De la doina populara la cea culta
Sufletul romanului este descris magistral prin doina populara, o creatie lirica, vocala sau instrumentala, in care autorul anonim isi exprima direct, profund si intens o varietate de sentimente, idei, aspiratii, folosind dialogul sau monologul, precum si diverse figuri de stil: comparatia, epitetul, repetitia, metafora, imprecatia, enumeratia, personificarea naturii etc.
Exista diverse tipuri de doine populare, in functie de sentimentele si mesajul transmis: de dragoste, de dor, de jale, de instrainare, de saracie, de revolta, de haiducie, de catanie, pastoresti. Initial, doina populara s-a transmis prin viu grai in cadrul comunitatii, de regula sub forma de cantec (daina, duina, horie, cantec de dor, cantec de jale, cantec de pe coasta), pe o melodie specifica, in tempo lent, cantaretul popular acompaniindu-se cu instrumente stravechi: fluier, caval, tilinca, frunza, solz de peste.
Acest mod de comunicare a prins radacini in spatiul de la Dunare, Carpati si Marea Neagra, deoarece temele sunt alese din viata poporului roman, reflecta comuniunea omului cu natura, atitudinea acestuia fata de viata si moarte, fata de scurgerea inexorabila a timpului.
In literatura romana, doina populara este un tip important de poezie lirica, care a reprezentat o sursa de inspiratie pentru multi scriitori, iubitori de folclor, traditii si obiceiuri. Printre poetii reprezentativi, care au adunat in culegeri doine populare, sau au scris doine culte, amintim: Vasile Alecsandri (1821-1890), Mihai Eminescu (1850-1889), Octavian Goga (1881–1938), Lucian Blaga (1895-1961).
Sufletele sensibile ale acestor poeti remarcabili au intrat in rezonanta cu mesajul trairilor emotionale intense (tristeþe, melancolie, dor, focul launtric) al doinelor populare, care au fost considerate de Vasile Alecsandri ca fiind „Plangeri duioase ale romanului , in toate imprejurarile vietii sale”. Influenta folclorului asupra autorului poemului „Luceafarul”, l-a facut pe George Calinescu sa afirme: „Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite”, iar Octavian Goga este cunoscut ca „poet al patimirii noastre”, intreaga sa opera fiind inchinata istoriei vitrege si indurerate a neamului sau de plugari ardeleni.
In peregrinarile sale prin tara, Eminescu a cules doine despre codru si regenerarea vesnica, care l-au impresionat profund si au fost surse de inspiratie pentru poeziile „Revedere” si „Ce te legeni?...” - creatii de maturitate in care ideile populare au fost imbogatite si innobilate cu profunde ganduri filosofice. Orice suflet sensibil vibreaza la dialogul imaginar dintre poet si codrul care rezista vremii din poezia Revedere, din care este prezentat urmatorul fragment:
-Codrule, codrutule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de cand nu ne-am vazut
Multa vreme a trecut
Si de cand m-am departat,
Multa lume am umblat.
- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupandu-le,
Apele-astupandu-le,
Troienind cararile
ªi gonind cantarile;
ªi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cararea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplandu-ºi cofeile,
Mi-o canta femeile.
Un alt exemplu sugestiv este un fragment din poezia Ce te legeni?...
- Ce te legeni, codrule,
Fara ploaie, fara vant,
Cu crengile la pamant?
- De ce nu m-aº legana,
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creºte
ªi frunziºul mi-l rareºte.
In poezia Doina, Eminescu deplange in versuri - pe un ton direct si apasat - starea romanului („Vai de biet roman saracul/ Indarat tot da ca racul”) si a tarii dominate de straini („Saraca þara, saraca! ”), exprimandu-si mesajul de protest si chemarea la unitate.
In partea a doua a poeziei face trimitere la trecutul glorios, sugerand legatura dintre Stefan cel Mare cu poporul sau, chiar si dupa moarte:
ªtefane, Maria ta,
Tu la Putna, nu mai sta,
.....................................
Tu te-nalþa din mormant
Sa te-aud din corn cantand
ªi Moldova adunand
Geniul lui Eminescu fost recunoscut inca din timpul vietii, valoarea sa poetica fiind prezentata de catre Alecsandri in poezia Unor critici (Mircesti, 1888), astfel :
E unul care canta mai dulce decat mine?
Cu-atat mai bine tarii, si lui cu-atat mai bine.
Apuce inainte s-ajunga cat de sus.
La rasaritu-i falnic se-nchina-al meu apus.
Doina a fost inseparabila de viata romanului, versurile sale cantate au exprimat bucuria traita de sarbatori, dorul si speranta atunci cand era melancolic, iar in momentele de rastriste ale istoriei, au mangaiat sufletul si au alinat tristetea celor necajiti. Cuvintele „dor” si „jale” nu au corespondent in alta limba, altfel spus, fac parte din specificul spiritualitatii romanesti.
Poetul anonim a vibrat la frumusetile naturii intr-o maniera simpla si armonioasa, plina de sensibilitate, starile sale sufletesti fiind expimate intr-un registru stilistic diversificat.
Pentru a trai clipe de frumusete si emotii intense in universul popular romanesc, va propun, dragi cititori, sa reflectati la poezia “Doina”- in varianta care a fost publicata in 1852 de catre Vasile Alecsandri:
Doina, doina, cantec dulce!
Cand te-aud nu m-as mai duce!
Doina, doina, vers cu foc!
Cand rasuni eu stau in loc.
Bate vant de primavara,
Eu cant doina pe afara,
De ma-ngan cu florile
Si privighetorile.
Vine iarna viscoloasa,
Eu cant doina-nchis in casa.
De-mi mai mangai zilele,
Zilele si noptile.
Frunza-n codru cat invie,
Doina cant de voinicie,
Cade frunza gios in vale,
Eu cant doina cea de jale.
Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina ma mai tin.
Doina cant, doina soptesc,
Tot cu doina vietuiesc.
Este meritul lui Vasile Alecsandri de a fi dat romanilor poezii populare celebre, precum Mieoara (Miorita) si Monastirea Argesului (Balada Mesterul Manole), pe care le-a inclus in volumul „Poezii poporale, Balade (Cantice batranesti) adunate si indreptate de Vasile Alecsandri”, care a aparut in anii 1852 si 1853 la „Buciumul roman” din Iaºi.
De mentionat ca Miorita este o creatie folclorica succesiva, transmisa pe cale orala din generatie in generatie, varianta publicata de Alecsandri in 1850 fiind culeasa de Alecu Russo la Soveja (Vrancea) in aprile 1846.
Balada Miorita sondeaza cu maiestrie artistica sufletul omului simplu - care isi imagineaza moartea ca pe o nunta la care participa elementele intregului Univers – valoarea sa in literatura romana fiind apreciata de Tudor Arghezi, astfel: „poezia culta n-a putut ajunge la inaltimea Mioritei decat, poate, cu Luceafarul marelui Eminescu”.
Volumul de poezii „Doine si Lacramioare - 1842-l852” (aparut in 1853 la Paris) cuprinde trei cicluri de poezii (Doine, Lacrimioare, Suvenire), la care a fost adaugat al patrulea ciclu (Margaritarele) in editia tiparita la Iasi in 1863.
Referitor la colectia „Poezii populare ale romanilor adunate si intocmite de Vasile Alecsandri”,publicata in 1866 la Tipografia Lucratorilor Asociati din Bucuresti, Titu Maiorescu afirma: „D. Alecsandri imparte poeziile, culese si intocmite de d-sa din gura poporului, in balade (cantece batranesti), doine si hore. In ele gasim poezia aproape a intregului popor: Moldova si Tara Munteneasca, Transilvania si Basarabia sunt deopotriva reprezentate. Mai la fiecare poezie, la fiecare aluziune sociala din ea, la fiecare cuvant mai greu, d. Alecsandri a facut note explicative, care, in cea mai mare parte a lor, adauga la meritul cartii si cuprind observatiuni pline de interes”.
Specificul romanesc al doinei este prezentat de pasoptistul Vasile Alecsandri, astfel: „Doina este cea mai vie expresie a sufletului romanesc. Ea cuprinde simþirile sale de durere, de iubire ºi de dor. Melodia doinei, pentru cine o inþelege, este chiar plangerea duioasa a patriei noastre dupa gloria sa trecuta. Ea este cantecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume.”
Din punct de vedere etimologic, se pare ca „doina” reprezinta o dovada a apartenentei noastre la familia popoarelor indo-europene, termenul arhaic de „daina” avand astazi semnificaþia de cantec, in randul popoarelor lituanian ºi letonian. Cuvantul „doina” a fost mentionat in lucrarea „Descriptio Moldavie” a lui Dimitrie Cantemir, considerand ca este de origine dacica. Dupa Nicolae Iorga, doina romaneasca este asemanatoare termenului de „torelli”, definit de lexicograful bizantin Hesychius un „strigat de plangere cu fluierul tracilor.”
Doina se distinge in folclorul romanesc prin trairea si exprimarea cu mijloace specifice a unor stari emotionale intense, valoarea acestei creatii lirice fiind recunoscuta in intreaga lume, iar din octombrie 2009, doina face parte din Patrimoniul Imaterial al Umanitaþii UNESCO.
Bibliografie
1. George Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Edititura Minerva, 1985
2. Mihai Eminescu, Literatura populara, Editura Scrisul Romanesc, 1996
3. Mhai Pop, Folclor literar romanesc, Editura Didactica si Pedagogica, 1990
4. Ovidiu Papadima, Literatura populara romana, Editura pentru literatura, 1968
pt Observatorul
prof. Vasile Tudor
|
Vasile Tudor 1/20/2022 |
Contact: |
|
|
