„L-au întâlnit pe Brâncuși. Interviuri și mărturii prezentate de Doïna Lemny / Ils ont rencontré Brâncuși. Interviews et témoignages présentés par Doïna Lemny”
Critic de artă de largă recunoaștere internațională, dna DOÏNA LEMNY a fost, mai întâi, documentaristă la biblioteca Muzeului Național de Artă Modernă din Paris, unde s-a ocupat cu înregistrarea și analiza fondului de documente „Brâncuși”. Înfruntând mucegaiul și praful din filele cercetate, mărturisește: „am înaintat cu credința că aveam pe mână comori neprețuite, care-mi permiteau să mă apropii de un artist de care nici nu mi-aș fi putut închipui să mă pot ocupa vreodată.” Între timp, s-a înscris la doctorat, la Sorbona (Paris, I, dec. 1997), cu o temă despre autorul „Ledei”, Brâncuși devenind – mărturisea autoarea – „o pasiune constantă”. În 1997 a fost alături de muzeografi și restauratori la redeschiderea atelierului „Brâncuși” de la Centrul Georges Pompidou, pregătind, împreună cu MarielleTabart, catalogul colecției Atelierului.
Grație accesului profesional la arhiva artistului, au luat naștere lucrări de importanță majoră privitoare la viața și opera lui Brâncuși, adevărate documentare fără de care este imposibilă cunoașterea și înțelegerea vieții și operei lui Brâncuși: „La DationBrancusi. Dessins et Archives” (Paris, 2003); „Brâncuşi inedit. Însemnări şicorespondenţă românească”, în colaborare cu Cristian-Robert Velescu (Humanitas, 2004).
Totodată, cercetătoarea a editat câteva studii și monografii dintre care amintim, volumul „Brancusi”(Oxus, 2005), tradus și în românește (reluat încoll. «Monographies», Éditions du Centre Pompidou, 2012); „Brancusi&Gaudier-Brzeska : points de convergence” (Paris, L’Échoppe, 2009);„LizicaCodréano, unedanseuseroumaine dans l’avant-gardeparisienne” (Lyon, Fage, 2011); „Brancusi, au-delà de touteslesfrontières” (Lyon, Fage, 2012) /„Brâncuși – artistul care transgresează toate hotarele” (Editura Noi Media Print, București, 2012); „Henri Gaudier-Brzeska : un sculpteur «mort pour la France»” (Fage, 2015); „CorrespondanceBrancusi –Duchamp” (éditionsDilecta, Paris, 2017); „Brâncuşi& Marthe. Povestea de iubire dintre TantanşiTonton”(Editura Vremea, 2019, traducere din limba franceză de Doina Jela şi Silvia Colfescu) ș.a.
Dacă amintim și opera de curatoriat mai veche sau, bunăoară, mai recentă precum expoziția „BRÂNCUŞI. SUBLIMAREA FORMEI”, de la Centrul BOZAR din Bruxelles, în cadrul celei de-a 27-a ediții a Festivalului Internațional de Arte EUROPALIA din Belgia – cea mai amplă retrospectivă a operei lui Constantin Brâncuşi din ultimii 25 de ani, însumând 25 de sculpturi brâncușiene din marile muzee ale lumii, fotografii și documente,funcționând în perioada 1 octombrie 2019-12 ianuarie 2020, – vom avea imaginea exactă a unuia din cei mai devotați și profesioniști brâncușiologicontemporani, domeniu de excelență în cercetarea românească și internațională, căruia noi înșine i-am dedicat lucrarea „Brâncuși – orizonturi critice” (2009), în care Doina Lemny beneficia, între cei 34 de brâncușiologi români și străini, de un amplu capitol, cu realizările de la acea dată.Un profil ce absorbea toate datele personalităţiişivocaţiei sale documentarist-ştiinţifice (pp. 425-451).
Între timp, bibliografia domniei sale a cunoscut o mirobolantă desfășurare documentară și interpretativă, lucrarea de față venind, în mod deja obișnuit, cu date noi în conturarea portretului lui Brâncuși prin câteva mărturii inedite. Un nou prilej de bucurie și pentru noi, care tocmai îi trimisesem distinsei cercetătoare contribuția noastră editorială la o mai bună cunoaștere a oamenilor din viața artistului, apărută sub forma unui dicționar monografic „Constantin Brâncuși – Oamenii din viața lui” (Tipo Moldova, 2020, 906 p.). Răspunsul prompt, admirativ și generos, s-a concretizat în cronica publicată în „Observator cultural” (nr. 1028/ 27 august 2020), intitulată „Brâncuși – un dicționar impresionant”…
*
Volumul bilingv „L-AU ÎNTÂLNIT PE BRÂNCUŞI”(2020) cuprinde 12 interviuri luate unor persoane care l-au întâlnit pe Brâncuşi şi câteva mărturii ale altora (5), apărute în periodice sau în lucrări memorialistice.
Atât persoanele intervievate (Irène și Pascu Atanasiu, Hanna Ben-Dov, Céline Chalem, Bernard Dorival, Sidney Geist, ĖtienneHajdu, François-Xavier Lalanne, StanislasLélio, Jacqueline Matisse-Monnier, François Stahly, Ėdith de La Tour, Dora Vallier), cât și autorii de scrieri memorialistice (Jean Cassou, Oscar Chelimsky, Jacob Epstein, Reginald Pollack, Samuel Putnam) au remarcat la artistul din Montparnasse: privirea vie, iscoditoare, fixarea pe esențe a imaginației artistice, discreția și vitalitatea temperamentală, generozitatea și bunul simț (sancționând aspru pe cei necuviincioși), felul de a fi cu cei apropiați sufletului său în spațiul atelierului de lucru, totodată spațiu al locuirii sale, atmosfera de vrajă a atelierului cu lucrări și felurite amenajări ori instalații, bunătatea, blândețea, naturalețea în toate, o anume sensibilitate față de femei plină de „delicatețe” și „respect”, prietenia și ajutorul acordat celor aflați în impas, spiritul jovial, ludic ori sapiențial, plăcerea de a-și arăta lucrările dar nu de a le „explica”, hotărârea de a rămâne el însuși până la capăt, demnitatea suferinței și a sfârșitului etc.
Parcurgând, descifrând și transcriind arhiva lui Brâncuși, cercetătoarea a cunoscut „din interior” personalitatea artistului, nutrind speranța să cunoască memorialiști și confidenți ai vieții lui Brâncuși, care mai puteau fi în viață, precizează criticul de artă DoïnaLemny în Prefațaacestei culegeri de „interviuri și mărturii” „L-au întâlnit pe Brâncuși”, ediție bilingvă, română-franceză, apărută de Editura „Vremea”, în „Colecția Fapte, Idei, Documente”.
În mod fericit, dna Lemny a întâlnit asemenea persoane, după unele infirmații și investigații, unele acceptând să acorde interviuri, altele dovedindu-se mai reținute într-o discreție cam inexplicabilă, precum John Moore, fiul artistului cu artista Vera Moore, care „nu l-a văzut pe Brâncuși decât de două ori în viață” (sculptorul însuși refuzând orice apropiere!) sau Dina Vierny, modelul și iubita lui Aristide Maillot, nedorind să fie „înregistrată” întrucât considera că „ceea ce avea să spună nu era foarte important” (id est: refuzul artistului de a recunoaște influența lui Maillot asupra sa!)… Aceeași dorință de a nu fi înregistrată a întâmpinat-o în legătură cu moștenitoarea Natalia Dumitrescu, vizitată prin 1995, „foarte în vârstă și bolnavă”…
*
„A parcurge arhiva unei personalităţi înseamnă a intra în intimitatea ei, înseamnă de asemenea a încerca să-i înţelegi parcursul, să limpezeşti anumite aspecte ale operei sale. Ca în oricare cercetare, fiecare detaliu din arhivă trimite la alte informaţii care, puse în context, alcătuiesc povestea unei vieţi închinate creaţiei. Pe tot acest parcurs, lung şi pasionant, am reţinut nume, adrese de persoane care l-au întâlnit, ceea ce mi-a permis să lărgesc aria de investigaţie”, spune autoarea în Prefaţacărţii, punctând interesul pentru întâlnirea unor persoane care l-au cunoscut pe artist:
„Nutream încă speranţa să găsesc persoane care l-au cunoscut pe artist şi care ar fi putut să exprime sentimentele pe care le-au trăit când au fost în preajma lui. O selecţie a acestor documente s-a dovedit a fi necesară pentru că, ţinând cont de personalitatea excepţională a lui Brâncuşişi de renumele său câştigat mai ales de când a pătruns în spaţiul american, unii martori nici măcar nu-l întâlniseră pe artist, dar reluaseră informaţii primite de la alte persoane care se exprimaseră deja…”
Norocul i-a surâs, atât cât s-a mai putut, cercetătoarei DoïnaLemny, reușind să cunoască nu mai puțin de 13 persoane care au relaționat cu Brâncuși, mai strâns sau doar accidental, între acestea, ordonate în ordine alfabetică, s-o spunem din capul locului, fiind Sidney Geist, după familia Irene & Pascu Atanasiu și Jean Cassou, cel mai important. Pe sculptorul și renumitul brâncușiolog american SIDNEY GEIST (1914-2005), – considerat drept „cel mai exigent «profesor» în brâncușiologie”,prin fidelitatea față de artist și rigoarea cu care i-a analizat opera – Dna Lemny l-a cunoscut prin 1995 la New York, reluând conversația asupra aceluiași subiect „ori de câte ori Sidney venea la Paris”. Apreciindu-i, în ciuda unor păreri contradictorii, „sinceritatea și căldura” cu care acesta își susținea punctele de vedere, impunând „respect și cordialitate”, prin 2005 îi dedică cercetătorului și sculptorului un articol în revista „Ligeia” (Paris), considerat de adresant „excepțional”. Aflăm din consistentul interviu luat brâncușiologuluiGeist, autor al mai multor lucrări dedicate lui Brâncuși (în 1967, 1969, 1975, 1978), că primul contact avut cu sculptura brâncușiană datează din 1933, la „Brummer Gallery”, pe când avea 19 ani. Adolescentul new-yorkez adunase, încă de la 12 ani, poze cu operele lui Brâncuși, decupându-le din ziare, frapându-l prin frumusețea ei bizară „Domnișoara Pogany”, pe care a lipit-o pe perete, în camera sa. Ulterior a aflat și învățat „multe lucruri despre Brâncuși”, vizitând Muzeul de Artă Modernă din New York în 1933 („am văzut această expoziție minunată” fiind „șocat”: „Am văzut acolo pe Brâncuși, opera, nu omul”). În 1949, când s-a dus la Paris să-l cunoască pe sculptorul cunoscut deja în întreaga lume, „eram ca fermecat”, mărturisește Geist. Nu avea niciun gând atunci, el, elevul lui Zadkine, să scrie despre Brâncuși, „toate au venit mai târziu”. Brâncuși era mai cunoscut în Statele Unite ale Americii decât în Franța, acolo el vânduse cele mai multe lucrări, fiind foarte cunoscut și datorită procesului cu vama americană din 1926-1928.
Vizitându-l împreună cu un coleg de origine japoneză, după prealabilul telefon obligatoriu, Brâncuși, în vârstă de 73 de ani, îi primește cu bunăvoință, arătându-le câteva lucrări (stăruind asupra „Țestoasei zburătoare”). Vizita s-a repetat în 1950, când sculptorul avea drept vecini în ImpasseRonsin doi sculptori americani (Reginald Pollak și Oscar Chelimsky), apoi, aflat în vizită la Oscar, în primăvara lui 1951, l-a văzut (pentru ultima oară) și pe Brâncuși „așezat pe o buturugă în ținuta lui de lucru, înconjurat de oamenii de la petrecere (…) și de o ceată de copii” ascultându-l vorbind „despre lume, despre univers”. Mai târziu, prin 1958, Geist va scrie despre Brâncuși, recenzând cartea Carolei Giedion-Welcker. Pentru a-l înțelege mai bine pe artist, Geist va învăța limba română și va veni de câteva ori în România, cu toate că, în privința izvoarelor artei lui Brâncuși, s-a convins că „ele nu sunt acolo”: „el nu este sculptor român. El este internațional, școală europeană.” A reținut la Brâncuși „bunul simț al artizanului”, „mintea bună”, „desăvârșirea tehnică” precum în „Leda” sau ciclul de 27 de „Păsări” („cel mai mare sculptor tehnic”). În 1964, Sidney Geist a venit la Tg.-Jiu și Hobița, dar și la Craiova, după care a mers la cimitirul din Buzău, a convorbit cu Otilia Cosmuță și cu Pallady. Apoi, trecând prin Viena, a văzut la muzeu „Figura ghemuită” a lui Derain (1907), „foarte importantă piesă pentru Sărutul” („el a luat ideea de la A. Derain, dar a depășit-o”, reușind să facă „două forme într-una singură” ca în Leda). Geist apreciază „muzicalitatea” ritmurilor sculpturale brâncușiene, convins că artistul „a purtat în spiritul său această muzicalitate toată viața”. Să reținem și recomandarea făcută de Geist intervievatoarei sale: „Ar fi interesant să faceți o listă a oamenilor care afirmă că au mers în atelierul lui. Ar fi sute, pentru că toată lumea își închipuie că l-a vizitat pe Brâncuși…” (ceea ce am încercat noi în Dicționarul esențial monografic „Constantin Brâncuși – Oamenii din viața lui”, 2020, care, iată, poate fi augmentat cu noi mărturii). Dar însuși Gest se arată foarte circumspect în privința acestor „povestitori” martori: „Nu mă mai încred în acești martori. De aceea am decis să nu-i mai întâlnesc”. Despre ultima vizită la Tg.-Jiu și Hobița, aceea din 2000, Geist nu mai pomenește. În lucrările noastre, „Brâncuși – orizonturicritice” (2009) șidicționarul mai-sus menționat reproducem chiar câteva fotografii luate la fața locului cu Sidney Geist, bucuros să cunoască tradițiile populare gorjene și să viziteze bisericuța de lemn din Hobița.
Un interviu lămuritor privind relația pictorului cu numiții săi „legatari testamentari”, dar și despre oamenii care i-au trecut pragul în anii din urmă, până în ultima clipă de viață, este cel realizat cu familia dr. IRÈNE &PASCU ATANASIU (1913-1995), prieteni mai apropiați din ultimul deceniu de viață. Stabilit la Paris în 1946, doctorul Pascu Atanasiu a lucrat la Institutul Pasteur, devenind medicul curant al sculptorului. Se cunoscuseră prin intermediul unui prieten comun, tânărul sculptor Gigi Teodorescu, care locuia atunci în ImpasseRonsin. Pascu aflase și de la Doamna Arethie Tătărescu, dar și de la colegul lui dr. C. Levaditti, uneledate despre Brâncuși, așa că nu i-a trebuit mult sculptorului să-i câștige prietenia pe viață, celui pe are îl va numi „executor testamentar” (calitate în care a rămas profund indignat de moștenitorii „hrăpăreți”, intentându-le și un proces la care familia Pascu a renunțat ulterior). Să reținem că în 1954, Brâncuși, deși bolnav, dar simpatizând-o mult pe Irène, a îmbrăcat costumul englezesc și a fost nașul de cununie al soților Atanasiu… Interviul, foarte important, lămurește atmosfera în care își petrecea ultimele zile muribundul, persoanele care s-au arătat devotate cu adevărat și chiar preocupate de soarta atelierului după moarte (Valentine Hugo, SonyaDelaunay , Jean Cassou, dna Vienne – „insistând ca Brâncuși să-și facă testamentul”).
Alte interviuri privesc, în general, întâlniri mai de suflet dar și unele așa-zis convenționale. O relație sufletească aparte a avut artistul cu pictorița HANNA BEN-DOV(1920-2008), numită de Brâncuși «Annika», hipocoristic popular românesc, care a locuit împreună cu soțul ei, sculptorul american Reginald Pollack, în ImpasseRonsin. Foarte bucuroasă și mândră că l-a cunoscut, pictorița, care se afla uneori în atelierul sculptorului, evocă nu numai câteva personaje cunoscute acolo, dar și unele confesiuni și întâmplări ale celui care „trăia ca un sălbatic într-un regat pe care și l-a creat și în care el era regele”. Reținem că artistul, „foarte modest și generos”, „primea cu foarte multă afecțiune” și era „deschis și adesea bine dispus, nu bea deloc, pot să jur asta”… „N-am cunoscut niciodată un om de o astfel de integritate, care trăia într-o unitate absolută! O ființă excepțională. Artistul și omul erau una și aceeași persoană.” O întâmplare merită amintită, totuși: văzând că noii pantofi o strâng, Brâncuși a încercat să-i „aranjeze”, ungându-i cu ulei de cânepă ca să-i lărgească, dar, vai!, pielea s-a stricat. Atunci, Brâncuși, văzând-o tristă, s-a îmbrăcat în negru, a chemat un taxi și a mers la Bazarul de la Primăria Parisului, „de unde mi-a cumpărat altă pereche de pantofi”… Gest pe care un Picasso nu l-ar fi făcut, spune ironic Annika…
Amintirile artistei CÉLINE CHALEM(1913-2008) despre Brâncuși, spontane și alerte, sunt „autentice”, apreciază intervievatoarea. L-a cunoscut pe Brâncuși „cu doi ani înainte de a muri, când era bolnav”, ea aflându-se în ImpasseRonsin ca să ia lecții de desen de la sculptorul în piatră DelDebbio. Ispitită de ușa albastră a atelierului lui Brâncuși, este prevenită de maestrul ei că acela în curând „o va insulta”… Dar tânăra domnișoară atrage atenția lui Brâncuși, care o cheamă în atelier, „a doua zi degustând șampanie cu miere, pentru că medicul i-ar fi recomandat-o”… Astfel, ori de câte ori mergea la cursuri la DelDebbio, Céline trecea și pe la Brâncuși, prilej de a reține câteva sfaturi și învățăminte. A fost prezentă la înmormântarea din Montparnasse, vreo „șapte” persoane în total, „DelDebbio plângea la fel de mult ca mine pentru că ținea la el, deși Brâncuși îl insulta mereu.” Finalmente mărturisește că „am fost dezgustată de oamenii care l-au trădat pe Brâncuși”…
BERNARD DORIVAL(1914-2003), directorul adjunct al Muzeului Național de Artă Modernă din Paris, a contribuit, alături de Jean Cassou, la îmbogățirea colecțiilor de artă ale muzeului, în paralel fiind profesor de istoria picturii franceze moderne și autorul unor lucrări în domeniu (despre curente artistice și monografii de artiști). Despre Brâncuși a declarat că nu are „nimic interesant să-mi spună”, totuși autoarea consemnează că Dorivall-a cunoscut pe artist în primăvara lui 1947, când muzeul îi cumpărase trei lucrări (Muza adormită, Cocoșul, Foca).Brâncuși ar fi dorit „ca Foca să se învârtă în jurul propriului ax”, de aceea a venit însoțit de uu electrician, dar instalația „a funcționat doar câteva ore”… Cu barba-i patriarhală și în ciuda straniei înfățișări, artistul „inspira mult respect”, „știind foarte bine să-și interpreteze personajul”… Dorival l-a revăzut pe Brâncuși apoi în 1954, când, împreună cu Jean Cassou, și asistenta, doamna Vienne, s-au purtat discuții în atelier pentru donația dorită de sculptor către Statul Francez, donație care nu era pe placul soților Istrati, „dar Brâncuși ținea morțiș să dea Franței acest atelier, pe care nu voia să-l dea României (…) Cred că dacă România n-ar fi fost comunistă, atelierul ar fi fost la București.” Negocierile au durat „destul de mult, un an sau doi”, intervenind în discuție și medicul Pascu Atanasiu, executorul testamentar, între familia acestuia și „legatarii testamentari” neexistând o relație bună din cauza intereselor celor din urmă… Când a făcut donația, spune Dorival, „Brâncuși a lăsat Statului francez, alături de operele din atelier, „biblioteca, vioara și arhiva sa”. Biblioteca număra în jur de 160 de cărți, treizeci de cataloage și șaizeci de reviste.
Din interviul cu sculptorul francez ETIENNE HAJDOU(1907-1996), născut la Turda în România, aflăm că l-a cunoscut pe Brâncuși în anul 1938, având cu acesta „un contact spiritual”. Primit cu amabilitate, sculptorul nu i-a dat niciun sfat, în prezența sa doar „frecând și șlefuind”: „Cea mai bună lecție pe care am primit-o de la el a fost înțelegerea operei, simbolistica oului care era la originea tuturor lucrurilor. Era forma pură și purificată”.
Sculptorul și gravorul FRANCOIS-XAVIER LALANNE(1927-2008) a locuit împreună cu soția sa, Claude, sculptoriță și decoratoare, în ImpasseRonsin, fiind vecin cu Brâncuși și „acceptați ca tineri artiști”, având relații de „simplă vecinătate”, sculptorul venind adesea la ei, pentru că se plictisea. Aflăm că dacă Natalia Dumitrescu venea adesea în atelierul lui Brâncuși, Alexandru Istrati „nu intra niciodată în atelierul lui. Brâncuși nu-l iubea deloc, mai ales în ultimii ani ai vieții, când l-am cunoscut. El o accepta numai pe Natalia, iar Alexandru trebuia să respecte interdicția”. De asemenea, sculptorul „își alegea prietenii”, pe artistul Max Ernst, instalat la numărul 52-53, Brâncuși „îl detesta”, spunând că, atunci când trece prin fața atelierului său, „neamțul” îi aspira energia! Nici pe Picasso nu-l primea, despre care se spunea că „fură” găselnițe de la artiști… Privitor la donația ce intenționa s-o facă, Brâncuși era foarte discret, între 1955 și 1957 printre artiștii din ImpasseRonsin se vorbea că atâta timp cât Brâncuși este în viață municipalitatea amâna demolarea atelierelor, în general zona fiind considerată „insalubră”. Imediat după moartea lui Brâncuși, municipalitatea „a oprit apa”, obligându-i pe artiștii locatari din ImpasseRonsin să se mute „repede, pentru a instala o spălătorie în locul atelierelor”. Se sfârșea o epocă…
Un moment „decisiv în cariera mea” l-a constituit întâlnirea cu Brâncuși și pentru sculptorul STANISLAS LÉLIO(1927-2003). Interviul a fost consemnat în primăvara lui 1996 într-un atelier din strada Montparnasse, unde cu 80 de ani în urmă Brâncuși a creat „primele sale sculpturi importante”. Cultivat, simpatic și volubil, StanislasLélio spună că în 1952 avea 26 de ani, fiind recent căsătorit cu o americancă și trăind într-un „bordel” în Montmartre. Era angajat corector la Dicționarul Larousse, o ducea foarte greu cu banii, era disperat. Într-o zi i-a venit ideea de a-l vizita pe Brâncuși, „singurul maestru al secolului”, despre care nu se mai vorbea în lumea pariziană („Mai jos de Zervos, nimeni nu mai vorbea de el.”).Refuzat pentru că nu a telefonat ca să-și anunțe vizita, Lélio va reveni și cu greu va fi primit în atelier, admirând „Leda” învârtită de un mecanism ingenios, apoi „Foca”, „Peștele”. Dar, curios din fire și încercând să învârtă o lucrare, l-a indispus pe artist, care l-a dat afară: „M-a dat pur și simplu afară. Nu i-am purtat pică. Era Maestrul. Nu l-am judecat. A fost întâlnirea vieții mele. Nici nu mă așteptam să-mi vorbească. A fost just, iar eu aveam nevoie de o lovitură în moalele capului ca să mă întăresc.” Ceea ce l-a schimbat complet, decizând a se întoarce la „singurătatea” sa. La moartea lui Brâncuși, Lélio nu a fost la biserică, doar la cimitir împreună cu Alicia Penalba, o sculptoriță argentiniană. Și în timp ce puțina asistență funebră se împărtășea din „coliva” ritualică, trei bărbați în trenciuri și cu pălării de la Ambasada română au început să urle, acuzând propagandistic: „Criminalii! Criminalii!” Asta nu s-a spus niciodată, precizează S. Lélio.
Artista JACQUELINE MATISSE-MONNIER(n. 1931) , – fiica Alexinei/ Teeny (n. Sattler) căsătorită cu Pierre Matisse și apoi cea de-a doua soție a lui Marcel Duchamp,deci nepoata lui Henri Matisse,- mărturisește că „l-a cunoscut foarte bine pe Brâncuși”, prin 1947, vizitându-l deseori la atelier. Venise din Statele Unite să studieze la Sorbona și-l vizita „de două ori pe săptămână”. Aflăm că Duchamp, mai vechiul prieten al sculptorului, nu agrea intelectualii, îi plăceau oamenii inteligenți și nesofisticați. Brâncuși era „autodidact și de o mare inteligență”, cu o mare „putere de concentrare”, iubitor de „simplitate și puritate” a formei plastice. Duchamp „a făcut într-adevăr totul pentru a apăra opera lui Brâncuși”, l-a prezentat colecționarilor și muzeelor, împreună cu Henri-Pierre Roché”. Tustrei, în deplină afectivitate, aveau în mod amuzant nume codate: Morice I, II. (Brâncuși semna pe o fotografie reprezentându-l lucrând la Masa tăcerii de la Tg.-Jiu: „Morice III”)… Brâncuși avea plăcere de a-i arăta tinerei studente operele din atelier, vorbind despre ele „cu un fel de religiozitate, de tandrețe, de dragoste”, interesat fiind de „ezoterism și de povestea lui Milarepa”, în general de „tot ceea ce era paranormal”, părând că „este în legătură cu aceste forțe”. Își aduce aminte că a văzut „la căpătâiul său” lucrarea marelui gânditor tibetan („Sesméfaits, sesépreuves, son illumination”, traducerea lui Jacques Bacot din 1925). Intervievata mai amintește a fi văzut cărți de Papus și Lao-Tze… „Personalitatea lui m-a fascinat întotdeauna”, rezumă ea, care a venit pentru două zile în România ca să vadă „extraordinarul, fascinantul” Ansamblu de la Tg.-Jiu, „realizat la dimensiunea unui oraș și nu a unui spațiu închis sau a unei grădini”, și Hobița, satul natal al sculptorului, rămânând „încântată”.
Sculptorul FRANÇOIS STAHLY(1911-2006) l-a cunoscut pe Brâncuși prin amicul său Henri-Pierre Roché. La 84 de ani, nu mai lucra și trăia din amintiri, unele nu prea exacte (după cum corectează în câteva note autoarea interviului). Își amintește de vizitele făcute sculptorului de Carola Giedion-Welcker, o femeie „frumoasă prin inteligența ei” și de „o integritate extraordinară”, la care Brâncuși „ținea foarte mult”. Artistul i-a vorbit de Milarepa, apreciind mai mult budismul decât hinduismul, și despre România (el însuși a venit în România să vadă „instalația de la Tg.-Jiu, la cincizeci de ani de la creația sa”, o călătorie „fascinantă” desfășurată „sub protecția lui Brâncuși”, rămânând convins că „moștenirea pe care (sculptorul) a purtat-o cu el” este aceea pe care „a transpus-o în opera creată la Paris.”
Bolnav fiind, Brâncuși i-ar fi propus lui Stahly să primească a fi asistentul lui în realizarea proiectului „Coloanei”, din oțel inoxidabil, mai întâi la Paris (!), apoi la New York, de fapt la Chicago… Pe parizieni i-ar fi refuzat pe baza unui eșantion de oțel prezentat, care nu i-a plăcut sculptorului, apoi a fost „reluată afacerea cu Statele Unite”, care, din pricina fracturii la șold, a fost abandonată, în ciuda tuturor insistențelor venite din partea comanditarilor. Condiția era ca „Stahly să supravegheze operația”… Stahly a participat la înmormântarea artistului în Montparnasse.
Pianista și compozitoarea EDITH DE LA TOUR, – prietenă a galeristei Suzanne de Coninck (1921-2015), organizatoare în 1957 a expoziției cu catalog „Omagiu sculpturii adus lui Brâncuși”,- l-a cunoscut, astfel, pe sculptor, realizând macheta acelui catalog și compunând cinci piese muzicale ca omagiu adus artistului, pe care i le trimitea felicitându-l de Anul Nou. Sculptorul a prevenit-o să nu dea concerte pe temele acestea cât timp el este în viață. L-a vizitat pe artist la atelier, fără a da prealabil un telefon, „fără probleme”, mergând de obicei seara „când Suzanne închidea galeria”.Brâncuși se purta natural și simplu, servindu-și vizitatoarele cu șampanie și vorbindu-le de lucrul său manual, nu și de „concepție”. Era „foarte legat de natură”, avea „o credință a lui”, nefiind „practicant”. Avea aplecare față de cei „necăjiți”, iar față de vizitatorii ce doreau explicații „ridicase un fel de zid (…), barajul său era tăcerea, (…) în felul acesta nu-l puteai ajunge”. Își amintește cum în ultimul timp Brâncuși a cerut să i se instaleze deasupra patului „acel renumit glob terestru”, obiect procurat de la un cartograf de Suzanne împreună cu prietena ei: „Nici n-am ajuns bine că obiectul a și fost agățat deasupra patului său”, rămânând acolo până când a murit… Brâncuși le oferea diferite obiecte (o dăltiță, un ou încondeiat de Paști, păstrat de Edith în vitrină etc.), era foarte original în tot ceea ce făcea, având o anumită „filosofie a vieții”. Edith a participat apoi la înmormântarea sculptorului, „o înmormântare demnă, cum a fost și Brâncuși”, va mărturisi în interviul acordat autoarei în martie 1996..
Ultimul interviu inserat în carte este cel cu criticul de artă parizian de origine bulgară DORA VALLIER (1921-1997), ajunsă la Paris în 1950, unde-l întâlnește pe Christian Zervos. A lucrat în editura veche de treizeci de ani și a colaborat, cu multe interviuri, la „Cahiersd’art”, la volumul cu „L’Hommage àBrancusi”, în 150 de pagini… Pentru realizarea acestuia, Zervos(care nu l-a întâlnit niciodată pe Brâncuși) i-a cerut să-l viziteze pe sculptor pentru a-i oferi fotografiile operelor ce aveau a fi reproduse, desigur cu acceptul artistului. Cartea a apărut după moartea sculptorului, fapt care a determinat pe „moștenitorii legali” să ceară drepturi de reproducere, fără a cunoaște că Zervos avea scrisoare de accept din partea lui Brâncuși… Intervievata povestește apoi cum decurgeau vizitele sale la Brâncuși, stabilite de o apropiată a artistului din acei ani, Valentine Hugo. Bolnav fiind la pat, sculptorul a primit-o în acea atmosferă „bizară, bizară, bizară”, unde totul era făcut de mâna lui (soba, mobilier primitiv, diferite obiecte și instalații, opere etc.), atrăgându-i atenția portretul „rânjit” cu privirea ambiguă al clovnului Grock („cap bizar cu rânjet artificial de clown”), o fotografie mare așezată deasupra spetezei patului „plin de praf, murdar”, „negru de murdărie”, „mirosuri care se amestecau”, „nici măcar un câine n-ar fi putut trăi acolo!”… Bolnavul „era tratat la domiciliu, refuzând prezența oricărei persoane”. Muribundul, aflat în patul situat la doar doi metri de la intrare, era palid și „avea pe față pete de sânge”. A deschis ochii cu o privire pierdută, abia putând să-i indice vizitatoarei să pună pe măsuță numărul din „Cahiersd’art”. Apoi, a închis din nou ochii, după un timp Dora Vallier retrăgându-se. Era total schimbat față de prima dată când l-a vizitat, sănătos, lucid, amabil, distant, oferind vizitatoarei șampanie și arătându-i operele din atelier, dând la o parte cu bastonul învelitorile așternute peste acestea. Atunci, în ultimii ani, Brâncuși „se retrăsese din propria voință din lume”, încheindu-și amicițiile cu mai vechii prieteni. Era mai cunoscut în America decât la Paris, Marcel Duchamp militând din plin pentru plasarea operelor lui pe piața de artă americană și muzeistică, fiind nu pur și simplu agentul său, ci „ochiul Muzeului de Artă Modernă din New York care se constituia, de la doamna Katherine Dreyer, de origine germană, care avea bani, și de la un grup de prieteni, familia Aresberg…”, apreciază Dora Vallier, autoarea unei monografii despre Jacque Villon Duchamp, fratele lui Marcel Duchamp, promotorul profund fascinant al „anti-artei” (pe care l-a cunoscut și despre care a scris în textul „Artă, anti-artă și non-artă”)… Villon deținea în atelier un „Cap” de Brâncuși.
În concluzie, Dora Vallier mărturisește că a văzut în Brâncuși „un om liber în sensul că, retrăgându-se din mondenități, nu se abținea de la nimic”, așa încât crede că „viața cuplului Istrati nu cred că a fost simplă alături de acest om”. Zervos, care se ferea de cuvintele lui Brâncuși („nu voia să fie la dispoziția libertăților verbale ale lui Brâncuși”), se ocupa pe atunci de Picasso, pe care Brâncuși nu-l suferea (între ei avusese loc o „ceartă” cu vreo treizeci de ani în urmă!), în 1956 succesul acestuia fiind „foarte mare”…
A doua parte a lucrării conține cinci mărturii „ de interes incontestabil” din partea unor persoane care au interacționat cu Brâncuși/ „au fost în contact direct cu sculptorul”: „Am considerat necesar să adaug la aceste impresii «în direct»şi câteva mărturii publicate deja în reviste şi memorii încă din timpul vieţii sculptorului sau imediat după dispariţia sa.” Este vorba mai întâi de evocarea lui JEAN CASSOU (1897-1986), directorul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, prezent în acțiunea donației artistului către Statul francez, care, vizitându-l pe sculptor în atelierul lui, l-a văzut „asemenea bătrânului cântăreț hoffmanian care construia automate bizare” („creaturile născute de geniul său fantast” mișcându-se pe socluri „însuflețite de o secretă mașinărie de ceasornicar”). Brâncuși venea dintr-o țară „străveche”, făcând legătura „între invențiile moderne ale prezentului și un trecut legendar și mitic care-i întreține prospețimea”. Arta lui Brâncuși, scrie Cassou, situată în imediata vecinătate a lui Laurens, Lipchitz ori Zadkine, este o „artă de simplificări abstracte, puternic primitivă, pură și savantă, și una dintre cele mai bogate și mai desăvârșite pe care le-a produs revoluția noastră plastică”, animată în același timp de „profunde energii poetice proprii particularității personale a lui Brâncuși, temperamentului său individual, a aceluia a națiunii sale.” („Vizită la Brâncuș”i, în „Cahiers France-Roumanie”, nr. 4/iunie-iulie 1946).
O altă importantă mărturie este cea a sculptorului american JACOB EPSTEIN (1880-1959), apărător înfocat al operei lui Brâncuși în procesul intentat de artist vămii americane (1926-29), prin câștigarea căruia triumfă cauza artei moderne. La cunoscut pe Brâncuși și pe alți artiști din Montparnasse în 1912, aflându-se la Paris pentru monumentul funerar al lui Oscar Wilde, vizitându-l pe sculptor împreună cu Ortiz de Zárate. Brâncuși pleda atunci „împotriva vieții de cafenea”, unde omul își risipește forța. Artistul, care încă nu era prieten cu Modigliani, era „în simplitatea sa, cu adevărat sfânt”. Sculptura sa „a exercitat o mare influență asupra lumii artei”, scrie Epstein, apărătorul „Păsării de bronz” a lui Brâncuși, considerată de autoritățile vamale „un produs manufacturat”: «Procesul s-a ținut în fața a trei judecători, avocați și mai mulți martori, printre care eu, Frank Crowninshield, Forbes Watson, William McBride și Steichen, fotograful care deținea lucrarea. Sala de judecată se afla la unul dintre etajele superioare ale unui zgârie-nori cu vedere la golf, iar în spatele judecătorilor era întins un imens steag american. Pe o masă, în față, „Pasărea” lui Brâncuși, turnată în alamă lustruită, se înălța ca o suliță. Avocatul numit de guvern era evident depășit…» La 21 octombrie 1927, în „New York Evening Post” apare articolul „EPSTEIN, ÎN INSTANȚĂ, ÎL AJUTĂ PE BRÂNCUȘI”, consemnându-se că „celebrul sculptor și critic depune mărturie în fața Curții Statelor Unite ale Americii că Pasărea e o lucrare demnă de a fi considerată artă” și nicidecum „produs fabricat din metal, ceea ce a dus la instituirea unui impozit de 40% din valoarea sa comercială.” Verdictul a fost, după doi ani de litigiu,și după o interogare specială a sculptorului Epstein și a însuși artistului printr-o Comisie rogatorie, „în favoarea Păsării”. Părerea lui Epstein despre Brâncuși este sintetizată astfel: „Un artist foarte mare”.
Alte mărturii aparțin lui REGINALD MURRAY POLLACK(1924-2001) şiOSCAR CHELIMSKY (1923-2010), artiști americani care, venind la Paris, au fost vecini cu Brâncuși în ImpasseRonsin, primul locuind acolo, începând din 1948, vreo opt ani și văzând în artist deopotrivă un „șaman și showman” („Shamanand Showman/ Portrait of the legendary Romanian Sculptor Constantin Brâncuși by the Artist who washis next-door Neighbor in Paris”…, în „Art&Antiques”, May 1988), celălalt cunoscându-l pe sculptor tot prin 1948, anul următor mutându-se și el în ImpasseRonsin, unde Brâncuși l-a ajutat să-și amenajeze/repare atelierul, el însuși construindu-și cu mâna lui „obiectele din jurul său”. Interesantă e evocarea împrejurării în care Brâncuși i-a făcut, într-un gest ludic spontan, un portret „abstract” lui Joyce, după altul figurativ, de care prozatorul nu fusese mulțumit! Chelimsky reține ca „cea mai de seamă caracteristică a lui Brâncuși”: „dragostea lui pentru firesc, pentru umil, pentru folositor”, artistul evitând „cabotinismul și infatuarea”, ferindu-se de „publicitate” („Amintiri despre Brâncuși”, în „Arts”, iunie 1958)…
Alt memorialist, scriitorul şi jurnalistul american SAMUEL PUTNAM(1892-1950), venit la Brâncuși prin anii 1920 cu o „scrisoare de recomandare” din partea pictorului american Louis Lozowick. Întâmpinat „la fel de prietenos ca Picasso”, Putman descoperă „un om extrem de simplu” într-un atelier imens „mare cât un hambar”, omul cu barbă și ochi căprui „care râdeau la mine”, amintindu-i de un bunic de-al lui din Vestul Mijlociu, în „simplitatea și naturalețea lui”, cumpătat și foarte atent la exprimare. Era perioada când Brâncuși „a ajuns pentru prima dată în atenția publicului american, devenind chiar subiectul unor știri de senzație – totul din cauza prostiei autorităților vamale americane care au decretat că, de vreme ce sculpturile lui Brâncuși nu prezentau o «asemănare recognoscibilă», nu puteau fi lucrări de artă și trebuiau, prin urmare, taxate…”
Putman i-a adus artistului „un teanc imens de tăieturi din ziare, pe care le primisem din America și pe care voiam să i le predau lui Brâncuși.” Sculptorul le-a primit uimit, lămurindu-l pe noul venit că „lucrările mele nu mai sunt academice” și arătându-i în fotografii „Rugăciunea” și alte opere, cu mențiunea că a trecut la „simplificarea formei”, o tendință a „artei bune” nu numai moderne, lexem devenit un „cuvânt de ordine al avangardei”… Dăruindu-i fotografiile unor opere, executate de el însuși, Putman își amintește, privindu-le, că Brâncuși îi mărturisise că forma aceasta esențializată la care a recurs „se potrivește cel mai bine cu ideea de puritate și simplificare…” („Paris wasour Mistress: Memoirs of a lostandfoundGeneration”, în „The Viking Press”, New York, 1947).
*
Cele douăsprezece interviuri cu personalități care l-au cunoscut pe Brâncuși și alte cinci evocări aparținând fie lui Jean Cassou(evocare inclusă în prima parte), fie unor vizitatori americani în atelierul sculptorului din ImpasseRonsin, realizate de-a lungul vremii, reușesc, strânse la un loc, să ofere o imagine cât mai exactă a marelui sculptor din ultimii ani de viață, atât prin referințele directe la relația lor cu Brâncuși cât și prin diferite raportări la aspecte mai vechi din viața și opera artistului.
Pasionată învederată a lui Brâncuși, cu siguranță cel mai de seamă brâncușiolog din zilele noastre, dovedindu-și deopotrivă vrednicia și profesionalismul în materie, Dna DoïnaLemny ne oferă această carte admirabilă sub toate aspectele, făcându-ne să auzim ultimele „voci” mărturisitoare despre autenticul, inimitabilul și indefinibilul Brâncuși. Sunt mărturii și date foarte prețioase, obținute cu tact, într-o euristică deopotrivă a emoției și preciziei, dar și într-o empatie a strategiei dialogale, nelipsind anumite notări la impreciziile memorialistice despre celebrul Brâncuși, venind fie să confirme cunoscutele linii ale portretului uman și artistic, fie să nuanțeze sau să adauge noi trăsături și semnificații ale „pudicului” și „discretului artist”, care, așa cum scrie autoarea în Prefață, „nu-și dezvăluia complet gândurile și trăirile în diferitele conversații, chiar dacă părea a fi sincer: măsurându-și mereu cuvintele, el transmitea gândurile sale sub forma unor fraze scurte, îndelung gândite, devenite adevărate aforisme care au fost adesea reluate și uneori adaptate. Dar aceste fraze care deschideau căi spre meditație și spre diferite interpretări l-au ajutat să păstreze un anume mister care-i aureolează personalitatea, greu de definit.”
Zenovie Cârlugea
|
Zenovie Cârlugea 2/4/2022 |
Contact: |
|
|
