Introspecții - (In)Certitudini
Mă visez recurent suspendată pe o punte îngustă peste abis. Știu cumva că e una oarecare, nici prea șubredă, nici prea stabilă. Trebuie doar să merg pe ea și voi ajunge exact unde trebuie. Întrezăresc vag când mă uit în urmă punctul de plecare, dar nici vorbă de celălalt capăt. De l-aș vedea sau l-aș atinge ar fi prea târziu, mi-aș fi consumat deja toate opțiunile, mi-aș fi făcut toate alegerile. O lespede îmi e cunoscută și despre următoarea n-am habar, par la fel, dar se colorează și se mișcă după propriile-mi stări. Uneori mi-e teribil de frică, văd doar hăul în care m-aș putea oricând prăbuși, alteori mi-e frig și sunt extrem de supărată, mânioasă chiar, câteodată zâmbesc și aș vrea să mă opresc în acel loc, adesea sunt curioasă și entuziastă de pasul următor, dar parcă de prea multe ori sunt pierdută, tristă, fără rost. Mă așez atunci obosită, însingurată, deznădăjduită în mijlocul punții mele fragile și observ brusc, cât văd cu ochii punți lângă punți, cu acrobați ca mine încercând să își țină cât mai bine echilibrul. De ce nu i-am văzut până acum? De ce aud abia acum șoptindu-mi-se la ureche: ”Ridică-te! Bineînțeles că poți! Doar un pas mai departe! Nu ești niciodată singură! Curaj!” și altele din acestea binevoitoare? Mă inundă o stare de bine, de bucurie chiar. Doar că, înainte să mă ridic, sună enervant alarma ceasului deșteptător…
Mă trezesc de fiecare dată tulburată, cu respirația tăiată, mai ales că dincolo de acest fir de poveste oarecum coerent, vis fiind, uneori îmi apare în față o bicicletă roz care se transformă în chei sau un personaj din filmul văzut de cu seară, punțile plutesc și se intersectează neașteptat ca scările la Hogwarts și câte altele... Bizar, nespecific viselor, nu cad însă niciodată... Îmi propun de fiecare data să le uit instantaneu, să nu le mai iau în seamă, viața e destul de confuză, de îngrijorătoare, de complicată și fără o paralelă existență onirică.
Păstrez însă șoaptele încurajatoare pentru când sunt la propriu la marginea deznădejdii, când doare dincolo de lacrimi, când se deschide în mine o prăpastie și nu știu cum să îi lipesc malurile, când lumea însăși pare să-și fi pierdut mințile și nu știu cum să îi fac față, când nu mai văd nici un rost sau pur și simplu nu mai am energie să mă ridic. Pe măsură ce îmbătrânesc e și mai greu și mai ușor. S-au adunat (ca în viața fiecăruia) atâtea momente din acestea încât nu mă mai surprind, dar mă apasă tot mai tare cu greutatea lor sisifică, erodează tot mai mult vechile-mi slăbiciuni. Pe de altă parte înțeleg tot mai mult că sunt doar contrabalansul momentelor sublime de fericire, nu mă (mai) definesc, nu mai am timp, răbdare, curiozitate să le (supra)analizez. Nu cred că le pot evita, dar nici nu vreau să mă mai pierd în ele, nu pot (așa cum se spune tot mai des) schimba circumstanțele, dar atitudinea față de ele îmi stă încă în putință.
E suficient să încerc să cred în cuvintele acelea, să le accept mângâietoare, simple, posibile… Cel mai adesea sunt vocile celor dragi, câteodată sunt voci întâmplătoare sau exemplare și în cele din urmă înfundată, timidă e (doar) vocea mea. Când reușesc să sublimez cuvintele în gânduri, în rațiune, când izbutesc să ajung la ancorele mele interioare, când mintea și emoțiile îmi (re)devin aliați îmi dau seama că sunt nebănuit deja în picioare și mai ales că nu am ajuns niciodată până acolo încât să îmi pierd speranța.
”A alege speranța”, spune arhiepiscopul Desmond Tutu, ”este a păși cu fermitate în vuietul vântului, cu pieptul gol în fața forțelor naturii, știind că în timp furtuna va trece.” (Dalai Lama, Desmond Tutu, The Book of Joy, 2016) Paradoxal, speranța, cu toate riscurile ei, e singura certitudine. E antidotul împotriva disperării, este credința în perseverența vieții de a găsi o cale, este cea care ”ne aruncă în brațele celorlalți”, explică arhiepiscopul atunci când se declară ”prizonierul” ei.
Cine și-ar fi imaginat că un om pentru care viața a însemnat libertate, demnitate, reconciliere, compasiune, generozitate, dragoste nemăsurată pentru oameni, un simbol al acestora, poate vorbi despre un prizonierat voluntar, chiar și al speranței? Mă recunosc însă într-un colț al aceleiași celule, naivă, idealistă (luptând însă constant cu umbrele îndoielii și ale cinismului), mă leg (poate ca Ulise de catarg rătăcind pe marea sirenelor) cu lanțurile speranței de puntea mea peste abisul fricii, supărării, deznădejdii. Poate într-o bună zi voi ajunge și eu deplin la credința arhiepiscopului Tutu și a lui Dalai Lama că ne putem învinge ‘demonii’, că putem trăi în bucurie (în sensul profund și complet), că ”toți oamenii sunt[em] buni, buni, buni, și toți v[rem] binele”, că toți putem fi ”un rezervor de bucurie, o oază de pace, un lac de serenitate care se unduie în afară la toți cei din jur”. Important e să rămân[em] pe drum.
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lăcrămioara Varga Oprea 1/20/2022 |
Contact: |
|
|
