de carte - n.n.), neluând seamă cu adevărat prea folositoriului și de toată primirea vrednicului acestui lucru cuprins sănt, odată de înrădăcinatele( lor rătăciri) să piară, iar norodul la calea dreaptă să vină, ca săngur, de buna sa vo(i)e să întrebuințază această prea folositoare mijlocire, carea e împ(i)edecarea multor urăte și groaznice următorilor de bube, carea nu numai că frumusățea feței omenești o strică și o urățăște, ci încă (în)tocma(i) și viața cea prea scumpă și a bărbaților, cu cât mai vârtos a moalei (crudei - n.n.) tinerimi o curmă". Prin poruncă împărătească, se revenea și - n 1828 asupra ,,oltoirii, ba chiar în 1830. Se pare, însă, că în multe locuri se întâmpina mare rezistență din partea părinților de a se învoi să - și ,,vaccineze" copiii.
În sprijinul ideilor mitropolitului Ștefan Stratimirovici de Karloviț, exprimate în broșura sa, clericii menționați și, alături de ei, majoritatea celor aflați în subordine, se dovedeau a fi spirite luminate, umaniste, înarmate cu o concepție sănătoasă despre lume și viață, care excludea fatalismul, predestinarea în contextul vieții umane. Omul era dator să lupte pentru viață, pentru sănătate, indiferent de eforturi și de preț. Leacurile, în cazul de față descoperirea vaccinului antivariolic, nu erau semne ale desconsiderării divinității, ci dimpotrivă, un dar făcut de Dumnezeu omenirii și de el trebuiau să beneficieze cu toții. Preotul se afirma ca un promotor al spiritului progresist în cadrul societății, ca un port - drapel al descoperirilor științifice din epocă, menite să aline suferințele, să întrețină făclia vieții, să aducă bucurie și încredere în viață. Din circularele pe tema luptei antivariolice vom menționa câteva aspecte, care privesc reglementările legale privind acest obiectiv:
Vaccinarea, ,,oltuirea" copiilor și a celor vârstnici cu ,,bube de vacă";
Izolarea celor afectați de boală: ,,nimeni să nu primească în casa sa pre cineva din cei ce să află betegi de bube, încă nici în sat să nu să sufere unul ca acela a să ținea;
Evitarea contactelor cu membrii familiei celor ce erau afectați de boală;
Evitarea vizitelor în casele unde erau sau fuseseră bolnavi de variolă. ,,Nimenea, mergând în vreun sat aproape, în provințial, să nu între în casa aceia în care s - ar afla vreun beteag de bube, ca nu cumva să capete bubele sau prin atingerea de dânsul cu hainele sale să le aducă la casa sa;
Protejarea locului în care s - a făcut ,,vaccinarea": ,,Pre pruncii cei oltuiți să - i păzească, ca zgaibele cele de la oltuire, pănă sănt ăncă nevindecate, să nu le frece cu cămașa sau cu unghiile să le rupă, căci numai acea oltuire iaste de bubatul firesc feritori, carea să păzește a nu să vătăma zgaibele pănă la vindecarea deplin;(Va urma)
*
Confessio. O minunată poezie cu acest titlu, semnată de regretatul mitropolit Bartolomeu- Valeriu Anania, o redăm mai jos, ca un omagiu adus limbii române și marelui Poet Mihai Eminescu, a cărui zi de naștere o sărbătorim în fiecare an la 15 ianuarie. Iat-o:
,,Doamne, tinde-Ți patrafirul
peste fața mea de lut,
sufletu-mi neghiob și slut
să-l albești cu tibișirul,
când amurgu-și toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.
Să-Ți vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osânda e păcat;
eu stau pe un colț plecat
și îmi scriu povara vinii,
pe când Tu, la vremea cinii,
să-mi șoptești că m-ai iertat!
Aciuiați pe-o vatră nouă
vom purcede spre nou cânt;
eu, o mână de pământ,
Tu, lumina-n strop de rouă,
migăli-vom cartea-n două:
Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.
Și-ncălțându-Te-n sandale
să pornești pe drum stelar,
într-ale slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
și-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.
*
In memoriam: Ilarie Hinoveanu(1934-2013). Era directorul Editurii ,,Scrisul Românesc din Craiova în perioada 1972-1990. S-a întâmplat de am depus și eu la acea editură manuscrisul unei cărți, Nicole Iorga. Concepția istorică. Deși avea prefața și referatul favorabil al regretatului Acad. Ștefan Pascu, deși editura o propusese în planul editorial în vreo trei ani, de la București era mereu tăiată din plan. Mde! Eram preot! Vreo cinci-șase ani mersesem mereu acolo, dar nu reușisem să ajung decât până la redactorul de carte, când Ion Rusu-Șirianu, când Miu Florea. Directorul era undeva prea sus pentru mine. În 1985 se părea că manuscrisul are toate șansele să obțină aprobarea de la București. Verbal se primiseră vești bune. Mai trebuia să vină aprobarea oficială.
La 10 aprilie 1985, tăiam la vie cu tăticu. Aproape amurgise. La poartă a oprit o mașină. Era unchiu-meu, Prof. Ion Pârvănescu, împreună cu Domnul Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc din Craiova, poet și membru supleant în Comitetul Central, membru în Marea Adunare Națională. De dimineață avusese loc la Severin lansarea cărții sale Călăreț stingher(București, Editura ,,Cartea Românească, 1984). Participase și unchiu-meu. Cumpărase două exemplare din carte și se dusese cu ele la Domnul Hinoveanu să-i dea autograf. Când i-a spus că ,,una e pentru nepotu-meu, Al. Stănciulescu-Bârda!, Domnul Hinoveanu a tresărit și a scris pe carte: ,,Cercetătorului istoric Alexandru Stănciulescu-Bârda, aceste zboruri lirice, împreună cu urarea de a avea noi și frumoase succese în viață și activitatea de cercetare a istoriei neamului românesc. Ilarie Hinoveanu.
L-a întrebat pe unchiu-meu: ,,- Unde îl pot întâlni pe pandur? I-a spus unchiu-meu. Acesta abia aștepta să intre pe sub pielea directorului în vederea unei eventuale publicări. Seara a avut loc o întâlnire cu cititorii. Hinoveanu n-a intrat în sală. Când intraseră toți cei prezenți, i-a făcut semn lui unchiu-meu să se apropie și i-a spus: ,,- Hai să-i facem o vizită pandurului de la Bârda! Și mi-au făcut-o!
Pe la ora 0.30 a reușit unchiu-meu să-l ia de la Bârda. A băut 1,5 litri vin bisericesc și a mâncat dintr-o ceapă. Restul din ce pregătisem pentru masă a spus să i le punem în pachet ca să le mănânce la hotel.
Domnul Hinoveanu mi s-a revelat într-o ipostază pe care n-o cunoscusem până atunci. Părea un om copleșit de grijile neamului, de faptul ,,că neamul românesc este în derivă, că instituțiile de prima mână în frunte cu Biserica Ortodoxă Română sunt aservite politicului. De altfel, relația aservit-neaservit devenise obsedantă în limbajul său. Ne-a povestit multe și de toate. A intrat în istoria universală și românească, într-a Imperiului Roman și a celui Bizantin, în istoria papalității. A încurcat datele și numele foarte adesea. Uneori mai reușeam să-l mai corectez, dar se supăra. Din toate însă scotea în evidență continuitatea și statornicia prin veacuri a poporului român. În acest sens sunt demne de remarcat mențiunile sale despre Acad. Ștefan Pascu, filozoful Constantin Noica, scriitorii Pompiliu Marcea, Marin Preda și chiar Ion Bodunescu.
Într-o seară, Domnul Hinoveanu a primit un telefon. Domnul Acad. Ștefan Pascu se afla la Hotelul ,,Jiul din Craiova. Și-au dat întâlnire la restaurantul hotelului. Au stat până dimineața. ,,- Domnule Hinoveanu, îi spunea Domnul Pascu, m-au umilit până la lacrimi bucureștenii. N-am putut să trec Carpații înecat în plâns. Clujul nu mă poate primi în felul acesta. Am venit la Craiova ca să văd starea Olteniei. Prin dumneata pot să fac acest lucru!. Au vorbit toată noaptea și dimineața Domnul Pascu i-a spus: ,,- Domnule Hinoveanu, mă bucur că mi-am recăpătat tonusul! Mă bucur că starea Olteniei e bună și e sănătoasă. Acum pot să mă întorc în Ardeal cu speranță și încredere! Despre Domnul Ștefan Pascu spunea că ,,e mare, dar e foarte bruiat de când fiica și ginerele i-au rămas în străinătate.
Despre Constantin Noica, Domnul Hinoveanu a spus că a primit o scrisoare de la dânsul împreună cu numeroase manuscrise încă din septembrie anul trecut. Nu-i răspunsese încă. Citea însă noapte de noapte din clasicii filosofiei universale, pentru a putea întreține apoi o discuție cu titanul. Oricum, zicea Domnul Hinoveanu, ,,încrederea pe care a avut-o Constantin Noica de a-și încredința moaștele pandurilor olteni spune extraordinar de mult!
Despre Pompiliu Marcea, marele critic și istoric literar, a spus că era omul care nu a ezitat să se ia de piept cu rușii, care au atentat cu pumnii împotriva istoriei românești la apariția romanului lui D. R. Popescu (Pumnul și palma-n. n.). Domnul Hinoveanu ne-a adus trista veste a morții lui Pompiliu Marcea. L-au găsit înecat în Herăstrău, într-o porțiune de apă unde, dacă piciorul intra până la genunchi. Avea leziuni puternice la cap și pe trup, leziuni care numai la căderea în apă nu le-ar fi putut primi. Pompiliu Marcea se luase de ruși și de evrei în ultima vreme.
Despre Marin Preda a spus că soția sa a doua fusese soția unui agent sovietic. În toate cercurile se știa că Marin Preda a fost asasinat. La capul catafalcului, primele două gărzi de doliu au fost făcute de Domnul Hinoveanu, care se afla întâmplător în București și de două dactilografe. La înmormântare a fost foarte puțină lume. În cimitirul Belu, Marin Preda n-are la căpătâi nici măcar o piatră. Este o brazdă peste mormântul lui. Parcă intenționat, de undeva de sus, vor să-l lase pradă uitării.
Ion Bodunescu, scriitorul aflat la a zecea carte, este în prezent comandantul general al Miliției și Securității în Mehedinți. El a publicat câteva cărți împreună cu fostul redactor de la Editura ,,Scrisul Românesc, Ion Rusu-Șirianu. Domnul Hinoveanu a spus că e prieten foarte apropiat cu Domnul Bodunescu și că nu peste multă vreme vor face împreună o vizită ,,pandurului de la Bârda.
Domnul Hinoveanu s-a dovedit a fi un mare antisemit. La un moment dat se revolta pentru faptul că noi, creștinii, ,,ne închinăm unui evreu, ci nu unui Orfeu sau lui Daniil Sihastru. I-am explicat că nu ne închinăm unui evreu, ci lui Dumnezeu, care putea să se nască în Palestina, în Groenlanda sau Tanganyka. Degeaba! A ținut-o pe-a lui!
Domnul Hinoveanu a ținut să-mi reamintească faptul că nu m-a primit până atunci și nici n-a stat de vorbă cu mine, pentru că nu erau șanse de publicare a cărții mele. Acum nu mai este nici un impediment și în câteva săptămâni cartea va putea pleca la tipar.
Din păcate, cartea a mai stat la editură până în 1994, când am dat-o la altă editură și a apărut în același an!
*
*
Zâmbete. ☺,, Bună ziua, aveți bomboane vărsate? ,, Da! ,, Și... de ce nu le adunați? ☺ Aveți grijă ce votați: o bere și 3 mici nu țin 4-5 ani de foame! ☺Omul prost și lemnul strâmb, nu-l poți îndrepta curând! ☺Bicicliștii sunt un real pericol pentru economie: nu cumpără mașină, nu benzină, nu asigurare, nu impozit, nu rovignetă! Nu plătesc la spălătorie, la parcare ... Și, pe deasupra, mai sunt și sănătoși! ☺Am luat o pungă cu sare de Himalaia, pe care scrie că s-a format în urmă cu 250 de milioane de ani, dar expiră în august!
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! La mulți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 2/10/2022 |
Contact: |
|
|
