Observatorul

Spovedanie, Elegie, Doina

Poemele „Spovedanie la capătul drumului” şi „Cuvinte, pietre, oglinzi”, legate prin starea sufletească ce le-a inspirat, închid volumul de versuri Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi (1). Dedicate, primul, lui Pavel Panduru, istoricul locurilor din Ţara Almăjului, a doilea, scriitorului Gheorghe Jurma, ele exprimă mai mult decât ar bănui cititorul. Dincolo de prietenie, există ceea ce, în spaţiul culturii, denumeşte sintagma „afinităţi elective”, în care centrul de greutate este tradiţia românească.
Poemul „Spovedanie la capătul drumului” este o elegie. Elegia ia forma doinei de jale. Strofa (terţină) cuprinde de fapt două versuri, ultimul se repetă. Cântecul popular este creaţie sincretică, text şi melodie, dezvoltată pe sistemul fonologic al limbii române prin măsura metrică a troheului. Morfologia cântecului popular coboară în cultura ancestrală.în tiparul tetrapodic catalectic al versului cântat. În aceste versuri, ultimul troheu se reduce la silaba accentuată.
Tehnica de filigran mă determină să transcriu versurile în întregime: „Cum să mai astrâng la fân, / Că şi carul e bătrân - / Că şi carul e bătrân // Cum să mai astrâng trifoi, / Fără furcă, fără boi - / Fără furcă, fără boi // Moşu-i umbră sub pământ, / Muma – legănuţ de vânt – Muma legănuţ de vânt // Tata, dus în zări, departe, / N-a trimis o vorbă, carte - / N-a trimis o vorbă, carte // Mama stinge câte-o stea, / Ziua, noaptea, de-o putea – Ziua, noaptea, de-o putea ... // Eu mă-treb, zăbavnic, cum / Ceru-a rupt cântecu-n drum! - / Ceru-a rupt cântecu-n drum!”(2).
Farmecul vietii se trăieşte în durerea trecerii timpului prin destinul fiecărei fiinţe. Conştiinţa morţii inevitabile, necesare e o convingere care vine din suferinţă îngândurată.
Ritmul existenţei este un cântec care se rupe în timpul universal şi lasă urmaşilor frumusetea pământului tratat cu duşmănie în evoluţia civilizaţiei.
Pentru eul liric, atracţia depresivă este depăşită de înţelegerea existenţei într-o folozofie de viaţă. Starea naturii şi viaţa omului se schimbă de la un moment la altul. Adică vremuieşte în timpul universal, după cum crede M. Eminescu: „Ce mi-i vremea când de veacuri, / Stele-mi scânteie pe lacuri”.
Textul unor doine “Nevastă, soră nevastă, / Seamănă flori la fereastră - / Seamănă flori la fereastră. // Seamănă şi iasomie, / să-mi fii dragă numai mie - / Să-mi fii dragă numai mie” şi ,,Trecui valea şi-un ogaş / Pân’ la mândra la sălaş, / Pân’ la mândra la sălaş: // Tăbărât şi plin de apă, / Să-i văd ochii măi o dată, / Să-i văd ochii măi o dată”, notate de poet într-un articol, constituie dovada originii strofei din versurile “spovedaniei”(3)
Cuvântul spovedanie (din vechea slavă, adică limba textelor canonice din secolele IX-XI, care care nu este identică cu slava comună, diferenţiată în limbile slave sud-dunărene după momentul pătrunderii în Balcani) este ,,un nod” semantic. Păstrează ceva din a se duhovnici, pierzându-şi sensul liturgic de taină. Nu este vorba de penitenţă, este o cofesiune de reintegrare, de vindecare prin creaţie. E o mărturie de viaţă. Viaţa nu este un păcat. Învierea divină a învins moartea. Succesiunea viaţă-moarte este lege a universului. Într-un fel e o profesiune de credinţă, cu valoare de soteriologie culturală, o mărturisire în chip vizibil în faţa urmaşilor, mărturie publică, esenţa vieţii poetului, vindecarea rănii sufleteşti, care este creaţia umană, parte a marii creaţii divine.
În viaţa unor cuvinte apare, uneori, un fenomen de „alterare”. Nu e decădere. Nuanţa ironică se poate explica din perspectivă sociologică. Verbul a (se) spovedi a intat în acest proces. Astfel a se spovedi a devenit sinonim cu a declara. Cuvântul provine din slavonă, limbă de cultură, a bisericii şi a cancelariei domneşti în redacţie românească şi este un termen religios preferat de limbajul liturgic ortodox. A înlocuit la un moment dat lexemul a mărturisi („după martur”, susţine Scriban, „de unde şi vsl. marturisati, dat de dicţionarele noastre etimon pentru cuvântul românesc)., legat, fără nici o discuţie, de martor < lat. martyr. Tot din perioada străveche a limbii noastre se păstrează şi termenul a (se) împărtăşi, derivat din părtaş (parte + -aş). Chiar dacă acceptăm originea latină partem, pars „parte”, nu se poate uita rădăcina indoeuropeană *per, perath „a împărţi”. Existenţa cuvântului paršiya „se casser” (4) în limba hitită şi originea europeană a hitiţilor aduce lumină în privinţa termenului. În orice caz poezia înnobilează cuvšntul.
Ultimul vers este un mesaj revelaţional (5) şi concentrează starea lirică elegiacă.
Deschis provocărilor timpului, poetul e, totuşi, un spirit consrvator. Prin poezie, poetul conservă viaţa şi tradiţia în cuvinte, în ,,limba ca o taină a fiinţei” (Th. Codreanu),
Viaţa, tradiţia rămân frumoase şi prin lectia limbii, care a oferit pretextul de a descoperi eminescian individualitatea noastră ca mod de a trăi în una dintre multele ţări româneşti din spaţiul carpato-balcanic.
În primul vers se impune regionalismul astrânge „a aduna, a strânge (ceva) de pe jos, a economisi’. Din copilărie îmi aduc aminte de vorbele „Astrânge, astrânge, n-are cine-l plânge”. Cred că este o veche construcţie lexicală, pref. a- + strânge, cu rădăcini indoeuropene *strenk, streng păstrate chiar de alte limbi europene (6). Originea *liginare < ligare „a lega” exprimă o teorie, doar o teorie şubrezită de semantism. Printre cuvintele expresive ale poeziei, notăm şi termenul vechi şi popular „carte”(scrisoare), despre care s-a spus că „a răsfirat, în româneşte, un impresionant buchet de sensuri”(7). În ultima strofă, apare cuvântul zăbavnic, derivat românesc de la un vechi împrumut slav, expresie clară a caracteristicilor bătrâneţii, urmat de nodul semantic „cântec”, mai mult decât o metaforă simbolică prin care poetul dă un sens sie însuşi prin transformarea eposului în topos, lăsând moştenire limba, matricea generatoare de identitate.
Intelegerea deplină a zilei de azi e acceptarea zilei de mâine, care poate să nu mai fie ori pentru o fiinţă, ori pentru umanitate. Poetul mă convinge: acceptarea viitorului în punctul de interactiune dintre limba de toate zilele şi cea a scritorului, care este om într-un anume timp, pe anumite coordonate geografice, printre alte elemente definitorii ale pământului. La cinismul ideologic, politic, economic, românii au răspuns cultural, chiar şi atunci când au murit pentru alţii.

1. Iosif Băcilă, Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, Ed. Artpress, Timişoara, 2018.
2. Idem, p. 146-147.
3. Iosif Băcilă, Despre Mărţişor .Balul Mărţişorului, în revista Nedeia, anul IX, nr. 1( 17) / iunie 2021, p. 33 şi 34. Despre versul cântat, vezi transcrieri muzicale în N. Ursu, Cântece şi jocuri din Valea Almăjului (Banat), Ed. Muzicală, Bucureşti, 1958 şi C. Brăiloiu, Versul popular românesc cântat, în Opere, vol I, Ed. Muzicală, Buc., 1967.
4. Vezi http://www.premiumwanadoo.com/cuneiform.languages/fr lexique hittite.htm.
5. Eugen Coşeriu, Despre esenţa limbajului poetic, în “Convorbiri literrare”, serie nouă, nr. 4 (208), p. 30-31, traducere de Eugen Munteanu şi Anamaria Prisecaru.
6. Dicţionarul Etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (M. Vinireanu)
7. G. I. Tohăneanu, Teodor Bulza, O seamă de cuvinte româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1976, p. 24.

CONSTANTIN TEODORESCU. Kitchener ON

Constantin Teodorescu 2/4/2022

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian