Istoria ultimilor Brâncoveni
Constantin și Mihai, doi profesori universitari care trăiesc în Occident, sunt ultimii Brâncoveni născuți în România. Ei au venit pe lume în anii 40 ai secolului trecut și au copilărit într-un București stalinist, având tatăl în închisoare și mama permanent supravegheată de Securitate. În 1964 au lăsat în urmă România și au început o viață nouă în străinătate, cel mare, în Anglia, iar cel mic, în Franța. Azi, ei sunt mândri de numele pe care îl poartă și se amuză un pic amintindu-și cum, după căderea comunismului, originea lor nesănătoasă a devenit în ochii multor români foarte sănătoasă.
La 15 februarie 1942, la fosta reședință domnească de la Mogoșoaia, aflată în proprietatea Marthei Bibescu, a avut loc o nuntă care a adunat o parte din lumea bună a Capitalei României. Mirele, în vârstă de 22 de ani, se numea Constantin. El era fiul din cea de-a doua căsătorie a prințului Mihai Constantin Bibescu-Basarab-Brâncoveanu, un personaj boem care trăise cândva la Paris și îl cunoscuse pe Marcel Proust.
Mireasa, în vârstă de aproape 30 de ani, era o aviatoare cunoscută în epocă. Născută la Viena, la 6/19 martie 1912, era fiica cea mică a lui George Știrbey, un politician conservator care se stinsese în timpul epidemiei de tifos din 1917, și a soției sale Elisabeta (născută Băleanu). Marina a copilărit lângă munții Ciucului, la Dărmănești, în județul Bacău, alături de mama și de sora sa mai mare, Alexandra (Sanda, pentru apropiați), bucurându-se de viața la moșie și câștigându-și renumele de fată zvăpăiată. Când a crescut, s-a lăsat în voia firii ei independente și îndrăznețe. A învățat tainele aviației în 1935, la Școala de zbor Mircea Cantacuzino de la Băneasa, și a devenit cunoscută publicului prin figurile de acrobație pe care le executa la spectacolele aeriene la care era invitată să participe.
Error! Filename not specified.
Error! Filename not specified.
Cei doi miri, Marina și Constantin, au fost părinții a doi băieți, ultimii Brâncoveni născuți în România. Primul dintre ei a venit pe lume la 28 ianuarie 1943 și a fost botezat, așa cum cerea tradiția familiei, cu numele de Constantin. Botezul a avut loc la 21 mai Ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena la Biserica Domnița Bălașa, iar nași au fost bunicul Constantin (care era unul dintre cei trei efori ai respectivei biserici) și mătușa Elisabeta (sora mai mică a tatălui).
Micul Constantin a venit pe lume într-o perioadă istorică agitată. Nașterea sa a avut loc imediat după drama trupelor germane și române de la Stalingrad. Au urmat bombardamentele anglo-americane, ocuparea țării de către sovietici, venirea comuniștilor la putere și plecarea regelui din țară.
La începutul anului 1948, în ziua de 17 februarie, a apărut și cel de-al doilea băiat, care a fost botezat Mihai. Astăzi, el povestește: Botezul meu a fost făcut în apartamentul nostru, pentru că mama a fost sfătuită să facă acest lucru acasă. Veniseră comuniștii și putea fi periculos să mergem la biserică. Am fost botezat Mihai pentru că era imediat după plecarea regelui și multe familii și-au botezat atunci copiii cu numele de Mihai (interviu cu dl. Mihai Brâncoveanu, aflat în posesia autorului).
Doi copii dușmani de clasă
Comunismul a adus vremuri întunecate pentru familiile înstărite, care au început să-și piardă casele și veniturile. Speranța într-o viață decentă, lipsită de umilințe, era dincolo de cortina de fier, în lumea liberă. Este motivul pentru care, în primăvara anului 1948, soții Brâncoveanu au decis să plece din țară. Și-au luat cei doi copii și au mers la malul mării, unde, împreună cu alte cinci persoane adulte (soții Paula și Vasile Stoica, Olimpia Zamfirescu, Radu Teodor Crețoiu și Gheorghe Tambarlidis), au pornit în căutarea unei ambarcațiuni care să-i ducă în Turcia. A fost un plan copilăresc, pentru că litoralul colcăia de agenți și informatori ai Siguranței, aflați în căutarea unor astfel de fugari.
Arestarea a fost inevitabilă. Celor șapte li s-a intentat proces pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei și, în mod curios și chiar neverosimil pentru ceea ce știm astăzi că a însemnat stalinismul, doar bărbații au fost condamnați. Constantin-tatăl a luat trei ani (Arhiva CNSAS, Fond I, Dosar 262090, ff.5-7).
Ajuns la Canal, unde era mare nevoie de forță de muncă, tatăl băieților a fost ținut prin decizie administrativă șase ani, revenind acasă abia în 1954. În tot acest timp, întreținerea familiei a căzut pe umerii Marinei. În 1949 i s-a confiscat și restul averii (o parte o pierduse deja la înfăptuirea reformei agrare din 1945) și, prin 1951, i s-a stabilit domiciliul obligatoriu la ultimul etaj al unei case de pe strada Alexandru Popov (astăzi General Henri Berthelot), unde familia Brâncoveanu a locuit până la plecarea definitivă din România.
Marina nu s-a ferit de munca fizică. Uneori era trimisă, alături de alte persoane din fosta lume bună, să lucreze la amenajarea spațiilor dedicate unor manifestații muncitorești. Mai exact, ei erau printre cei care împodobeau piețele cu lozinci mobilizatoare și cu portrete ale mai-marilor țării. Într-o zi, una dintre sarcinile ei era să pregătească locul pentru o mare paradă 1 Mai sau 23 August. Trebuia să atârne imensele portrete ale grangurilor comuniști, așa cum se făcea. Ea lovea cu ciocanul cu o imensă plăcere așa cum ne povestea mai târziu gândindu-se că le da în cap bestiilor! Până când un prieten a prevenit-o: «Ia-o mai încet, Marina, că se vede!» (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu, aflat în posesia autorului).
De altfel, Securitatea o ținea sub observație... În dosarul deschis pe numele ei cineva o acuza că a comentat dușmănos realizările regimului democrat-popular din țara noastră, precum și evenimentele interne și internaționale.
Cu timpul, băieții au crescut și au mers la școală. Firesc, la istorie au învățat despre voievodul martir Constantin Brâncoveanu, despre care aflaseră mai întâi din familie: Se făcea legătura între domnitor și noi, ca descendenți. Și mă uimea foarte mult cum el era lăudat pentru contribuția sa la artă, iar noi, descendenții, eram văzuți ca având «originea nesănătoasă» și eram considerați «dușmani de clasă»! (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu).
Dacă nu bagi de seamă, te trimit unde e tac-tu!
Revenirea de la Canal a tatălui a mai ridicat moralul familiei (și veniturile au crescut, pentru că s-a angajat pe post de cazangiu). Sigur, în jurul lor Securitatea crease o rețea informativă alcătuită din apropiați, care, sub diferite pretexte, îi vizitau la domiciliu sau le ieșeau întâmplător în cale, deschizând discuția despre greutățile vieții cotidiene sau despre ce se mai auzea la posturile străine de radio... Răspunsurile vagi date de Constantin și de Marina arătau că soții își învățaseră, se pare, lecția. Tatăl băieților nu a ținut însă garda sus tot timpul și, în august 1959, a fost arestat din nou, de data aceasta pentru uneltire contra ordinei sociale. A fost judecat de Tribunalul Militar București și condamnat la opt ani de închisoare (Arhiva CNSAS, Fond SIE, 10367, f.3). Ce făcuse, mai exact? Participase la unele petreceri cu prietenii și își spusese părerea despre cum se trăia în România. Iar cei care l-au condamnat au interpretat faptele lui Constantin Brâncoveanu astfel: a avut întâlniri clandestine organizate cu diferite elemente și a comentat dușmănos realizările regimului democrat-popular. Opt ani, pentru nimic!
Și băiatul cel mare a riscat închisoarea. Mare amator de muzică, Constantin participa des la spectacolele de la Operă sau de la Ateneu. Făcându-și prieteni printre artiști, s-a trezit implicat în ceea ce este cunoscut drept Procesul cântăreților de la Operă. Astăzi, când își amintește, deși vorbește degajat, o undă de revoltă pare că se mai simte în vocea sa: Să fi fost prin 1960... Erau arestați Dinu Bădescu, cu prietena lui, Viorica Cojocaru, care era pianistă, Valentina Crețoiu, Șerban Tassian și Cornelia Gavrilescu... Erau acuzați că discutau chestii de politică, nefavorabile regimului de atunci. A venit Securitatea să mă ia și pe mine, de la Biserica «Domnița Bălașa», unde eram zugrav, ca să mă întrebe ce știam despre Dinu. Și acolo m-au amenințat cu multe lucruri, inclusiv că n-o să-mi mai văd mama. Și am ajuns martor al acuzării la Tribunalul Militar, când a fost procesul. Acolo i-am văzut pe soliștii arestați ai Operei, arătau absolut înspăimântător. Erau slabi, palizi, îmbătrâniți... Șocul mi-a dat curaj și am fost de partea lor. Când am fost întrebat dacă am auzit vreodată expresia «viață de câine», am răspuns: «Da, sigur, cu referire la viața muncitorilor din America!». Atunci, președintele Tribunalului m-a amenințat: «Dacă nu bagi de seamă, te trimit unde-i tac-tu!» Am avut foarte mult noroc, pentru că a venit ordin de sus să le dea drumul, adică să fie condamnați la doar cât aveau de când erau arestați. Și așa m-au lăsat și pe mine în pace! Acei interpreți nu erau bine văzuți de comuniști, pentru că au cântat în anii războiului în Europa ocupată de nemți. Dinu Bădescu chiar regreta că nu a rămas la Viena... De fapt, el rămăsese la Viena după război, dar a avut ghinionul să se afle la Praga în 1948, când comuniștii au pus mâna pe putere. Și a fost trimis, obligatoriu, în România, nu a mai putut reveni în Austria....
Limbă rusă și pian
Frații Brâncoveanu au urmat cursurile Liceului Sfântul Sava (numit în epocă Nicolae Bălcescu). Profesorii i-au privit cu simpatie pe cei doi (în anii 30 îl avuseseră ca elev și pe tatăl băieților). Am avut niște profesori extraordinari acolo: pe Bărbătescu la română, pe Anghelescu la botanică, pe doamna Grom o minunată basarabeancă la rusă. Acești profesori, într-un fel, ne apărau, pe Mihai și pe mine. Ne încurajau să avem note mari, ca măcar sub acest aspect să nu putem fi atacați, își amintește astăzi cel mai mare dintre frați.
Constantin a susținut bacalaureatul în 1960 și a dorit să urmeze arhitectura (era influențat în acest sens de unchiul său, arhitectul G.M. Cantacuzino, soțul Alexandrei Știrbey). Nu a îndrăznit să se înscrie la facultate, ci și-a depus dosarul la Școala tehnică de arhitectură, dar nici acolo nu a fost acceptat. Pentru a-și câștiga pâinea, a început să lucreze ca zidar, apoi ca zugrav, la Biserica Domnița Bălașa.
În 1962 a realizat că singura șansă de a face studii superioare i-o putea oferi Institutul de limba și literatura rusă Maxim Gorki. Am decis să intru la Institut își amintește astăzi domnia sa pentru că aveam talent la limbi străine și în liceu am avut note mari la limba rusă. Și am intrat al doilea, în 1962. Nu a mai avut nimeni ce să zică... În toamna lui 1963, institutul s-a desființat, de fapt, s-a transformat în Facultatea de limba și literatura rusă, în cadrul Universității București... La «Maxim Gorki» m-am acomodat foarte ușor, și acolo am avut profesori excelenți. O doamnă, Ita Grossman, care ținea la mine mult... Preda limba și fonetica rusă. Apoi, mai era Cornelia Comorovski, care a plecat la Paris, și a venit, în anul II, Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Tot în anul II, la limba română, am avut-o ca profesoară pe Mioara Avram. Ea era o superbă profesoară și lingvistă, dar cu o reputație de a fi foarte zgârcită cu notele. Dar mie mi-a dat 10. Și am aflat mult mai târziu că a fost chemată de decan Rudenko îl chema și i-a spus: «Tu, care niciodată nu dai 10 nimănui, te-ai găsit tocmai ăluia să-i dai!».
Mihai, fratele mai mic cu cinci ani, a împărtășit talentul pentru limbi străine al lui Constantin (amândoi vorbeau franceza foarte bine, pentru că o învățaseră în familie), dar și pasiunea pentru muzică: La vârsta de șase ani am petrecut o vară la Ciucea, unde unchiul meu, arhitectul G.M. Cantacuzino, lucra la Mausoleul lui Octavian Goga. Atunci am cunoscut-o pe Veturia Goga, care era o persoană foarte drăguță. Ea reușise să-și păstreze proprietatea. Avea și livada, și castelul... În tinerețe, ea a fost cântăreață de operă. Pe vremea când am vizitat-o eu, asculta muzică la radio, pentru că reîncepuse să se dea muzică bună. Noi nu aveam un astfel de aparat. O duceam foarte rău, tata era închis... Ea mi-a dat niște bani să ne cumpărăm un radio, ceea ce am și făcut. Apoi am început să studiez pianul, cam de la vârsta de șapte ani. Am avut o primă profesoară, bună pentru începători, care, după trei ani, mi-a spus: «Mi-am terminat misiunea, găsește-ți pe altcineva». Și am continuat cu o celebră pianistă, Nadia Chebap, rusoaică de origine. Pe vremuri cunoscuse celebritatea, acum nu mai avea voie să apară pe scenă... Ea i-a fost profesoară și lui tata. A doua mare pasiune a lui Mihai a fost matematica. Când a venit vremea să-și aleagă cariera, a optat pentru aceasta din urmă.
Veste bună
La începutul anilor 60 viața a devenit un pic mai respirabilă pentru Marina Știrbey-Brâncoveanu și băieții ei. Nu numai că fiul ei cel mare și-a început studiile superioare (fie ele și de limba rusă!), dar la fel de important ei i s-a ridicat interdicția de a părăsi Bucureștiul, pe care o avea de treisprezece ani. Până în 1963 mama nu putea ieși din București fără autorizație. Norocul nostru orb a fost că i s-a dat acest DO [domiciliu obligatoriu n.a.] în București și nu în fundul Bărăganului, cum au fost multe cazuri ca, de exemplu, [aviatoarea] Nadia Russo, Pia Zamfirescu etc. Mama s-a prezentat la miliție pentru a i se ridica acest DO. În orice caz, era hotărâtă să nu spună «Mulțumesc!» pentru ceva ce era normal. DO-ul era anormal! În același timp își dădea seama că ceva trebuia să spună! Soluția ei a fost genială. Le-a spus: «Veste bună!» Am putut atunci, Mihai și cu mine, să avem prima noastră vacanță cu mama. Am mers cu cortul la Dâmbul Morii, pe linia București-Brașov, după Timiș, cel de Sus si cel de Jos. Apoi peste dealuri la Câmpulung și înapoi la București. Una dintre cele mai bune și reușite vacanțe din viața mea... (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu). Trecuseră însă două decenii de când Marina și Constantin Brâncoveanu se căsătoriseră la Mogoșoaia. Marina simțea că nici anii care urmau nu promiteau nimic bun. A hotărât, din nou, să plece din țară. Mai ales că de dincolo își putea ajuta soțul mai ușor, care era încă închis. De data aceasta a procedat altfel. Sanda, sora ei mai mare, era în Anglia, iar în Franța se afla Matei Brâncoveanu, singurul frate al soțului care mai era în viață (doi frați muriseră în război). Cu ajutorul lor și al Marthei Bibescu s-a pus în mișcare o întreagă operațiune diplomatică menită să creeze presiune asupra regimului de la București. Diferite personalități din lumea politico-diplomatică occidentală au cerut autorităților să permită familiei Brâncoveanu să plece definitiv din România. La începutul anului 1964, guvernul român a acceptat.
Vestea că li se permite plecarea a venit însoțită de o cerere care i-a revoltat, și pe băieți, și pe prințesa Brâncoveanu. Membrii familiei urmau să-și piardă cetățenia. Mihai Brâncoveanu își amintește: Pe la începutul lui 1964 am primit autorizația de a pleca, după ce rude și prieteni din străinătate au intervenit, pe căi diverse, pe lângă autoritățile române. Pentru a părăsi țara, am fost obligați să renunțăm la cetățenia română. Este, de altfel, singurul document pe care, deși minor (aveam 16 ani), l-am semnat singur! Firește, nu aveam nicio poftă să semnez; mama mi-a șoptit la ureche, pe franțuzește, că în orice caz semnătura mea n-avea nicio valoare, având în vedere vârsta mea! Toate celelalte documente erau contrasemnate de mama.
Plecarea Marinei și a celor doi copii a avut loc la 17 aprilie 1964. Trei bilete au fost rezervate din străinătate, pe numele lor, la compania aeriană belgiană Sabena. Un prim zbor îl făceau de la București la Bruxelles, iar din capitala Belgiei luau un alt avion pentru Londra.
Mihai Brâncoveanu: Noaptea dinaintea plecării am petrecut-o la hotelul aeroportului Băneasa. Pâna în ultimul moment mama a sperat că tata va apărea la aeroport și va călători cu noi. Se pare că au fost, efectiv, cazuri în care deținuți au fost duși direct din închisoare în avion... Lucrurile nu s-au petrecut însă astfel. Tata a fost eliberat două luni mai târziu, cu ocazia unei importante amnistii. Și-a revăzut părinții, care erau amândoi în viață, și a făcut cele necesare pentru a obține autorizația de a pleca în Anglia, unde a sosit între Crăciun și Anul Nou. În Anglia, locuiam într-o căsuță amabil pusă la dispoziția noastră de două prietene englezoaice de-ale mamei, care în anii 30 veniseră în România. Se afla într-un mic sat din Kent (East Brabourne), la câteva zeci de metri de casa Sandei Cantacuzino și la ceva mai mult de o oră de mers cu trenul la Londra. După circa un an, tata a fost angajat la BBC, unde se ocupa de emisiunile în limba română: buletin de știri, reportaje despre evenimentele culturale la care participau artiști români, de pildă soprana Ileana Cotrubaș, care cânta regulat la Covent Garden sau la celebrul festival de la Glyndebourne. Tata făcea aproape zilnic drumul dus-întors cu trenul până la Londra, iar mama rămânea la țară să se ocupe de casă; totdeauna a detestat marile orașe... După vreo cinci-șase ani, părinții au cumpărat (luând un împrumut) o casă ceva mai mare, cu o grădină, la circa 10-15 minute de mers cu mașina de East Brabourne.
Au rămas acolo până când tata s-a pensionat, în 1981. În timpul călătoriilor lor în Franța, unde doreau să se stabilească o dată ce tata va fi la pensie, au găsit o casă care le-a plăcut. Era tot într-un cătun, numit Bouloc, în departamentul Tarn-et-Garonne, la circa o sută de kilometri nord de Toulouse. Au cumpărat-o în 1981, s-au mutat în ea în primăvara lui 1982 și au vândut proprietatea din Anglia. Din păcate, tata n-a profitat decât prea puțin de această nouă casă: în dimineața zilei de 18 noiembrie 1983 a murit subit de un infarct. Nimeni nu se aștepta la un sfârșit atât de timpuriu: sănătatea lui părea excelentă... Pentru mama, mai în vârstă ca el cu opt ani, a fost o lovitură cumplită. Cu mult curaj, a reușit însă să se refacă, să-și organizeze o viață relativ plăcută în sud-vestul Franței, înconjurată de prieteni. Fratele meu și cu mine ne duceam regulat să o vedem. (...) Până prin 1995 era capabilă să plece singură cu mașina chiar pe distanțe mai lungi: de mai multe ori a venit până în regiunea Nisei, unde socrii mei de atunci aveau o casă unde petreceam o parte din vacanța de vară. Prin 1997, sănătatea ei a început să se deterioreze. Ultimele șase luni din viață le-a petrecut într-o casă pentru persoane în vârstă, la câțiva kilometri de Bouloc. A murit pe 15 iulie 2001, la vârsta de 89 de ani. Casa de la Bouloc am pastrat-o, și sunt încântat să mă întorc acolo de câte ori am posibilitatea să o fac.
Legătura prinților Brâncoveanu cu România, reluată după căderea comunismului
Ce au făcut cei doi băieți în Europa Occidentală? Mihai, cel mic, a ales matematica și Franța. În 1971 a absolvit studiile superioare la Paris și s-a angajat la Centrul de cercetare științifică în matematică. După zece ani a început să predea la Universitate și asta face și azi. Este specializat în teoria probabilităților. Nu a uitat de muzică, dar nu mai avut timp să studieze cât și-ar fi dorit. Uneori cântă la pian în public (a făcut-o și anul trecut la București, la Ateneu, când a interpretat o piesă la patru mâini împreună cu Dan Grigore). În plus, din 1971 semnează cronici muzicale în La Revue des Deux Mondes, una dintre cele mai vechi reviste franceze.
În 1984 s-a căsătorit cu Bettina Funck-Brentano. Primul lor copil, un băiat, s-a născut în 1991 și a primit numele de Clement-Constantin. Apoi a venit pe lume o fetiță, Ana, care s-a stins la vârsta de patru ani și jumătate, în urma unei tumori la creier (a trăit între 1994 și 1999). În prezent, Mihai Brâncoveanu este recăsătorit cu Laetitia Le Guay și au împreună două fete: Isolda (n. 2005) și Maria (n. 2006).
Constantin Brâncoveanu a ales istoria și Anglia: Ajuns în Occident, am constatat că aici era cerere de oameni care cunoșteau limba rusă. Am decis să exploatez acest lucru și așa am făcut carieră universitară. În 1964 am susținut un interviu la Kings College din Cambridge în ideea de a studia în continuare limbile străine. Am fost acceptat cu rusa ca limbă principală și cu franceza ca limbă secundară. Am descoperit [însă] că mă interesau mai degrabă subiectele de istorie și de gândire politică decât cele lingvistice. În toamna lui 1967 am plecat cu bursă în America, la Harvard, pentru master. Acolo am studiat istoria. După ce am încheiat la Harvard, m-am întors în Anglia, pentru că nu voiam să pierd perioada de calificare pentru cetățenie, care era de cinci ani din opt. Dacă nu reveneam în 1970 pierdeam momentul și trebuia să reiau întregul proces. Nu doream, pentru că în acel moment eram apatrid. Un an am fost la specializare, la Oxford, apoi am primit primul meu post universitar, la Colegiul Christ Church (Oxford). Am stat acolo în perioada 1971-1976, după care am plecat la Universitatea din Manchester, unde am rămas până în anul 2000, când am ieșit anticipat la pensie. După care am mai predat cinci ani free lance, dar aproape full time, la Universitatea Sheffield. În prezent, Constantin Brâncoveanu predă cursuri de vară despre istoria Rusiei (perioada 1850-1950) în Statele Unite, la Universitatea din Missouri. Nu a fost căsătorit niciodată.
Legătura prinților Constantin și Mihai Brâncoveanu cu România a fost reluată după căderea comunismului. Statul român le-a redat cetățenia (cu scuzele de rigoare) și îi putem întâlni uneori în timpul deselor vizite pe care le fac în țara în care s-au născut în București sau la mănăstirile ctitorite în Oltenia de voievodul martirizat în 1714. Desigur, nu știm cine sunt, discreția fiind una dintre trăsăturile lor...
Bibliografie
Arhiva C.N.S.A.S., fondurile I și SIE
Interviuri cu Constantin și Mihai Brâncoveanu
Sorin Turturică, Aviatoarele României. Din înaltul cerului, în beciurile Securității, Editura Militară, București, 2013
|
Autor Sorin Turturică 2/4/2022 |
Contact: |
|
|
