Cu cât este nevoie
1. La început mergea singur, fără să îl întoarcă nimeni. Limbile i se roteau încet și sigur în jurul secundelor, minutelor, orelor. O dată și încă o dată și încă..., mereu. Frumos, rotund, din argint strălucea în cea mai slabă rază de lumină. O încântare să-l pui la ureche și să-i asculți ticăitul grăbit, soberb și nepăsător. Tic, tic, tic, tic...
Când s-a oprit pe nepusă masă Vicențiu a fost disperat. S-a sculat dimineața și, înainte de a se duce la baie, a tras cu ochiul pe birou, în locul în care îl așezase seara, să-i zărească rotunjimea caldă, frumoasă și sclipitoare, secundarul măturând sârguincios cadranul de secundele trecute. Stătea. Nici o limbă nu se mai mișca. L-a pus la ureche să-l asculte. Nimic, liniște. Nu mai mergea. Cum era posibil? Așa...dintr-o dată să se oprească? Nu-i făcuse nimic. Nu-l lovise, nu-l bruscase, nu-l certase. Îl așezase cu grijă pe birou, deasupra cărții pe care o citea. S-a îmbrăcat rapid după ce s-a spălat, fără să se mai bărbierească pentru că îi lua prea mult timp, și a fugit cu el la ceasornicar.
Ceasornicăria era la parterul unui bloc vechi, pe o străduță de lângă Cișmigiu. Tot peretele dinspre stradă forma vitrina din sticlă groasă incasabilă care se înălța până sub firma artistic scrisă cu litere mari de un albastru-închis pe un fundal auriu. În partea stângă, ușa din același material, înaltă până la tavan. Înăuntru se vedeau atârnate pe perete ceasuri cu pendule aurite care se legănau ritmic într-o parte și în alta. În extremitățile din stânga și din dreapta două pendule imense de podea străjuiau ca doi portari atelierul. La mijloc, perpendicular pe vitrină și retrasă la distanță de un metru de aceasta, tejgheaua îngustă de vreo 20 de centimetri a ceasornicarului, înaltă cam până la pieptul unui client de înălțime medie. În spatele tejghelei, coborâtă cu vreo două palme față de înălțimea tejghelei, masa de lucru deasupra căreia ceasornicarul stătea aplecat meșterind ceva la un ceas cu capacul desfăcut.
- Nu mai merge, i s-a plâns Vicențiu, așezându-i ceasul pe tejgheaua din lemn lustruit și acoperită în mijloc cu o piele de căprioară, ca să nu se zgârie pe spate ceasurile ce veneau la consult.
Fără să scoată o vorbă, ceasornicarul își băgă în orbita ochiului drept o lupă înrămată adânc cu o ramă înaltă de ebonită neagră, luă ceasul de pe pielea de căprioară, se uită la el pe o parte și pe alta după care îl întrebă scurt pe Vicențiu:
- Dumneavoastră când l-ați întors ultima oară?
Vicențiu crezu că nu aude bine. Cum să-l întoarcă, de ce să-l întoarcă, unde să-l întoarcă?
- Păi..., nu l-am întors. De ce să-l întorc? Mergea bine, era perfect.
Ceasornicarul își scoase din ochi lupa cu rama ei înaltă din ebonită sau bachelită sau ce o fi fost, dar neagră, și-l privi fix pe Vicențiu, nevenindu-i să creadă ce auzea.
- Cum de ce să-l întorci? Dumneata ai mai putea merge dacă n-ai mânca? Trecuse de la ”dumneavoastră” la ”dumneata”. Păi cum era să vorbească cu unul care nu-și întoarce ceasul și vine apoi cu el la ceasornicar că nu mai merge?
- Nu, nimeni nu poate trăi fără mâncare, încercă Vicențiu să se apere filozofând.
- Nu, strigă ceasornicarul la el, mâncarea ceasului e întoarcerea stăpânului, dacă nu-l întorci de unde vrei să aibă energie ca să meargă? Are baterie? N-are. Are balans automatic? Nu, n-are. Are arc pe care trebuie să-l tensionezi dumneata prin întoarcerea rotiței exterioare. De ce crezi că e rotița asta aici? Dumneata pe ce lume ești, de unde vii, n-ai mai avut în viața dumitale un alt ceas, n-ai mai văzut la nimeni un ceas ca acesta?
- Ba da, dar ceasul meu mergea de ani buni fără să-l întorc.
Ceasornicarul se ridică de pe scaun, ieși din dosul tejghelei, luă ceasul, i-l puse în palmă lui Vicențiu și-l apucă de umăr întorcându-l și împingându-l ușor către ușă:
- Du-te, nene, în plata Domnului, du-te că îmi spurci prăvălia, îmi spurci prăvălia și îmi blestemi meseria.
Rămas dezorientat pe trotuar în fața ceasornicăriei, Vicențiu se uită la ceasul din palmă, la rotița cu zimți mici lipită pe partea ei dreaptă. Afară începuse să se cearnă de sus niște fulgi mici, mărunți și tari de zăpadă. Vântul îi izbea de fețele trecătorilor care treceau cocoșați și cu capul plecat ca să se ferească de înțepăturile lor.
Va să zică, de acum și ceasul meu trebuie întors pentru a mai merge, așa ca toate celelalte ceasuri.
Și de atunci Vicențiu l-a întors. În fiecare noapte înainte de culcare îl întorcea încet, cu dragoste și cu atenție ca să nu-i dea arcul peste cap. Îl punea apoi cu grijă pe birou, deasupra unei cărți ca să nu se zgârie pe spate, iar dimineața, înainte de a se duce în baie, arunca cu ușoară teamă o privire rapidă spre cartea pe care era așezat ceasul. Se liniștea când îi vedea secundarul trecând liniștit peste diviziunile de pe marginea cadranului. Mergea. Mergea. Și se ducea bucuros în baie să își facă toaleta. Revenea de acolo spălat, proaspăt ras și mirosind a after-shave, se îmbrăca și își potrivea cu bucurie ceasul la mâna stângă.
Ceasul era întors și mergea. Bătea frumos și exact, ani și ani la rând.
2. De la o vreme Vicențiu începu să se neliniștească. I se părea că ceasul lui avea tendința să rămână în urmă. Încerca să se liniștească singur spunându-și că poate i se pare. Îl urmărea mai des și cu mai multă atenție. Îl compara cu ceasurile colegilor, dar nu era edificator. Ceasurile lor erau aiurea, unele erau în urmă cu minute bune, altele cu ore, altele cu ani. După cine să te iei atunci? După televizor. Acolo puteai să afli orice, numai ora exactă nu. Fiecare dintre cei care se perindau pe acolo anunțau altă oră. Și totuși, de ce avea senzația că ceasului lui rămâne în urmă? Trebuia să meargă la ceasornicar, să vadă despre ce e vorba. L-o mai cunoaște ceasornicarul? Și-o mai aduce aminte de el, de atunci când a venit cu ceasul oprit pentru că nu-l întorsese? Nu cred, a trecut mult timp și la câți clienți a avut el de atunci... Și la urma urmei el ia bani pentru orice consultație, de ce să nu-l primească?
Și s-a dus.
Atelierul era în același loc, vitrina și mobilierul dinăuntru la fel, numai ceasornicarul era altul. Mai bine! Chiar nu era nici un pericol ca să fie recunoscut.
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Am mai fost la dumneavoastră, dar era alt ceasornicar. Lucrați în schimburi?
- Nu. Ați fost probabil la tatăl meu. A murit și i-am preluat eu afacerea.
- Îmi pare rău, condoleanțe.
- Mulțumesc, cu ce vă pot ajuta?
- Ceasul meu, am impresia că rămâne în urmă.
- Să vedem.
Vicențiu scoase ceasul de la mână și-l așeză pe pielea de căprioară din mijlocul tejghelei din lemn lustruit. Pielea era puțin cam roasă, iar lustrul tejghelei se vedea ușor mătuit. Ceasornicarul își băgă în orbita ochiului drept o lupă înrămată adânc cu o ramă înaltă de ebonită neagră, luă ceasul de pe pielea de căprioară, se uită la el pe o parte și pe alta după care îl spus lui Vicențiu:
- Da, rămâne în urmă, nu mult, dar rămâne. E bine să acționăm de pe acum pentru a nu avea complicații mai târziu. Trebuie să îl deschidem și să-i umblăm înăuntru, la avans. O să vă coste ceva.
- Bine, facem ce trebuie, se învoi Vicențiu. Nu contează cât costă, principalul e ca ceasul să meargă bine.
- Îl lăsați aici și reveniți după o săptămână.
- Să stau o săptămână fără ceas?
- O săptămână, dacă nu vreți să nu mai meargă deloc, îl amenință ceasornicarul.
- Bine, zise Vicențiu.
Ieși cu inima strânsă din atelier și se opri pe trotuar din fața acestuia, neștiind încotro să o ia. Era fără ceas. Afară dintr-un cer mohorât începuse a cădea o măzăriche rece și colțuroasă care sărea în toate părțile din parbrizele mașinilor. Pe jos gheața periclita poziția verticală a trecătorilor ce se târau speriați, sprijinindu-se de pereții caselor. Pe trotuarul de vizavi doi bărbați trăgeau de o doamnă căzută ca să o ridice de pe jos. Doamna încerca să se proptească pe picioare, dar acestea îi lunecau în stânga și în dreapta de parcă era un începător la patinaj. În sfârșit, cei doi bărbați reușiră să o ridice și să o ducă lângă un stâlp, după care se depărtară cu grijă să nu aibă și ei aceeași soartă. Doamna se ținea de stâlp cu amândouă mâinile și nu îndrăznea să facă nici un pas, nici înainte, nici înapoi. Vântul plesnea cu putere măzărichea de vitrinele magazinelor, de unde cădeau cu zgomot pe gheața de pe trotuar. Căciula de vulpe argintie a doamnei îi zburase de pe cap și zăcea la picioarele ei. Nu putea să se aplece să o ia de jos. Vântul îi răvășise părul care încărcat de gheață îi bătea peste față. Vicențiu era fără ceas. Îl lăsase la ceasornicar pentru o săptămână ca să-l deschidă și să-i umble înăuntru. Vedea totul ca prin ceață. Mașinile, vitrinele, trecătorii, cei doi bărbați care se depărtau, doamna care se ținea de stâlp. Traversă cu mare atenție strada ca să nu alunece, o luă pe doamna de braț și merse cu ea zece-doisprezece metri mai încolo, până la ușa unei cafenele unde o sfătui să intre și să cheme pe cineva de acasă să o ia sau să comande un taxi sau intre să bea o cafea, să se liniștească și să aștepte până se mai domolește un pic vremea.
- Căciula, zise ea. Căciula, mi-a luat-o vântul din cap și e căzută lângă stâlp. Vă rog, nu mă lăsați fără ea.
- Stați aici, mă duc să v-o aduc.
Vicențiu se întoarse cei zece-doisprezece metri până la stâlp, dar căciula doamnei nu mai era. Ori o luase vântul și o dusese cine știe unde, ori o luase cineva de pe jos și se înstăpânise pe ea. Reveni și, dezarmat, o anunță:
- Nu am mai găsit-o, doamnă, îmi pare rău, nu mai era acolo.
O lăsă în ușa cafenelei cu părul răvășit, cu ochii umezi și plecă încet spre casă.
3. În săptămâna care a urmat Vicențiu a fost ca năuc. Nu știa pe unde umblă și de ce, nu știa dacă era zi sau era noapte, dacă trebuia să se culce sau să se scoale. Avusese totuși puterea și prezența de spirit să sune la serviciu și să-și ia o săptămână de concediu fără plată. Se gândise apoi să folosească săptămâna de concediu pentru a face o parte din lucrurile pe care le tot amânase de pe o zi pe alta pentru că nu avusese timp pentru ele. Se apucă să-și pună în ordine colecția de timbre moștenită de la tatăl său, dar se opri. Gândul că aspirarea prafului care se depusese de ani de zile în spatele bibliotecii, de unde din când în când ieșea câte o molie, îi spunea că aceasta era o treabă mai importantă care merita întâietate. N-avea acum timp de timbre. Se duse deci să tragă biblioteca de lângă perete ca să poată băga peria aspiratorului. Ajuns lângă bibliotecă dădu cu ochii de o carte pe care o cumpărase vara trecută și pe care nu o citise încă. Nu avusese timp. O scoase din raft, își trecu palma peste coperta ei, o mirosi și o deschise la întâmplare. Hârtie bună, litere nici mici nici mari, un New Romans 10,5, la un rând jumătate, tipărite cu tuș tipografic negru. O splendoare. Autorul cunoscut, titlul incitant. Hotărî pe loc că nu avea timp de aspirarea prafului, va citi cartea. Se așeză pe fotoliu și își întinse picioarele pe covorul din față. Atunci observă că pe covor erau ghemotoace întregi de păr de pisică și își aduse aminte că nu mai dăduse cu aspiratorul pe covoare de peste o lună, iar pisica părea că intrase într-o perioadă de năpârlire. Te puteai îmbolnăvi grav dacă inspirai praf și păr de pisică. Lăsă cartea pe mânerul fotoliul, pentru că în astfel de condiții nu era timp de citit, trebuia făcut curat în primul rând. Se duse la debara să scoată aspiratorul. Din debara, de cum deschise ușa căzură peste el niște pungi de plastic, două borcane goale și o sticlă din plastic, toate băgate de-a valma pentru că nu avusese timp să le aranjeze ca lumea pe rafturi. Le luă cu brațul și le împinse la loc de unde căzuseră. N-avea acuma timp de ele. O să facă mai târziu ordine și în debara. Scoase cu grijă aspiratorul ca să nu mai cadă peste el alte nu-știu-ce obiecte și-l duse în sufragerie. Vru să-l bage în priză, dar văzu că priza era desfăcută, i se rupsese o gheară care o fixa în perete și atârna într-o parte ca o ureche pleoștită de cățel. Și-a adus aminte că priza se rupsese odată când a tras de cordonul de alimentare al aspiratorului fără să o țină cu mâna pentru a nu se smulge din perete. A zis că o s-o repare, dar nu a avut timp. N-are nici acum. Noroc că mai sunt și alte prize prin casă. Ieși cu cordonul pe hol și băgă ștecherul în priza de lângă ușă. Se întoarse în sufragerie și apăsă butonul de pornire al aspiratorului, dar acesta nu porni. Își aduse aminte că se stricase acum o lună, de-aia nu făcuse curat în casă de o lună de zile. A zis că duce aspiratorul la reparat, dar nu a avut timp. A avut altele de făcut. Și a făcut, nimeni nu poate zice că n-a făcut. A fost la serviciu, a găsit timpul necesar să întocmească recenzia la cartea prietenului său cel mai bun, a găsit timpul să vorbească la telefon cu mama sa, să se ducă să o viziteze și să-i facă cumpărăturile, a avut timp să-și ducă hainele la curățătorie, să-și felicite prietenii și cunoștințele de Sfântul Nicolae, a avut timp să meargă cu Johnny la cârciumă unde au vorbit despre teoria stringurilor și despre ”Problema Spinoza” a lui Irvin Yalom, a avut timp. Asta credea că își aduce aminte cu destulă claritate. Cele pentru care avusese timp le știa binișor, cele pentru care nu avusese timp le uitase complet. Deh..., timpul nu i-l dăduse nimeni. Te naști cu el și depinde de tine cum îl împarți, cum îl folosești, până se termină. Dar totuși... ai nevoie de un fir pe care să-ți așezi timpul ăsta, să-l ordonezi, să-l măsori, să-l contempli și să-l evaluezi. Ai nevoie de un ceas care să te conștientizeze de trecerea timpului, de ceea ce-i trecut, de ceea ce ar putea fi prezentul și de cum ai dori să fie viitorul. Fără el, fără un ceas care să meargă bine, firul timpului se încurcă de nici dracu nu ți-l mai descurcă. Un ghem care pleacă de niciunde și care duce nicăieri, cu care nici tu, nici alții nu au ce să facă, decât să-l pună pe foc.
Vicențiu rămăsese fără ceas. Nu mai știa bine ce și de ce mai avea de făcut. Săptămâna aceasta a fost ca un coșmar pe care-l trăia cu ochii deschiși și din care nu putea să se smulgă. Aștepta să treacă timpul.
4. - Gata, ceasul dumneavoastră e gata. Merge la fix, i-am potrivit avansul și rămâne în urmă doar cu două secunde în 24 de ore. Mai bine de atât nu se poate. Nu există ceas mecanic pe lumea asta care să meargă mai exact. E un ceas bun și frumos, care vă mai ține de acum încă cel puțin 20 de ani. O dată pe lună îl dați dumneavoastră înainte de la rotiță cu un minut și veți avea întotdeauna ora exactă.
- Mulțumesc frumos, săptămâna care a trecut n-am fost om, nu credeam c-o să-l mai simt din nou în jurul mâinii. Uitați banii. Nu-mi trebuie chitanță, să fiți sănătos!
- Mulțumesc! Și dumneavoastră!
Vicențiu ieși fericit din atelier urmărit prin geam de privirile ceasornicarului. Era și el mulțumit de mulțumirea clientului și, de ce nu?, de banii câștigați.
Își trase ușor în sus mâneca stângă a hainei și se uită la ceas de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. Arăta 10,30. Deci atât e ora acum, 10,30. A zis că mă mai ține de acum încă cel puțin 20 de ani... Și pe urmă? Pe urmă, lasă ”pe urmă”, să ne bucurăm acum de ziua de azi, să ne bucurăm că e 10,30. Uite, Cișmigiul ce frumos este! Într-adevăr, Cișmigiul părea de poveste. Deasupra copacilor albi, încărcați de zăpadă, cerul strălucea curat, înalt și limpede. Soarele se reflecta orbitor în zăpada de pe alei și din copaci. Pe lacul înghețat se amenajase ca în fiecare an patinoarul pe care siluete colorate lunecau fără griji încolo și încoace. Pe mal însoțitorii patinatorilor beau țuică fiartă și strigau din când în când la ei cu veselie, făcând glume pe socoteala lor.
- Hai, Alina, nu-ți fie frică! Vino aici și ia o gură de țuică să prinzi curaj.
- Nicule, nu te mai arunca pe jos, că nu e nici un ban acolo.
Mai că lui Vicențiu îi venea să se ducă la baraca de închiriat patine, să ia o pereche, să-și dea jos paltonul și așa, în costum cu cravată, să iasă pe gheață. Avea timp. Nu avea nimic urgent de făcut. Nu mai patinase demult. Sunt ani buni de atunci. Era cu Andrea la Poiana Brașov. Închiriaseră amândoi ghete cu patine de acolo, de la dugheana de lângă patinoar. Era pentru prima dată când punea în picioare ghete cu patine. Până atunci folosise patine care se prindeau cu cheia pe bocanci. Așa aveau toți copii de pe stradă. Patinarea lor pe trotuarele acoperite cu gheață din fața blocului era mai mut o alergare cu gleznele îndoite pe lateral și apoi alunecarea pe patinele îndreptate sub tălpi prin încordarea mușchilor piciorului până la genunchi și mai sus, până la coapse și fesieri. Ce glezne elastice aveau cu toții. Nimeni nu făcuse niciodată vreo entorsă sau vreo scrânteală. Atunci la Brașov, cu patinele acelea adevărate se descurcase mai greu decât cu patinele prinse cu cheie pe bocanci. Căzuse de câteva ori. Într-una din căzături se izbise cu ceasul de gheață, dar acesta nu pățise nimic. Pe vremea aceea ceasul lui Vicențiu nu avea nevoie să fie întors și nici nu rămânea în urmă, ba, din contră uneori parcă voia să o ia înainte.
Deci ce zicea adineauri ceasornicarul? ”E un ceas bun și frumos, care vă mai ține de acum încă cel puțin 20 de ani.”
Nu, mai bine își vede de treabă, nu mai este el de patinaj pe lacul înghețat din Cișmigiu. Poate să ia o țuică fiartă și să se uite la copiii și la tinerii ăștia fericiți. În fond și el era fericit, chiar foarte fericit, ceasul va mai ține de acum încă cel puțin 20 de ani. Și ce dacă trebuia o dată pe lună să îl dea înainte de la rotiță cu un minut? Dacă trebuia, putea să-l dea înainte și în fiecare zi, și în fiecare dimineață sau în fiecare seară, cu un minut, cu două sau cu cât este nevoie.
Ovidiu M. Curea
|
Ovidiu M. Curea 2/6/2022 |
Contact: |
|
|
