România profundă
În această lucrare sunt prezentate 15 personalităti de marcă, si anume: Carol Davila, Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncusi, George Enescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Ioan Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, Ana Aslan, George Emil Palade, Nicolae Paulescu, Traian Vuia, Henri Coandă , Emil Racovită si Gheorghe Lazăr.
Carol Davila (1828-1884; nume de nastere Carlo Antonio Francesco d’Avila, în franceză Charles d’Avila) a fost medic si farmacist român de origine franceză, care s-a născut în anul 1828 la Parma (Italia), fiind considerat de Sabina Cantacuzino ca fiind fiul natural al lui Franz Liszt si al contesei d'Agout; în realitate, el a fost primit de doamna d’Agout în timpul studiilor sale la Facultatea de Medicină din Paris, pe care a absolvit-o în 1853.
După ce si-a dat doctoratul la Paris, a venit în Tara Românească, fiind invitat de domnitorul Barbu Stirbei pentru a organiza serviciul sanitar. Desi ar fi trebuit să stea doar 3 ani, a rămas până la sfârsitul vietii sale, punând bazele învătământului medical românesc si al serviciului de ambulante.
A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucuresti, a organizat viata medicală sub patru domni, trei fiindu-i prieteni (Barbu Stirbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I), în 1860 fiind ridicat la rangul de general.
A promovat concursurile medicale si stagiile obligatorii în spitale, introducerea consultatiilor gratuite pentru bolnavii săraci, împreună cu farmacistul Hepites a pus bazele farmaciei românesti, a sprijinit pe horticultorul austriac Ulrich Hoffmann pentru a înfiinta Grădina botanică din Bucuresti, a fondat numeroase societăti si reviste de specialitate - Asociatia medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor etc.
A avut mari probleme de sănătate: încă de la sosirea în Bucuresti, din cauza locuintei întunecoase si umede în care a stat initial, a suferit de reumatism, boală care a dus la pareza unui brat pe care îl va tine adesea îndoit la spate, iar în 1865 s-a îmbolnăvit de tifos, după ce a inspectat închisoarea de la Telega si a consultat deopotrivă soldati si puscăriasi. În timpul Războiului de Independentă din 1877 a făcut antrax infectios în regiunea cefii, fiind operat de urgentă, iar după o furunculoză generală si o criză de sciatică a fost nevoit să umble în baston.
Prima sa sotie, Maria Marsille (fiica medicului francez Alphonse Constant Marsille), a trăit doar un an după căsătorie (stingându-se din viată în 1860, la nasterea unui copil), în 1861 s-a recăsătorit cu Ana Racovită (o brunetă frumoasă, nepoată a Golestilor), având împreună patru copii (doi băieti si două fete): Alexandru (viitor scriitor si om de teatru), Elena (viitoarea Elena Perticari), Zoe (căsătorită Cutarida) si Pia (Carol Nicolae Davila).
La 13 ianuarie 1874, Carol Davila a rămas văduv (Ana Racovită a murit după ce un confrate al sotului său i-a dat din greseală stricnină în loc de chinină), fiind profund afectat până la trecerea sa în vesnicie la 24 august 1884.
În ultima parte a vietii, Davila s-a dedicat activitătii medicale si formării unor noi generatii de specialisti, rămânând în amintirea elevilor săi ca dascălul intransigent care “ne recomanda să fim cinstiti si să nu ne lăsăm mituiti”.
În memoria sa, Ministerul de Război a solicitat lui Constantin Brâncusi să realizeze un bust din bronz al generalului Carol Davila, care a fost expus din 1912 în curtea Spitalului Militar Central din Bucuresti. În anul 2003, Carol Davila a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. În prezent, institutii de sănătate importante din România îi poartă numele: Universitatea de Medicină si Farmacie "Carol Davila", Spitalul Universitar de Urgente Militar Central "Dr. Carol Davila", Scoala Postliceală Sanitară "Carol Davila" etc.
Nicolae Grigorescu (1838-1907) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanti ai picturii române moderne, devenit un simbol pentru tinerele generatii de artisti care i-au apreciat talentul.
S-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru (judetul Dâmbovita), fiind al saselea copil al lui Ion si al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat la Bucuresti, în casa unei mătuse din mahalaua Cărămidarilor.
După doi ani de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat mai întâi icoane pentru bisericile din Băicoi si mănăstirea Căldărusani, apoi, în anii 1856-1861, a pictat trei lăcasuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (judetul Prahova), biserica mănăstirii Agapia (judetul Neamt), biserica parohială din Puchenii Mari (judetul Prahova).
Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obtină o bursă pentru studii, în toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris si se înscrie la Scoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul si compozitia, fiind coleg cu Renoir. Însă este atras de conceptiile artistice ale Scolii de la Barbizon, stabilindu-se în această localitate, unde si-a desăvârsit măiestria artistică prin asimilarea experientei unor pictori ca Millet, Corot, Gustave Courbet si Théodore Rousseau.
Influentat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însusirea unor modalităti artistice novatoare pentru pictura “en plein-air”(cu trimitere la impresionism), fiind la apogeul activitătii sale creatoare: participă cu sapte lucrări la “Expozitia Universală” de la Paris (1867), expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără tigancă”, revine de câteva ori în tară si, începând din 1870, participă la Expozitiile artistilor în viată etc. Marele artist a devenit celebru si bogat încă din timpul vietii, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele pe care le organiza anual la Ateneul Român din Bucuresti.
În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia si la Viena, iar în 1877 este convocat să însotească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fata locului în luptele de la Grivita si Rahova, desene si schite, ce vor sta la baza unor compozitii.
Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-si ultimii 20 de ani din viată la Câmpina, unde se afla si savantul B.P. Hasdeu, care a venit în orasul de pe Valea Prahovei împreună cu fiica sa Iulia, suferindă si ea de plămâni.
În această zonă cu aer curat si mult soare, Grigorescu a abordat subiecte rustice, pictând cu predilectie portrete de tărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de tară si numeroase peisaje cu specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu s-a stins din viată la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe sevaletul său din atelier rămânând neterminată lucrarea “Întoarcerea de la bâlci”.
Pentru posteritate, Grigorescu reprezintă un reper, spiritul său creator s-a manifestat într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul plastic, atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.
Constantin Brâncusi (1876-1957) reprezintă artistul model, care, pornind de la obârsia sa tărănească, traditiile, miturile si magia artei populare românesti, a contribuit la înnoirea viziunii plastice în sculptura contemporană universală, operele sale fiind printre cele mai apreciate creatii artistice din tară si din întreaga lume.
Marele artist s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobita (comuna Pestisani), din judetul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei si al lui Radu Nicolae Brâncusi, o familie înstărită de tărani. Desi familia sa era avută, Brâncusi a avut o copilărie modestă, având grijă de turma familiei, apoi a lucrat prin munti pentru altii, unde a căpătat primele deprinderi în sculptura în lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri.
A început scoala primară la Pestisani, a continuat-o la Brădiceni, a urmat Scoala de Arte si Meserii din Craiova(1894-1898), după care a venit la Bucuresti si s-a înscris la Scoala de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în anul 1902. Încă din timpul studentiei s-a remarcat prin lucrările: Bustul lui Vitellius, Cap al lui Laocoon, Studiu si Ecorseu.
În anul 1903, Brâncusi a primit comanda pentru realizarea bustului generalului medic Carol Davila, care a fost amplasat la Spitalul Militar din Bucuresti. În timpul sedintei pentru receptia monumentului, nemultumit de unele opinii, Brâncusi a părăsit sala fără a mai astepta primirea restului de bani necesari plecării sale în Franta.
După ce a trecut pe la Hobita, pentru a-si lua rămas bun de la mama sa, a plecat la Paris, trecând prin Budapesta, Viena, München, Zürich si Basel, unde vizitează muzee si atelierele unor pictori si sculptori. Pentru posteritate, rămâne o temă de reflectie faptul că Brâncusi, fără bani, a plecat pe jos prin Bavaria si Elvetia până la Langres (Franta), apoi, îmbolnăvindu-se de pneumonie, a fost internat la un spital de maici, iar după recuperare a luat trenul spre Paris.
În anul 1905, s-a înscris la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din capitala Frantei, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, unde avea să îl întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.
Pentru traiectoria artistică a lui Brâncusi, se pot mentiona:
- participarea în 1907 cu trei lucrări la Salonul Societătii Nationale a Artelor Franceze, unde a fost prezent chiar Rodin, care i-a propus să-i devină ucenic;
- a primit în acelasi an comanda pentru monumentul funerar al unui mosier bogat, în cimitirul din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată “Rugăciune”;
- a realizat în 1908 prima versiune a “Muzei adormite”, o sculptură a unei fete de femeie ale cărei trăsături sunt sugerate într-un bloc de marmură, operă în care influenta lui Rodin era totală;
- a realizat în acelasi an, “Sărutul”, un studiu în care figurile a doi adolescenti îmbrătisati formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară.
Este sugestivă decizia sa de a-si afirma originalitatea fată de Auguste Rodin : “La umbra marilor copaci nu creste nimic”. Într-adevăr, intuitia sa a fost justă, având în vedere că genialul artist a realizat un atelier celebru în strada Montparnasse, unde lucrările sale au fost apreciate de mai toti marii artisti ai vremii care îi deveniseră prieteni: Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.
În anul 1912, a prezentat lucrarea “Măiastra”, o sculptură în marmură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare românesti, iar un an mai târziu, a fost expusă, împreună cu alte lucrări, printre care si “Domnisoara Pogany”, la Salon des Indépendants din Paris, la Armory Show din New York, la Chicago si Boston, succesul artistului fiind apreciat de criticii europeni si americani.
În anul 1918, Brâncusi a sculptat în lemn de stejar prima versiune a lucrării “Coloana fără sfârsit”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor tărănesti din România.
La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, presedintele Consiliului de Ministri, Brâncusi primeste din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.
În perioada 1937 – 1938, Brâncusi revine în România pentru inaugurarea a trei lucrări în grădina publică din Târgu Jiu: Coloana Infinitului, Poarta sărutului si Masa tăcerii, care au fost realizate cu piatră obtinută de la carierele de la Pietroasa, Ruschita si Baciu.
Ansamblul sculptural Constantin Brâncusi de la Târgu Jiu este un omagiu adus eroilor căzuti în Primul Război Mondial, fiind realizat cu sprijinul lui Arethia Tătărescu, sotia primului ministru Gheorghe Tătărescu.
Ansamblul monumental „Calea Eroilor“de la Târgu-Jiu a fost inaugurat la 27 octombrie 1938, fiind un reper în cultura si istoria românilor prin semnificatiile profunde transmise prin Poarta Sărutului, Masa tăcerii, Aleea scaunelor si Coloana fără sfârsit, cele patru componente sculpturale fiind dispuse pe aceeasi axă, care este orientată de la apus spre răsărit si are o lungime de 1275 m.
În anul 1951, marele sculptor a decis să doneze statului român lucrările sale aflate în atelierul de la Paris, dar a fost refuzat, fiind considerat un “un reprezentant al burgheziei decadente”, motiv pentru care a renuntat la cetătenia română si a devenit în anul 1952 cetătean francez, iar operele sale au fost donate prin testament Muzeului de Artă Modernă din Paris.
Constantin Brâncusi s-a stins din viată la 16 martie 1957, fiind înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris. Pe patul de moarte a mărturisit episcopului: “Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de fiinta cea mai dragă, mama mea”.
În semn de recunostintă, la 3 iulie 1990, Brâncusi a fost ales membru post-mortem al Academiei Române, iar în 2001, la aniversarea a 125 de ani de la nasterea sculptorului, Guvernul României a declarat “Anul Brâncusi”, fiind sărbătorit si în cadrul UNESCO.
Pentru posteritate, Constantin Brâncusi reprezintă unul dintre cei mai importanti sculptori ai secolului XX, care s-a remarcat prin eleganta formei si utilizarea sensibilă a materialelor, combinând genial simplitatea artei populare românesti cu rafinamentul avantgardei pariziene.
E-atâta frumusete, dăruire si credintă în Universul lui Brâncusi încât nu poate fi descris pe deplin prin cuvinte. Vă invit să intrati pe Poarta sărutului pentru a trăi cele mai profunde emotii artistice la Masa tăcerii si Coloana fără sfârsit...
Cel mai important muzician român, George Enescu (1881-1995), s-a născut în data de 19 august 1881, la Liveni, din judetul Botosani, în familia Mariei si a lui Costache Enescu.
Talentul său muzical s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist si dirijor.
Încă din copilărie a manifestat înclinatii muzicale, fiind îndrumat de părintii săi si un vestit lăutar, Nicolae Chior, începând studii de compozitie cu profesorul Eduard Caudella.
În perioada 1888-1894 a studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit cu medalia de argint, după care a urmat Conservatorul din Paris, între anii 1895 si 1899.
Debutul în calitate de compozitor a avut loc în data de 6 februarie 1898 în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.
A fost admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), fiind deseori invitat să cânte la Castelul Peles din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
Activitatea muzicală a lui George Enescu a fost împărtită cu precădere între Bucuresti si Paris, dar a întreprins si turnee în mai multe tări europene, alături de parteneri prestigiosi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului Război Mondial a rămas la Bucuresti, unde a dirijat Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, compozitii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum si creatii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915).
Pentru a stimula creatia muzicală autohtonă, George Enescu a fondat Concursul National de Compozitie, decernat din venituri proprii si constând din sume generoase, premiul oferea câstigătorilor sansa de a se specializa la Paris.
În data de 13 martie 1936 a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marele artist a desfăsurat la Bucuresti o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată si creatiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
După război, în luna mai 1946 a primit la Bucuresti vizita lui Yehudi Menuhin, iar în luna septembrie, împreună cu sotia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu) a plecat într-un turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa s-a stabilit la Paris, din protest fată de regimul comunist instaurat în România.
Printre ultimele sale creatii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.
George Enescu s-a stins din viată în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 si a fost înmormântat la cimitirul Père-Lachaise din Paris.
Constantin Noica (1909-1987) s-a născut pe data de 12 iulie 1909 în comuna Vitănesti din judetul Teleorman, unde si-a făcut studiile primare.
A început gimnaziul în Bucuresti si a urmat Liceul “Spiru Haret”, avându-l ca profesor de matematică pe Ion Barbu (Dan Barbilian).
S-a înscris la Facultatea de Filosofie si Litere din Bucuresti pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licentă “Problema lucrului în sine la Kant”.
În luna mai a anului 1940 si-a sustinut la Bucuresti doctoratul în filosofie cu lucrarea Schită pentru istoria lui “Cum e cu putintă ceva nou?”, iar în luna octombrie a plecat la Berlin, ca referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde va rămâne până în 1944.
În perioada 1949-1958, autoritătile române i-au impus domiciliu fortat în orasul Câmpulung-Muscel, după care a fost arestat si condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu
confiscarea întregii averi. A fost eliberat în 1964 după ce a executat 6 ani la închisoarea Jilava.
În anul 1965 s-a stabilit la Bucuresti unde a fost angajat ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române.
Constantin Noica si-a petrecut ultimii ani din viată la Păltinis, lângă Sibiu, unde a murit pe data de 4 decembrie 1987 si a fost înmormântat la Schitul Păltinis.
Pentru posteritate, Constantin Noica rămâne una din personalitătile de marcă ale secolului XX, fiind filosof, poet, eseist, publicist si scriitor român. În anul 1990 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Petre Tutea (1902-1991) este fiul preotului Petre Bădescu si al Anei Tutea din satul Boteni, judetul Arges, având împreună opt copii.
După absolvirea Scolii primare din Boteni (1913), Tutea urmează Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung Muscel si Liceul „Gheorghe Baritiu” din Cluj, iar după absolvirea Facultătii de Drept din Cluj, a studiat formele de guvernământ la Universitatea „Humboldt” din Berlin, devenind doctor în drept administrativ.
În anul 1993, a fost angajat prin concurs în Ministerul Industriei si Comertului (ulterior devenit Ministerul Economiei Nationale) unde a lucrat până în 1948, atunci când a fost arestat, fiind condamnat de regimul comunist la 13 ani de închisoare politică (între anii 1948-1953 si 1956-1964). După eliberarea din puscărie, a trăit înconjurat de tineri din boema bucuresteană a vremii, publicând articole în revistele si almanahurile Uniunii Scriitorilor.
Petre Tutea reprezintă o personalitate complexă, dar si contradictorie, având o gândire profundă, dar si idei de stânga sau simpatii cu miscarea legionară, fiind permanent urmărit de Securitate.
Medicul Ioan Cantacuzino (1863-1934) este cercetătorul român care a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, folosită si astăzi în tările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Eficienta metodei medicale descoperite a fost validată în anul 1913, atunci când a condus prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infectioase, cunoscută în stiintă ca „Marea experientă românească”.
Gheorghe Marinescu (1863 – 1938) este fondatorul Scolii Românesti de Neurologie, având numeroase descoperiri stiintifice în acest domeniu, una din bolile sistemului nervos purtându-i numele (sindromul Marinescu-Sjoegren).
Împreună cu operatorul Constantin Popescu, a realizat un film stiintific referitor la „Tulburările mersului în hemiplegia organică“ într-o perioadă în care fratii Louis si Auguste Lumière puneau bazele cinematografiei.
Ana Aslan (1897-1988) a pus bazele geriatriei românesti si a inventat produse revolutionare pentru tratarea afectiunilor specifice bătrânilor.
În anul 1949, a început să studieze efectele procainei, care a condus la aparitia liniei de produse Gerovital. Eficienta lor a fost dovedită în repetate ori, încentinind efectele îmbătrânirii cu 40%.
Printre personalitătile care au beneficiat de acest tratament se numără: Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Aristotle Onassis, John F. Kennedy.
George Emil Palade (1912-2008) s-a remarcat prin studii în domeniul biologiei celulare, fiind singurul român care a câstigat un premiu Nobel.
Marele savant a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Fiziologie si Medicină în 1974, iar în 1986, la o conferintă în Statele Unite, i s-a acordat National Medal of Science („Medalia Natională pentru Stiintă”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esentiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.
Nicolae Paulescu (1869-1931) este o personalitate de marcă din domeniul medicinei, fiind primul cercetător care a descoperit insulina.
La 90 de ani de la prima folosire clinică a insulinei, majoritatea articolelor despre diabet îi citează pe Frederick Grant Banting si biochimistul John J.R. Macleod de la Universitatea din Toronto ca unici descoperitori ai acestui medicament.
În prezent, lumea medicală recunoaste că profesorul Nicolae Paulescu si-a publicat studiile înaintea celor doi cercetători care au primit premiul Nobel pentru medicină.
Încă din 1921, profesorul Nicolae Paulescu a prezentat descoperirea insulinei în revista belgiană „Archives Internationales de Physiologie“. Pancreina, cum o numea el, provoacă scăderea glicemiei, dar si a corpilor cetonici si a ureei în sângele câinilor care sufereau de diabet. Traian Vuia (1872-1950) a realizat pe data de 18 martie 1906 primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decat aerul.
Henri Coandă (1886-1972) a contribuit la dezvoltarea aviatiei. Avionul cu reactie al lui Coandă reprezintă una dintre cele mai importante realizări tehnologice din istorie. Este cunoscut si pentru descoperirea "efectului Coandă", pentru care a obtinut, în 1934, brevet în Franta.
Emil Racovită (1868-1947) este considerat fondatorul biospeologiei, fiind preocupat de studiul faunei din subteran. A participat ca naturalist la Expeditia antarctică belgiană (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache.
Gheorghe Lazăr (1779-1823) s-a născut într-o familie modestă din Avrig (lângă Sibiu), a urmat scoala primară în localitatea natală, apoi liceul la Cluj, iar după obtinerea bacalaureatului, a primit o bursă de la Biserica Ortodoxă pentru a-si pregăti la Viena o carieră ecleziastică, însă tânărul însetat de cultură a urmat initial cursuri de filosofie, istorie si stiinte fizico-matematice.
La revenirea în Transilvania, a fost hirotonisit arhidiacon si a obtinut un post la Scoala teologică ortodoxă, remarcându-se prin traducerea în limba română a unor lucrări cu caracter pedagogic si chiar a unui manual de pedagogie.
În urma unui conflict cu un episcop, adept al învătământului în slavonă, a plecat la Bucuresti, unde a înfiintat Scoala de la Sfântul Sava, prima unitate de învătământ cu predare în limba română din Muntenia, care a devenit în prezent Colegiul National Sfântul Sava.
pentru Observatorul
prof. Vasile Tudor
|
prof. Vasile Tudor 2/1/2022 |
Contact: |
|
|
