15 Ianuarie - Ziua Culturii Nationale
Eminescului
Înnevoitu-ne-am iară Mărite Eminesc, într-o vreme-nmolimată, tristă si ternă, să nu putem a fi împreunati cu toti cei care te iubim, sub umbra ta ocrotitoare, ca să-ti spunem fiecare în mierea cuvintelor potrivite ce ne vin din suflet, cât de dor ne este de tine, de neasemuitul si încă neîntrecutul tău vers, pe care poate că însusi Bunul Dumnezeu ti l-a soptit la ureche, pentru a fi leac alintător întinatelor noastre suflete.
Din înaltul cel ceresc, unde Domnul te-a chemat să ne fii nemuritor Luceafăr veghetor de constiinte, tu dă-ne tărie si putere ca să răzbim prin cuvânt în această nemiloasă si mincinoasă lume pe care să o facem mai plină de lumină, mai smerită-n toate si mai bună.
Tie, nemuritul nostru cel drag, îti închinăm cuvântul versului nostru, spre a te cinsti si a te nemuri în inima neamului tău în veci de veci, pentru că tu ne esti steaua ce-a călăuzitoare a ne scoate din pustiul întinatelor noastre păcate, cu care ne-ndulcim de-o bună bucată de timp, pentru a ne pune pe cale cea bună si a ne îndrepta spre lumină.
Mircea Dorin Istrate
LUI EMINESCU
,, Crucifixul poeziei românesti”
Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troite veghetoare care să ne lumineze si să ne îndrume pasii pe mai departe spre celălat capăt al vesniciei. Aceste troite au fost si vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Stefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămut, sfinti de-nchinăciune când jalea si durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină si să mai mântuie odată jertfelnicul si oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam si tară, în ei avem chipul dădător de sperantă a celui curajos si vrednic, apărător al gliei străbune, crestin adevărat, smerit si iertător, netemător în fata mortii atunci când tara e la răcruce de timpuri înselătoare.
Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, pusi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu sperantă si jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, asa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-si pună viata în palmele lui Dumnezeu si să ne însiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.
Dar mai avem în cerescul vietii noastre si alte modele, înroiti luceferi care să ne mângâie si să aline inima si sufletul nostru cel îndestulat cu amar si tristete, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiti ai cuvântului, cei dăruiti cu har, picurati cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie si să dezmierde simtitorul nostru suflet. Si dintre toti luceferii care înstelează noptile vietilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, vesnicit în tandăra gândului si în tainitele sufletului nostru cel de toate iertător si îndurător.
Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simtirea si fiorul versului său să fi fost soapta pe care însăsi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea si inima sa bună si iertătoare să le vesnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai asa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înaltă, ne dă curaj, putere, sperante, ne-adună, ne uneste.
Înlăuntrul unui vers el a pus atătea întelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar si de dincolo de ea, multe doar de el stiute, simtite si pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi întelese. A trăit în amar si suferintă, în bucurie si plăcere, pentru a le putea simti pe toate cu inima si sufletul, ca mai apoi din inima si sufletul său să le poată da inimi si sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înăltare, stiind că numai asa poate ajunge la noi ca să ne înfrătim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfintirea cuvântului omenesc.
Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre vesnicire si mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de multumire că ai existat si că ne putem însirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate si mărire. Si să sti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu sigurantă si lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinti si vesnici acolo, în nesfârsitele grădini ale raiurilor Sale.
Mircea Dorin Istrate
Presedintele Ligii Scriitorilor Români
Filiala Mures
ÎNVREDNICESTE-NE MĂRITE EMINESC
Renasti, în fiecare an, a câta oară?
În luna înghetat-a lui Gerar,
Când fulgi de nea din ceruri lin coboară
Si scârtâie pe uliti, lungi urmele de car.
Renasti a fi o nouă Bobotează
A sufletului nostru crestinesc,
Ca să ne tii a noastră veghe trează,
Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.
Să ne aduci aminte că sub humă
Sunt mosii nostrii ceia întelepti,
De care în povesti, smerita Bună,
Mereu spunea că fost-au buni si drepti.
Si ei aminte încă să ne-aducă
Că-ndatorati îi suntem ăstui neam,
Ce di-nceput arareori apucă
Trăiască-n pace doar bucăti de ani.
Si ăstei tări smerelnice si bune,
Mereu prea risipită-n guri de rai,
Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune
Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.
Si crângului pădure să se facă,
Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,
Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,
Cu dulcea ta codană-n tăinuit.
Si-n nopti cu lună, mintea ta isteată,
Colinde-mi infinitu-n lung si-n lat,
Dezlege-mi taine de-nceput de viată
Si umble-mi prin tărâmul celălalt.
Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveti
Învredniciti să fim apoi în tot si-n toate,
În urma ta-s puzderii de poeti
Să-ti poarte rima-n suflete si-n soapte.
Si-apoi mărite, pune-ne pe geană
Înlăcrimate boabe de iubire,
Si-n sufletele noastre de prihană
Iertare la păcate... mântuire.
Mircea Dorin Istrate
MĂRITE DOMN AL POEZIEI
Mihai Eminescu
15.01.1850—15.06.1889
Motto: Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,
Însfintesti cu-a tale vise/ Urma carului cu boi.
De nu ti-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,
Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?
Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru vesnicire,
În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?
Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi ceresti?
Să deslusesti acele taine ce încă nici că le gândesti?
Să vezi cu ochii-ti necuprinsul? să-i cauti clipa de-nceput
În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?
Prin lumile de sus tu dat-ai de mări de linisti si de haos?
De mari genuni îngrozitoare, de lume vie si repaos?
De Universuri cât nisipuri într-un desert de necuprins
Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brate l-a cuprins?
Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat
De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?
I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc
Si-aici îsi va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?
Gustat-ai cum îmi e vecia prin înăltimile de sus?
Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?
Nu îti doresti n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?
Si tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ti-ai trăit copilăria?
Pe-acolo ai un codru verde si-o apă rece de izvor?
Si crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?
Si plopii tăi fără pereche si lacul vesnic tremurat?
Si o fereastră luminată, c-o fată stând în asteptat?
*
Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,
Tu esti în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat
Înmoaie sufletele noastre si-atât de-aproape te simtim,
Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.
Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune
Ce noi simtim, visăm si încă, dorim să fie-n astă lume,
Ne-alinti cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,
Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.
La-ltarul sufletului nostru îti pun aprinsă lumânare
Si-ti multumesc în gând poete, într-o smerită închinare,
Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,
Ce noi nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.
N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele ceresti,
Că tu esti, cum îmi sunt mai toate minunile dumnezeiesti,
Înrisipit în noi si-n lume, în largul cer si pe pământ,
În cei de-acum si-n viitorii, în a lor suflete si-n gând.
**
Când pus-ai slovele-ti ales, în marea cupă de rubin,
Ne dat-ai mierea din cuvinte si-nfiorarea din divin,
Să stim că tu ai fost alesul de însusi Domnul din ceresc,
Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.
Mircea Dorin Istrate
DE CITESC A TALE VERSURI
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ti-a turnat dumnezeire
Si-n cuvânt ti-a pus simtire, iar cel suflet miruindu-l
La ’năltat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ti mângâiată pus-ai jalea si cu dorul
Si iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tineretii, mări de lacrimi, si fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopti cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăti nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri mărete, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ti-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai stiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Si-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinteala unui dor.
În scurtimea vietii tale mosii ti i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ti aducă de măririle trecute,
Când pe domnul si prostimea îi dureau aceeasi rană
Si-mpreună sângerat-au în onoare si virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
*
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceste cu-al tău vers,
Si atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinteste a sa urmă, colindând prin univers.
Mircea Dorin Istrate
LUI EMINESCU
Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,
Când tremur plopi-n frunze stârniti de-un vânt usor,
Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra si-o rană,
Vecernii tu coboară pe obosita seară.
Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire
Si-n ‘năltătoare vise mi-i urcă peste fire,
Speranta viu le-o ardă dorintele în soapte,
Si dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.
Că tu îmi stii mai bine, cum nu stiu multi în lume,
Ce-i rugul din iubire si-a chinului genune,
Ce-nseamnă-ombrătisare, arsura din sărut,
Si mii de întelesuri când mi-e cuvântul mut.
Smeritul si curatul de fată ne-ntinată,
Căldura din iubirea ce ea si-ar da-o toată,
Plăcerea mângâiată si ruga visătoare
Si lacrima-ndurării ascunsă în iertare.
Si dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit
Si-al mamei chip-icoană pe-altare însfintit
Si neamul din tărână la ceruri ridicat,
Strămosul din Columnă în piatră înstelat.
Să nu uităm că toate-s sământă de lumesc,
Că din iubiri si patimi a noastre vieti îmi cresc,
Pe cei urcati la ceruri tu fă-mi-i vesnicie
Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.
***
Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,
Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,
Iar din celeste spatii ne tine-n ocrotire
Si peste noi revarsă sperante si iubire.
Noi încă te vom tine icoană pusă-n ramă,
Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină
Si-n candelă de suflet, tu muc de nemurire
Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.
Mircea Dorin Istrate
CÂNTEC LUI EMINESCU
Ne-ai învătat cuvântul ne fie înviere
Si mostenita limbă un fagure de miere,
Să nu-nselăm speranta ce încă ne-a fost dată,
Să ardem în iubirea bobocului de fată.
Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul
Să urece-n nefiintă, să ia din tine zborul,
Plecând spre zări deschise si large infinituri,
Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.
Să guste din plăcerea puterilor divine,
Să-mi fie călătorul prin lumile străine,
Să tină soarta lumii în mâna-i tremurândă,
Să scurme taina vietii din mintea lui flămândă.
Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea
Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,
Si vârsta cea de aur cu inima curată,
Si-ntorsul în pruncia fiintei nepătată.
Pădurea fermecată cu lacul de clestar,
Si-n nopti sub clar de lună iubirile de jar,
Si lebăda pe ape ducând a noastre vise
Prin căile luminii din ceruri necuprinse.
Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,
Iar sufletu-ti altare pe toti să ne cuprindă,
De ochiul vietii noastre va lăcrima lumină
Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.
.Mircea Dorin Istrate
DE S-AR PUTEA
Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere
Să te-nviu pe loc as face-o, si un pumn de ani avere
Ti-as mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire
Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.
Că doar tu îmi stii ca nimeni harta celor infinituri
Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,
Si prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire
Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.
Si-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare
Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,
Să se-mbete-n fericire si-n iatacul cel ascuns
Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.
Ne-a mai dus prin codri negri si la margine de mare
Să-i cunoastem începutul si sfârsitul de cărare,
Si-n istorie cu sine ars-am inima în pară
Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de tară.
Nu sunt eu nici Preamăritul si nici am a Lui putere,
Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere
Înălta-vor a mea minte searbădă, nepârguită,
Către căile celeste ce-i în toate vesnicită,
Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n miscare
Si nimicul care suntem pe a timpului cărare,
Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând
Si-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.
Fără el, în veci rămânem prinsi în tina frământată,
Iar în nopti neadormite, sus, pe bolta înstelată
Vom vedea doar galbeni astri, stând sleiti si-n nemiscare,
Negândind că si pe-acolo, viata-ntinde-a ei hotare
Înfrătiti cu Eminescu în lungimea unui vers
Vesnicie îi vom face, nelăsându-l lumii sters,
Leac la suflet îl vom pune, si-n fântâna unui gând
Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.
Mircea Dorin Istrate
UNDE ÎNCĂPUT-A OARE?
Motto: Al tău vers de poezie
E fior si e trăire
Unde oare încăput-a într-o minte omenească
Câte toate-s cunoscute despre viata cea lumească,
Si-ncă taine nestiute ce-s ascunse-n mii de mituri
Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.
Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele
Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,
Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită
Din nimica Universuri si-apoi lumea infinită.
Despre Timpul care n-are nici trecut nici început
Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,
Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare
Cu iuteala ei distante, greu cuprins-n numărare.
Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,
Despre fiii de lumină întrupati în Dumnezei,
Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste
Unde noi, nestiutorii, zicem: file-s de poveste.
***
Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă
Doruri cât-s din iubire în fiinta omenească,
Patimi, lacrimi, înăltare din cel suflet ars de dor,
Coborârea în genune când iubirile îmi mor.
Si –apoi dragosta de tară mostenite din strămosi,
Si durerea din robia unor ani nenorocosi,
Si pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire
Când cu viata dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.
Unde oare încăput-a în lărgimea mintii sale
Câte-n lume îs stiute, bucurii, durere, jale,
Si de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire
Ce îi face al său nume, vesnicească-n nemurire.
Mircea Dorin Istrate
O CLIPĂ DOAR GÂNDIND LA TINE
Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,
Ale noastre toate simturi înăltat-ai la ceresc,
Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,
Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.
Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:
Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,
Sipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat
Si povestile pe care niciodat nu le-ai uitat.
Tu ne-ai dus, întorsi cu gândul, în cea vreme de-nceput
Când strămosii nosti jertfelnici erau vetrei noastre scut,
Când iubirea de mosie era viata dată vamă,
Când sub umbră de credintă, de nimic n-avut-am teamă.
Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers
Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârsitul univers,
Bolta noapti înstelate cu luceferii în roi
Si iubirea unei fete, pământene ca si noi.
Nimeni n-a stiut ca tine ce-i iubirea-adevărată,
Cât divin si cât durere-i într-o lacrimă de fată,
Ce-i genunea care naste universul din nimic,
Si cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.
*
Har ti-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc
Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,
Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,
Si din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.
Noi, întinători în toate, într-o rugă lăcrimată
La Măritul îi vom cere, deie-ti vesnicia toată,
Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,
Câtă viată încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.
Mircea Dorin Istrate
TU MARE DOMN AL LIMBII ROMÂNESTI
Tu MARE DOMN al Limbii Românesti
Ce-n noi ai pus fior si nostalgie,
Cu-n vers ne-ai dus prin lumile ceresti
De la izvorul lor, spre vesnicie.
Să stim că pe acol’, prin nesfârsituri
Sunt alte legi ce-s greu de înteles,
Pe care noi le-am întrupat în mituri
Ce mintii noastre dau adesea ghes.
Tu ne-ai întors trăirea în pruncie
Să mai simtim cum fost-am la-nceput,
Să stim că-n puritate-a fost să fie
Curatul vietii-n care-am încăput.
Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea
Să ne-nfioare simtul omenesc,
Divinul să ne-mbete fericirea
Si să ne-nalte sufletu-n ceresc.
Si ne-ai purtat prin crânguri si pădure
Să ne-ndulcim simtirea cu senin,
Să stim că frumusetea-n veci purure
Îmi stă si-n firul ierbii, de-l privim.
De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea
Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,
Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea
Cum au făcut vitejii mei, străbuni.
În vers ti-ai pus din suflet lăcrimare
Să-i picuri pe acei ce pătimesc,
Să mi-i înalti pe rând, pe fiecare,
Din păcătoasa tină, spre ceresc.
*
Tu MARE DOMN al Limbii Românesti
În suflet te vom face vesnicie,
Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi esti
Vei fi în viata mea, jertfelnicie.
Mircea Dorin Istrate
MULTUMIRE
Cum de oare încăput-au în scurtimea unui vers
Câte taine tu cuprins-ai din adânc de univers,
Câte doruri, cât simtire, cât năltare spre ceresc,
Pusu-ti-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.
Tu le stii ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simtit
Si-n căusul mintii tale, puse-n slove, rânduit,
Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,
Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.
Gândul tău a fost n-aintea câtor multe n-am stiut,
Simtul tău a fost simtirea lumi-n care-am încăput,
Că tu har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,
Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.
Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vietii tale
Să ne-arăti cum doar iubirea e a lumii vesnic cale,
Si că-n cerurile vaste sunt minuni dumnezeiesti,
Iar aici, prin tina noastră, păcătoase firi lumesti.
Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,
Să-i încânti a Sale gânduri privegheati de o festilă,
Să-i fii iară Zburătorul coborând din înăltimi,
Să-nfioare-n nopti de taină‚ preacuratele iubiri.
*
Mintea mea n-are cuvinte ca în gând să-ti multumescă
Pentru toate cât făcut-ai în trăire-ti cea lumească,
Asa-dară, te voi pune într-un bob de lăcrimare
Când citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.
Mircea Dorin Istrate
JUDECATA
Pe Eminescu-n lanturi de robie
L-au dus să-i facă aspră judecată,
Ca numele să-i facă pomenire
La viata ce-au găsit-o vinovată.
C-a instigat să tinem la mosie
Că-n ea ni rădăcina sănătoasă,
De-acol veni-va încă bărbătie
De la străbunii cei căzuti sub coasă.
Că ne-andemnat ne fie dor de tară
De multe pustiite, dar întreagă,
În jalea doinei s-o cântăm în vară
Si mult ne fie încă nouă dragă.
Apoi că ne-a purtat prin ceruri’nalte
Ca să gustăm din fructul nemuririi,
Să stim si alte taine numărate
Ca să-ntelegem jocul nepieirii.
Că a furat săruturi si iubire,
Si-arama la pădurea de stejar,
Să-mi facă poeziei dăinuire
Topindu-le pe toate-n dor si jar.
Că fost-a vrăjitor si că-n magie
Copil nevinovat mi s-antrupat,
Preumblător prin câmpuri c-an pruncie
De nimenea acolo tulburat.
Iar jurii nemilosi i-au dat sentintă
Ulei să-mi fie-n candela visării,
Să ardă ne-ncetat în cea fiintă
Pâ-n s-o topii în moartea învierii
Mircea Dorin Istrate
IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE
Tu steaua mărilor,
Luceafăru-nserărilor,
Lumina veacurilor
Care-au trecut,
Făne-nceput
Citindu-ti gândurile,
Iubindu-ti cânturile,
Simtindu-ti dorurile
Ce le-ai avut
Si ti-au trecut,
Înfiorându-te,
Smerindu-te,
Căindu-te,
Că n-ai putut
Să fi avut,
Toate pământurile,
Cu toate cerurile,
Si toate mările
Să le păzesti,
Să le-mblânzesti,
Să le-ndulcesti,
Cu dragostea ta.
Seca-vor mările,
S-or stinge zorile,
Veni-vor uitările
Peste pământ.
Da-n al nost’ gând,
Mereu tu stând
Ne fi-vei sfânt,
De închinat,
De lăudat,
De neuitat
Vecii la rând.
Mircea Dorin Istrate
REÎNTORSUL
Motto: Din teiul neuitării înflorit
Înmiresmată ploaie mi se cerne,
Să plângem cel Luceafăr nemurit
Plecat în amitire, prea devreme.
Rătăcitor prin Căile Lactee
Spre stele ce se văd ori au apus,
O clipă s-a oprit din drum să-mi steie
De vorbă cu Măritul, colo sus.
Să-i spuie câte multe îl apasă,
Si ce bolnavă-i lumea părăsită,
Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,
De cel izvor, de iarba înverzită,
De fata ce i-a dat o sărutare
Făcându-i fericirea înmiită,
De marea necuprinsă-n legănare,
De lacul din pădurea adormită,
De viata lui trăită în durere,
De cei străbuni din mituri care-l cheamă,
De Doina noastră veche, unsă-n miere,
De luncile-n florite fără seamă.
Măritul îl ascultă, si îl doare
Că mi l-a pus devreme-n vesnicie,
Porunci a dat, din ceruri să coboare
Si-n noi sălas să-si cate, vremi o mie.
Mircea Dorin Istrate
HOT DE VISE
PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOT
Trecut-a Eminescu ieri
Si pe furis, dibaciul hot
S-a dus să fure primăveri
Si-o FLOARE-ALBASTRĂ din grădină
Si-ARAMA CODRILOR de fag
Si un LUCEAFĂR de lumină
Si-o fată ce-l asteaptă-n prag
Si-un vers din DOINA întristată
Si o CRĂIASĂ DIN POVESTI
ATÂT DE FRAGEDĂ luată
De CUPIDON, cel îndrăznet.
Si viata sa, cea scurtă clipă
Si doruri ce s-au risipit
Si mari iubiri trăite-n pripă
Într-o clepsidră de argint.
Si anii săi de fericire
Si timpu-acela necuprins
Si un crâmpei de nemurire
Si-un colt de rai, trăit în vis.
Si un sărut cât o vecie
Si-o lacrimă de dulce rouă
Si-o clipă-amară de iubire
Trăită-n doi, sub lună nouă.
Cu toate astea ce-a furat
S-a dus purtat de dor în vânt,
Mi le-a topit în gând curat
Si le-a turnat într-un cuvânt.
Tu, Eminescu, hot pribeag,
Mai vin’ la noapte de mă fură,
Te-oi astepta cu dor si drag
S-aud un vers din a ta gură.
Voi spune la vecinii mei
Că stai ascuns în amintire
Si parfumat cu flori de tei
Te-ai dus pe valuri de iubire.
Mircea Dorin Istrate
EMINESCU E CU NOI
După sfintirea bustului Eminescului
de la Mănăstirea din orasul Sărmas.
Acum, că suntem singuri, veniti putin aproape
Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte
La sfânta mănăstire cu totii împreună
Si cântece cânta-am tinându-ne de mână.
Si îmbiat de gazde, asa cum e firesc,
La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc
A cobort din soclu de ziua dumnealui
Lăsându-si cea scurteică-n chilie, într-un cui.
Si cu-n pahar în fată din vinul bun, popesc,
Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.
Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,
Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în soapte,
El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,
Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins
Mircea Dorin Istrate
ÎN SCLIPIREA UNUI VERS
În sclipirea unui vers
Ai cuprins un univers
Si-apoi datu-te-ai ca vamă
Să te punem leac pe rană,
Să ne stâperi cu-al tău dor
Visele ce-odată mor.
Noi , Luceafăr te vom face
Licărind în nopti de pace
Peste lumea adormită,
Peste doruri de ispită,
Peste ape tremurânde
Vălurite-n large unde.
Peste visele celeste,
Tu, venit-ai fără veste
Si ni-i duce fim cu tine
Până unde lumea tine,
Să-ti fim astre călătoare
Prin vecii rătăcitoare.
Tu, ne-arătă ce-i prin stele,
Unde-s lumile rebele,
Cât departe-i nesfârsitul,
Cât de lung si de lătitu-i
Universul în miscare,
Unde-s marginile sale.
Taine fără de-ntelesuri,
Legi ce parcă nu au sensuri
Ce-ncâlcesc a noastră minte
Mult prea slabă si cuminte,
Să vedem că-n astă lume
Suntem nimeni, doar cu-n nume.
Ne adu apoi acasă
Pe tărâna păcătoasă
Si-n nemernicii ne lasă
Să fim clipă trecătoare
Undeva, într-o uitare,
Nestiuti, în lumea mare.
Doar atunci vom sti ce mare
Fost-ai lumii trecătoare,
Cât avut-au din cea minte
Ne-ntelesele-ti cuvinte,
Ce ne-au fermecat simtirea
Si ne-a-nfiorat iubirea.
Cere-i-om de-acum iertare
Sufletului dumitale,
Că prea mici suntem, mărite,
Într-o lume ce ne minte
Si-unde stiu acuma bine,
N-am fost vrednici noi de tine.
ZBURĂTORULUI
Zburător trecând prin ceruri cu aripile-ti de vis
Prin Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,
Tu nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină,
O codană stă în noapte visătoare si suspină?
Doamne cum o stoarce dorul si cum inima îi bate
Când pe perini pune capul si cea geană i se zbate,
Că ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde
Si-n molatică căldură, trupul gingas mi-l cuprinde.
Tu esti oare ceea umbră, cea sintire arzătoare
Ce îmi tulbură copila si mi-o face visătoare?
Ia mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată
Să furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.
N-ai tu lumea la picioare si-apoi cerurile toate,
Nesfârsite lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?
N-ai tu timp pentru iubire, Nesfârsitul, cum ti-l vrei?
Lasă-mi fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.
Lasă-mi să-si găsească partea printre ceilalti muritori,
Că si-asa vor fi pe-aice încă roi de doritori
Să mi-o ducă la altare si s-o facă a lor soată
Fericittă si iubită, pentru-ntreaga astă viată.
Tu ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,
Unde-n viata-i nesfârsită zi de zi la fel i-o trece?
Lasă-mi-o mai bine-aicea, în păcatul pământesc,
Fie soată iubitoare, nu în sterpul tău ceresc.
Asadară, du-te numai prin a tale galaxii,
Lasă-mi fetele în pace când pe-aici o să mai vii,
Ia-ti cu tine Universul si îti fă din el plăcere,
Nouă, lasă-ne ce este si cum inima ne-o cere.
Tu, rămâi prin ’nalte ceruri ca sământa unui vis
Cuibărit în inimi crude, ce se vor în paradis,
Si, din licărul de-asupra, când încerci câte-o copilă,
Tu gândeste că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.
Mircea Dorin Istrate
GÂNDIND LA TINE, EMINESCU
Din cerul tău as vrea să vii
Pe-o rază te coboară,
În lumea noastr-a celor vii
Să ne vorbim o seară.
Să-ti spun că-i tot cum ne-ai lăsat
Când te-ai ’năltat la stele,
Si-n nemurire ai luat
Clipita-ti de durere.
Cum bine stii noi am rămas
Hotarului robie,
Chiar aur de avem sub pas
Trăim în sărăcie,
Si-n mari nevoi si-n betesug
Ne ducem zile grele,
Tot vite care trag la plug
La alti făcând avere.
Nimic nu s-a schimbat pe-aici
Doar timpuri mai trecură,
Pe-afară suntem slabi si mici
Ne scuipă multi, ne-njură.
Prea iertători ne fură toti
Ce lingusesc minciuna,
În capul tării-s iarăsi hoti
La fel ca-ntotdeauna.
Ne-am risipit în patru zări
Golindu-ne cuibarul,
Să fim la altii salahori
Si-amar s-avem cu carul.
Azi suntem tristi, la suflet goi,
Cu gândul dus la tine,
Sperante mici purtăm în noi
C-o fi cândva mai bine.
Tu, ce trăiesti prin nalte lumi
Îl roagă pe Măritul,
Ne facă anii nostri buni
Sfârsească-ne robitul.
***
El, ascultă îngândurat
A noastră plânsă rugă
La PreaMăritul a plecat
Durerea să-l ajungă.
O mie ceruri dedesubt
De-asupra iar o mie,
Trecea-n clipite ne-ntrerupt
Pe drum de vesnicie.
Când a ajuns într-un sfârsit
În fată la Măritul,
Din al său suflet chinuit
În rugi si-a spus cuvântul:
-Eu vin din neamul de demult
Pe care Tu, Mărite,
L-ai pus în raiul de-nceput
Aici, cu toate sfinte,
Si-n bunătate Tu ne-ai dat
Comori ce-s nevisate,
Pământ întins în lung si-n lat
Si câte încă toate,
Si legi să fie omul bun,
Curat si-n preamărire
Să meargă pe-nsfintitul drum
În scurta-i vietuire.
Iar cu vecinii dumnealui
Trăiască-n bună pace,
Nicicând râvnească la ce nu-i
Al său, chiar dacă-i place.
Pe Tine, te slăvească-n veci
Smeriti si preacucernici,
Ca viata-n bune să le-o treci
De Tine fie vrednici.
Din câte toate Tu le-ai dat
Le fie ca avere,
Prea multi din jur s-au înfruptat
Din greu, si-n lungă vreme.
Si-n loc le fie viata rai
Slăvindu-te pe Tine,
Doar de necaz, de chin si vai
Au parte în nestire.
De-aceea el, poporul meu
Trimisu-m-a pe mine,
Să vin la Tine, Domnul meu,
C-o rugă de iubire.
Să-ti spun că tare-i oropsit
Si toate îl apasă,
Iar viata lui de chinuit
I-amară , si-i întoarsă.
Si-i plină toată de păcat,
De ură si sudalmă,
De câte toate l-au călcat,
De cât plătit-a vamă.
Mai iartă-l Doamne, că-i al Tău,
Si-l tine-n ocrotire,
Tu fă-mi-l bun, din ce-a fost rău,
Cu-n strop de bucurie.
*
Măritul stă, si întristat
Pe gânduri cade iară,
Apoi, de-acolo, din înalt
Poruncă dă spre seară:
-De mîine fie cum zici tu,
Poete fără seamă,
Ia tot ce vrei si-apoi te du
Fă-ti neamul urce-n slavă.
Sperante dă-i si bucurii,
Credintă, bunătate,
Si-a tale încă poezii
Învete-le pe toate.
Mircea Dorin Istrate
CÂT ÎNCĂ....
Cât încă tei mai sunt în tară
Si lacuri scânteind prundis,
Cât luna din înalt coboară
Făcându-si cuib în rămuris,
Cât un luceafăr priveghează
Vecia din înaltul cer,
Si cât o astră săgetează
A boltii-nnegurat mister,
Cât fi-vor mări cu tărmuri large
Si-un val îzbindu-se de-o stâncă,
Si-n porturi odihnind catarge
Cărăusind pe valuri încă,
Si-un codru vesnic legănat
De-un vântisor alintător,
Si stâni la margine de sat
Învesnicind un delusor,
Si plopi răriti si fără sot
Păzind o margine de drum
Si încă descuiate porti
La cei români cu suflet bun,
Si-un sipot susurând clipite
Si o codană cu-n ulcior
Visând dorinti neîmplinite
În arsul clipelor de dor,
Tu fi-vei mierea din cuvinte
Si leacul sufletului nost’,
În mersul nostru înainte
Să nu uităm, cine am fost.
*
Ne-om însira pe a ta urmă,
Si-n umbra sufletului tău,
Învesniceste-ne în humă,
În lacrimi de păreri de rău.
Si în rotirile-ti prin ceruri
Dintr-un apus în răsărit,
Vecia picu-o cu doruri,
Din pământescul tău iubit.
CE-AR FI FOST....
Oare ce-ar fi fost Mărite, de murea de bătrînete
Înăltat în fala lumii, înteleptul Eminesc?
Câte taine nestiute ar fi vrut să ne învete
Ca să stim ce legi nescrise guvernează prin ceresc.
Cum îmi cresc lactee spatii, cum se strâng într-o nimica
Si-apoi mor în strălucire luminând un univers,
Cum prin goluri fără margini, unde cuib îsi are frica
Îmi sunt lumi nenumărate, pentru noi fără-nteles.
Cum să trecem universuri în săgeată de lumină,
Cum să facă păcătosul să ajungă l-al Tău tron,
Cum acel, nestiutorul, ce-a iesit mai ieri din tină
Cunoscut să fie-n juru-i, ca purtând nume de om.
Cum în boaba unei lacrimi dintr-o geană tremurată
S-adunăm durerea lumii, dintr-un suflet chinuit,
Cum să punem taina vietii într-o slovă încifrată
Pentru timpuri ce-or să vină, dacă fi-vom iar nimic.
Cum smeritul si iubirea îmbuna-vor soarta lumii,
Cum o dragoste curată schimbă totu-n univers,
Cum sărutul unei fete mi-i înmoaie pe nebunii
Care fac, cum vor acuma, trecătorul lumii mers.
*
El a fost o strălumină ce ne-a pus în mare fală
Stie altii că pe-aicea si românii vietuiesc,
Ne-a unit cu mosi-strămosii, ca prin dragostea de tară
Să ne spună că oriunde, cei măruntii biruiesc.
L-ai luat, Mărite Doamne, mult prea iute dintre noi
Să îl tii pe lângă Tine si cu el mi te mândresti,
Nouă ne-ai lăsat durutul si necazul si nevoi,
Si-o sperantă pusă-n rugă către boltile ceresti.
Fă-ti-l Doamne Veghetorul peste suflet românesc,
Dă-i putere să îndrepte ale noastre vechi păcate,
Si-i vedea cum dup-o vreme, coborî-s-a din cresc
Raiul fost aici odată, îmbuibat cu câte toate.
Mircea Dorin Istrate
MERGĂTOR
Mergător prin ceruri ’nalte,
Colindând prin nesfârsituri,
Călcând lumi însingurate,
Semănând genuni cu mituri,
S-a oprit în întuneric
Sus pe bolta înstelată,
Zburătorul cel eteric
Având inima-ntristată.
Că umblând prin cea vecie
Pe cărări necunoscute,
A-ndrăgit fiintă vie
Cu iubiri neîncepute.
Si de-atunci în miez de noapte
Pe pământ la ea coboară
Si-ndulcind a sale soapte
Pe fecioară mi-o-nfioară.
Ochii mintii mii-i închide
Si în vrajă de cuvinte,
Cald fior cel trup cuprinde
Să mi-ombete, să mi-o-alinte.
Ea aproape adormită
Parc-aude-a lui chemare
Si în soapta-i lingusită
Cade-n dulce desfătare.
-Fată dragă si cuminte
Lumea ta înselătoare,
Rău te strânge si te minte
Si te tine-corsetare.
Las-o dară că-i păgână,
Hai în cerurile mele
Si-am să-ti pun cu a mea mână
La urechi cercei de stele,
Si-am să-ti cern le nimereală
De cu seară până-n zori,
Vii luceferi în beteală
Iar în păr, un roi de sori.
Si-ntr-o pulbere de aur
Tot rotindune-n urcare
Înhăma-voi un Centaur
Să ne plimbe-n Carul Mare.
Si-apoi cuib în infinituri
Colo-n astre ne vom face
Si-om trăi în nesfârsituri
De iubire vremi în pace.
Ne-or părea că sunt clipite
Trecătoare si-n uitare,
Ce s-or trece nesfârsite
Pe a timpului cărare.
Ce-o să lasi aici veciei
Nu te mustre, rău nu-ti pară,
Că e doar dulcegărie,
Colorată apă chioară,
Nici mărire, nici lucire,
Nici vecie, nici miscare,
Scurtă clipă de trăire
Mincinoasă, pieritoare.
-Lumea ta e o nălucă,
Zise fata, temătoare,
Care mintea mi-o încurcă
În clipita de visare.
Colo sus îs vremi nebune
Ce mă lasă buimăcită,
Jos, aici, e a mea lume
Ce m-o face fericită.
De-mi găsesc a mea iubire,
Chiar de-o fi înselătoare,
Am să-mi fac din fericire
Raiul meu de muritoare.
Tu vei sta în vesnicire
Rece umbră călătoare,
Tot tânjind dup-o iubire
Si o caldă-mbrătisare.
***
Lumi veni-vor, lumi vor trece
În miscare si-n rotire,
El rămas-a umbră rece
Căutând mereu iubire.
Mircea Dorin Istrate
L-AM VISAT PE EMINESCU
L-am visat pe Emisescu într-o mantie de aur,
Serafim, purtând pe frunte-ai, scânteind coroană-n laur,
Fulgerând prin căi lactee, în întorsul către casă,
Să vedem, de neamul nostru, cum Domniei Sale-i pasă.
S-a oprit întâi din mersu-i, la a codrului umbrare,
Si c-o rugă de iertare s-a-nchinat, Măriei Sale,
Că pe-aici copilăria pasii l-au purtat odată
Prin hătis de dulce zmeur si de mură neagră, coaptă.
Iar apoi, a vrut să vadă, cum izvorul susurând
Stâmpăra cu apa-i rece malurile-i rând pe rând,
Si-apoi lacul plin de nuferi, privegheat de vechea salcă,
În prundisul plin de stele, cum îmi tremura o barcă.
În palatul de mărgeane, vălurit în unduire,
Vrea să vadă ce-a codană îmbătată de iubire
Si Luceafărul cum noaptea cobora din naltul cer ,
În odaia-n care juna, l-astepta-ntr-un ungher.
Si în tremuratul frunzei, plopilor cei fără sot,
Să ne-mpartă-a sa iubire, răspândindu-se în toti,
Să simtim dumnezeirea cum ne umple de divin
Si ne-mbată ca tăria, unui vechi pahar cu vin.
Si-n poiana numai floare, păsărele ciripind
Si-n cuibare de pe ramuri puisorii piuind,
Să-i trezească amintirea raiului din astă lume,
Ca-n simtirea unor versuri, mai pe toate să le-adune.
Si în urmă la mai toate, la o margine de mare
Vrea să-si vadă nemuritul cum se trece-n neuitare
Si-ngânat de valul mării, din a sa vremelnicie,
Să ne lase-a lui simtire, într-un rând, de poezie.
*
Noi, să-l punem ca icoană, în altarul celui suflet
Si-nspre-acol’ ne ducă pasi într-o lacrimă de plânset,
Că s-a dus din astă lume ce-a trăit-o-n chin si foc,
Si-am rămas ca noi să-i plângem, urma lui, de nenoroc.
Mircea Dorin Istrate
ÎNCHINARE
Tu, mărite Eminesc, hărăzit ai fost de soartă
Să îmi vii pe astă lume, într-o ziuă de Gerar,
Ca s-aduni, la tine-n sufle, nevoiala lumii toată
Si-n cuvânt s-o pui degrabă cu ce Domnul ti-a dat har.
Tu ai spus ca nimeni altul în a versului măsură
Tot ce are omu-n suflet, boaba lui de vis, sperantă,
Dor nespus si-nfiorare, înteles si-vătătură,
Tot ce dă si ce primeste de la cer si de la viată.
Drag de cea copilărie, de cel neam, de sfânta tară,
De istoria bătrână si de mosii cei strămosi,
De tăranul ce de veacuri huma lui mereu si-o ară
Si si-o seamănă cu lacrimi, cu luceferi scânteiosi.
De a sa copilărie sub a codrului frunzare,
De cel Dor, de ceea Doină ce în noi sălăsluiesc,
De cum încă el plecat-a pentr-o clipă-n larga zare
Să colinde Universuri, ce din haos se-nnoiesc.
Să ne spună cum că viata si iubirea moarte n-are,
Cum frumosul e în toate, dacă stii cumva să-l vezi,
Cum gustat-a el divinul într-o lungă-mbrătisare
Si-un sărut cum mi te ’naltă la cerescuri, să mi-l crezi.
Cum în cele nesfârsituri sunt a lumii începuturi,
Cum trăirea noastră toată e-o clipită ne-nsemnată,
Cum aici e Raiul nostru, în aceste negre luturi,
Si de-aici si noi roi-vom într-o vreme, altădată.
Cum de-apururi tineretea e trăire în văpaie,
Ce îmi arde ca o tortă într-un dor si-o lăcrimare,
Cum cea moarte viată naste din a sale măruntaie
Să înoade-n nesfârsituri, începuta Lui lucrare.
*
Azi, de-l cauti e pe-acolo, prin tăriile ceresti,
Ptriveghind din cele ’nalturi lumea noastră trecătoare,
A plecat să cărărească prin vecii dumnezeiesti,
Ca de-acolo să se cearnă peste noi....străluminare
Mircea Dorin Istrate
ASA GÂNDIM
Tu, ce-ai cuprins în a ta minte, vechimea lumii, începutul,
Tot mersul timpului ’nainte, tot viitorul si trecutul,
Tristeti si multă-nfiorare si tot ce viata cea lumească
În dânsa încă taine are, în cea sintire omenească,
Si ce-i prin lumi nebănuite prin afunzimi din cel ceresc,
Cum nasc genuni în doar clipite, ce-n timp apoi, se vestejesc,
Si câte omul îmi visează purtat de gând prin nestiut,
Si cât de-apururea cutează să facă vesnic început,
Tu, ai stiut ca nimeni altul să dai iubirii înteles,
Tot coborât divin din ’nalul, să-l pui în suflet, omenesc.
*
Asa gândim noi, muritorii, la tine dragă Eminesc,
Când trec pe cer în sir cocorii spre cela capăt de lumesc,
Când jalea stă în gândul nostru, când cerul noptii îl privim,
Când ne-amintim de cel trecut, când clipa vietii o iubim,
Când două inimi întâlnite în mare taină se-ndrăgesc,
Când viselor tu dai aripe, ce clipa viatii-o fericesc.
**
Iar de-n ceresc în miez de noapte îmi esti Luceafăr arzător,
Noi te-om simti mereu aproape si pururea ne fi-va dor,
De versul tău ce-i leac pe rană la orisicare muritor,
O lacrimă de sfântă taină, ce-i încărcată de fior.
Mircea Dorin Istrate
RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ
Doamne, ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ti din poveste
Unde neamuri nesfârsite dimpreună vesnicesc,
Fă de vrei, ca toti acestia să vorbească romăneste
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte si e leac de pus la rană
Dacă tii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă si uneste, ce dezbină si destramă
Si e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Si-apoi Doamne, rugi smerite ce ’năltăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima sperantă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cersim iertări spăsite, la păcatele din viată.
Si-apoi doina cu aleanul, si-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfintească-se cu dorul
Când poetii vruti de tine, româneste glăsuiesc?
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârsitul Tău ceresc?
Si-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toti pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfintită de dieci,
Si e veche ca Adamii din grădina cea lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
Mircea Dorin Istrate
Fără tine-om fi nimica, urmă stearsă si-nierbată,
Fără fală, fără glorii, vers umplut cu vorbă spartă,
Tu ne-ai dat înfiorar, vis, visare, strălucire,
Ca să stim că ai în tine, boabă de... dumnezeire.
mircea dorin istrate
În rotundul unui vers
Tu ne-ai pus un ....univers
*
În cuibarul din ceresc,
Tu ai pus vecie,
Din cuvântul românesc,
Vers de poezie.
&&&
|
Mircea Dorin Istrate 1/13/2022 |
Contact: |
|
|
