O mare poetă creștină
În aceste zile de sărbătoare am citit și recitit volumul 111 Cele mai frunoase poezii (2021, Ed. Semne), al poetei Elena Armenescu, o revelație printre scriitorii neînregimentați. Dar față de alții, ea are o situație puțin privilegiată, fiindcă este inclusă în Istoria profesorului Ion Rotaru și a avut cronici elogioase din partea lui Aureliu Goci, Emil Manu și Dan Stanca, prozator discret, care în articolul Poetul ascuns vorbește despre „un strat aproape necunoscut, ca și ignorat de critica literară”, strat în care include nume ca Monica Pillat, Donca Teodorescu, Nazaria Buga, Silvia Chițimia și Elena Armenescu.
Dacă istoricii literari ar cunoaște poezia Elenei Armenscu, le-ar fi rușine. Ar trebui total schimbată ierarhia valorilor. Ion Rotaru o așează în prelungirea iluștrilor maeștri interbelici Arghezi, Blaga, Crainic, Voiculescu. Dar eu aș plasa-o în familia spirituală a lui Eminescu, fiindcă Armenescu face o poezie eminesciană, o poezie a eului întrebător, neliniștit, îmbinând stările romantice cu valențe de natură clasică, pe bază de cultură solidă. Și prototip este poemul luciferic Iubirea împărătească, un amplu dialog poetic între Demiurg și iubita lui, Terra. Din acest punct de vedere, poeta este o clasică și le devansează de departe pe marile poete înregimentate Ana Blandiana, Angela Marinescu, Nina Cassian, Melinescu, Uricariu, Mălăncioiu, Mariana Marin, Aura Christi și zeci de alte poete de renume din Lumea I.
Există însă o slăbiciune a scriitorilor neînregimentați, ei visează să fie înregimentați, să fie băgați în seamă de forurile care fac liste de intrat în istorie. M-a deranjat când am întâlnit numele Elenei Armenescu pe lista cu Veronica Porumbacu și având o poză alături de un domn care seamănă izbitor cu Liviu Dragnea! Brrrr!
Poporul nu dorește așa ceva. Nici un țăran care face poezie genială nu dorește să intre în istoria academică a d-lui Eugen Simion, de pildă. Artistul adevărat nu are nevoie de cârje. Elena Armenescu face și ea parte din această tendință, deși o face cu discreție. Însă ea nu e capabilă de un martiraj precum acela al poetului Simon Ajarescu. Este un om rafinat, de profesie medic, și are aderențe culturale multiple, dar vrea să fie remarcată ca Ana Blandiana. Nu are cum. A pierdut startul. Blandiana a fost înregimentată în gașca „Gogu Rădulescu”, apoi a defilat cu puterea post-decembristă, la braț cu Emil de la PAC, e greu să ții pasul cu ea. Sau ce să mai spunem de poetele care au mers la braț cu nea Nelu, iar Iliescu le-a dat mălai din plin, le-a înscăunat șefe la ICR, ca pe Doinița Uricariu, o profitoare notorie! Lista de profitoare este neîncăpătoare. Stop.
Mai bine să cităm câteva versuri ale poetei Elena Armenescu din antologia 111 Cele mai frumoase poezii:
am scris această carte Domnului
când voi vă cufundați în mările somnului
totodată am gândit-o și pentru tine,
fratele meu care semeni cu mine
pentru alții care nu L-au cunoscut
pentru cei care încă nu s-au născut
s-o citească și să știe
că sub dictatura urii
am iubit cât să ne ție
prea Puternicul, Înaltul,
înlănțuiți unul de altul, în robie.
Sau ce fantastic epigonism eminescian, cu nerv zvâcnind din Demonism sau din Rugăciunea unui dac, ca în Visul himerei în spovedanie:
Vino părinte degrabă, iar să mă spovedesc
Am multe să-ți spun, aproape nu-ndrăznesc
Mi-e sufletul de iubire cerească flămând
Zise cel cu inima arsă, prăbușit la pământ.
Și nici cântarea poetei nu-i departe de fandările folclorului, ca în Mereu cu fața la cer (și în tot ciclul volumului Insomnia căutării, cu tăieturi argheziene):
Cu fața la cer
Mereu cu fața la cer
Pe spinarea unui vultur
Îmi voi face așternutul.
Să nu vatăm cu deochiul
Să nu rănesc florile
Să nu-mi înnegurez ochiul
Să nu resping chemările.
Iar dragostea este ca un fir roșu care străbate prin toate fibrele poetice, care țin de:
Sacra putere a iubirii
Sub care toate se desăvârșesc
Dar dumnezeiesc!
Și toată Dictatura iubirii este o bijuterie. Și tot volumul este plin de astfel de perle literare. Cum un petrolist forează pământul, așa și poeta penetrează neîncetat sufletul său. Aș putea să o compar cu mistica folclorului armean, cu surse venind din „umbrele strămoșilor uitați” sau din „culoarea rodiei” lui Parajanov. Poate altă dată. Oricum, un prieten armean de la New York, ar fi înnebunit după aceste asocieri. Elena Armenescu este o mare poetă de profundă trăire creștină.
Ceea ce mă desparte pe mine de o astfel de poezie minunată, scrisă cu rafinament armenesc – unele poezii pot fi considerate capodopere neoromantice, este faptul că ea e deja vu, îmi amintește de realitatea urâtă în care trăim („când e hulit Adevărul”), adică mă trage înapoi, mă trimite să-i recitesc pe Dante și Baudelaire. Țelul uman al creștinismului este îndumnezeirea, cum o numeau Sfinții Părinți. OK. Minunat. Dar până la îndumnezeire te mănâncă dracul, adică răul din om, care tot lucrează și omul nu știe că în el se dă bătălia dintre forțele binelui și forțele răului, iar forțele binelui înving doar prin Armaghedon revelat. Fiecare trebuie să-și descopere Amargedonul din el. Este calea purificării. Înainte de a ne îndumnezei, este nevoie de umanizarea Omului. Lumea este plină de sălbăticie, de mizerie, de ticăloșenie. E vampirizată. Trebuie luptat, găsite soluții umane pentru devampirizarea lumii. Calea spre îndumnezeire este umanizarea. Sunt o mie de îndumnezeiți pe pământ și 9 miliarde de păcătoși. Creștinismul întârziat nu dă soluții pentru Homo Novus, care duce la Omul purificat.
NU de îndumnezeire avem nevoie, părinte, i-am spus preotului Răducă la care m-am spovedit ultima oară, ci de umanizare. Numai prin umanizare vom ucide fiara din om.
Despre așa ceva, nu cunosc să se fi scris și, grație bibliotecii Barnes & Noble de la New York, cunosc toată poezia mare a lumii.
Eu trăiesc deja în viitor, în Lumea II, într-o utopie în care poeții sunt roboți cu inteligență artificială și fac cenacluri poetice, promovând o poezie inspirată din lumea de mâine. De aceea mă fascinează „supernovele” lui Ajarescu, poetul care se considera o reîncarnare a lui Saint Simon, sau viziunile metacosmice ale lui George Canache. Nemaivorbind de avatarurile și reîncarnările vedice ale Mihaelei Muraru-Mândrea, poeta care se află în spațiile limitrofe, care face trecerea spre Lumea II, adică este, pentru mine, deasupra a tot ce am citit din poezia contemporană de la noi.
Sigur, e mai bine să scrii poezie decât să dai cu cornul. Dar mai toată poezia epocii ceaușiste este o poezie rinocerizată. Chiar și o altfel de poezie, precum cea a Elenei Armenescu, care ne arată cât de inepuizabilă este tradiția, ține lumea pe loc, în mistica îngustă a creștinismului întârziat sau o menține în sfera culturii clasice.
Nu spun că nu e importantă o asemenea cultură, ci doar că pe cititorul din viitor nu-l interesează, o consideră o soluție nostalgică, lipsită de viziunea noului.
Dar dacă aș face „Istoria literaturii neînregimentate”, sigur aș include-o și pe ea.
|
Grid Modorcea 1/19/2022 |
Contact: |
|
|
