fragment din volumul - Când lumina vorbeste româneste
Adunarea acestui volum a fost stimulata de o scrisoare a domnului profesor Cernian Oleg volum in regia celui mai tacut si absent poet ceasornicar Stefan Tapalagă MAI AM UN DOR SFIELNIC
Pe Eminescu, nu îl pângăriti De ziua lui, cu flori, ori în cuvinte – Unui poet din cei mai chinuiti Puneti-i doar, o pâine, dinainte -
Pe Eminescu, nu îl îmbrăcati În imnul ascultărilor de sine - Celui mai necăjit dintre cei frati, Acoperiti-i golul, cu rusine –
Pe Eminescu, singur, lângă mare, Lăsati-l doar nemuritor, să plece – Si încălziti-l numai, fiecare, Pe cel mai singur degerat, din zece-
Lui Eminescu, lângă codrul, linul, Lăsati-i somnul liber, si aproape – Si dăruiti în orice zi, putinul, La omul din cuvântul searbăd: “frate” –
Lui Eminescu, cum pribeag nu este, Doar legănat de codri, si luceferi – Cu viata voastră, scrieti-i, poveste, Să-i fie fratii mici, cu totii, teferi -
Va geme lumea-n patimile, toate, Si în cuvinte noi, cumplit cântate - Lui dati-i, dăruind celui aproape - Un dor sfielnic - nesingurătate…
14 ianuarie 2009
CÂND LUMINA VORBESTE ROMÂNESTE – 15 IANUARIE 1850
Motto: „Ah! garafa pântecoasă doar de sfesnic mai e bună Si mucoasa lumânare sfârâind săul si-l arde Si-n această sărăcie te inspiră, cântă barde - Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. „ („Sărmanul Dionis”, Mihai Eminescu)
Câtă Lumină e în tine, Sărmane Rege Dionis, Cum tii tu cumpăna de bine Doar pe cuvânt – si e ucis –
Si-a lumii-ntregi, sobolănime, Ce fericită-n blana ei, Nici nu te stie, Anonime, Nu vrea un om, printre cei zei - Câtă iubire e în tine, Sărmane Rege Dionis, Cum tii tu cumpăna de bine Doar pe cuvânt – si e ucis –
Si din cuvânt, comori de-ai face, Ai scrie iar, tot poezii, Căci Oul Lumii, în găoace, Are poeme de Copii –
Câtă iubire e în tine, Sărmane Rege Dionis, Cum tii tu cumpăna de bine Doar pe cuvânt – si e ucis –
Si trec milenii, trec secunde, Sărmane Rege Dionis, Si Taina Lumilor se-ascunde În nervii tăi, ca-n paradis –
Cu pietre, te ucid nebunii, Otravă, leac îti dau, levitii – Te-nchid în nunta lumii, nunii – Si libertate-ti dau, militii –
Câtă Lumina e în tine, Sărmane Rege Dionis, Cum tii tu cumpăna de bine Doar pe cuvânt – si e ucis –
7 ianuarie 2009
CÂND LUMINA VORBESTE ROMÂNESTE 15 ianuarie 1850 – Domnului Mihai Eminescu
Cu tine, ne purtăm spre veci, nepotii, Pe lângă plopii care-si cată sotii, Seara pe deal, le murmură-n tulpine, Părintii, “de din vale, de Rovine”
Pe fruntea lor, dorm florile-n grădină, În tei, se-aprind biserici de lumină, Si tremură-n văzduhul tămâiet Troiene din lumina-ti de poet -
O floare-albastră, singura din lume, Surâde stelei tale fără nume, De-atunci,îi tot săruti, fără de pret, Albastrul gurii ei de Voronet -
Si-ai împărti din cărtile de sânge O lacrimă, românului ce plânge, Dar cruce vie, între Prut, si Tisa Tot neamul tău de lacrimi, plânsu-ti-s-a…
Iar visul mortii-eterne de e viata, Tu ne prescuri pe pleoape, dimineata, Si ne îngâni, cu pana ta cea vie: ..Ce-ti doresc tie, dulce Românie…
Asa ne este leagăn de pruncie, Ecoul tău venind din vesnicie, Si clopote de stele în fântâni, Ne-mpart lumina fiecărei pâini…
Din rădăcini, ne dau mereu ocoale, Părintii înflorind Măriei tale, Pe când pământul ne cuprinde, grei - Ne urcă pruncii-n florile de tei -
14 ianuarie 2010
ÎNVIERE
15 ianuarie 1850 – la Nasterea Poetului Mihai Eminescu
Se naste un Luceafăr ce a avut, se stie, În viată, locuintă, în propria poezie –
Căci casă, garsonieră, n-a prididit, săracul – Asa a fost poetul – si-a locuit doar, veacul –
Nici din gazetărie, nu-si câstiga, ades, Nici pâinea, si nici vinul – si-atunci, din interes,
Scria, spre propria pildă, Sărmanul Dionis – Si câte multe alte păcate n-o fi scris…
Acum, când se întoarce, cântând, la el, pe plai, Din iad, căci umilintă nu are, pentru Rai –
Când neevlaviosul, si bietul necucernic, În schitul lui de versuri, e doar un biet nemernic –
Când vine să-si ridice din chiar tărâna grea, Un literar cadavru, uitat în debara –
Când nici nu stim, se pare, la ce mai este bun, A lua în seamă genii, când veacul e nebun –
Când pâine de nu este, nu e mai econom Să tii în bezna groasă, ideea chiar, de om –
Acum, Mihai, bădie, de ziua ta, îti scriu Mai naste-te odată, că iar este pustiu –
S-au înmultit toti "sfintii" în tară, si afară, Îi doare-atât poporul, încât îl tot omoară –
Cu legi spre avortare, si cod alimentar, Cu noua reformare ce nu are nici var
A mai spoi zidire din Mosul Dictator, Mitraliat din milă, si grijă de popor...
Îti scriu, Mihai, bădie, chiar dacă n-ai de stire, Din Operă, si Viată, a neamului Psaltire…
Si îti ridic, pe lume, si un temeinic schit, Chiar de ti-l fac din pietre, si bete de chibrit…
Pentru români ce-n inimi tot aurul îl poartă, Si pe pământ, si-n ceruri, din poartă bat, în poartă,
Mihai, ca să-nteleagă si crucea României, Din piatra crucii Tale, învie iar, si scrie-i…
4 ianuarie 2011
LA MORMÂNTUL LUI MIHAI EMINESCU
(Născut la 15 ianuarie 1850, Botosani sau Ipotesti – decedat la 15 iunie 1889, Bucuresti )
Când mâna ta a încetat să scrie, Afară s-au deschis ca flori de tei, Cernându-si amirosul pe hârtie, Iubirile de care suntem grei –
Când ti s-au spart oglinzile din minte, Aceleasi flori de tei, le-au adunat - Si din mireasma lor, le-au dat cuvinte, Ca să nuntim, cu stelele, curat –
Cuvintele ce ti-au iesit din buze, Când au încremenit în călimară – Tot florile de tei, visând lehuze, Ne-au nins copii, de dragoste stelară –
Când n-ai mai fost decât pământ si stele, Si versurile-ti, toate, s-au uitat - Din tei au nins atâtea flori cu ele, Că iar, pe Eminescu, l-am aflat...
14 iunie 2011
INTERVIU CU DOMNUL EMINESCU
- Unde te-ai născut, Bădie? - Pe un Rai de Românie! - Cum ti-a fost, Bădie, traiul? - Viata – Rai – si Raiul – graiul! - Dar, Bădie, cum iubesti? - Ca păcatele ceresti! - Dar, Bădie, ce doinesti? - Tot iubirile lumesti! - Unde esti acum, Bădie? - Tot pe-un Rai de Românie! - Cum e Raiul ei în cer? - Ca o doină de oier! - Cum i-e Raiul pe pământ? - Ca frunza bătând în vânt! - Oare, Bade, ce mai vrei? - Doar o ramură de tei! - Ce să-ti punem la feresti? - Floarea limbii românesti! - Si pe vatră ce să-ti pun? - Mărgărit de suflet bun! - Ce dor ai avut, Bădie? - Ce nu ai, să-ti dau eu, tie! - Si ce dor în cerul mare? - Tot dragoste muritoare! - Bădie, în Rai, mai scrii? - Scriu în vise, la copii! - Bădie, ce îi înveti? - Să se nască tot poeti! - Ce le dai, ca să îi cresti? - Dorul limbii românesti! - Ce le dai să-si ducă traiul? - Viata – Rai – si Raiul – Graiul!
12 ianuarie 2012
STAREA NATIUNII DE ZIUA CULTURII NATIONALE 2012 Cetatene Comandant Dumnezeu, Alesii poporului continua cu noi succesuri victoriile împotriva poporului. Demonstrantii si jandarmii si-au spart unii altora capetele. Intelectualii si lichelele au ramas cu meritele, veniturile, si capetele întregi. Discutiile dintre demonstranti si jandarmi au avut loc într-o atmosfera calda, tovaraseasca. Demonstrantii latra, caravana hotilor trece, si revine. Paria violenta s-a exprimat în cultura în care a fost educata de societate. S-au depus coroane de flori la mormântul Poetului Necunoscut, Caldurii Necunoscute, Hranei Necunoscute, Iubirii Necunoscute, Sanatatii Necunoscute, Învatamântului Necunoscut, Culturii Necunoscute, Serviciului Necunoscut, si al Viitorului Necunoscut. Marimile s-au decorat între ele cu diverse ordine de Mari Licurici, clasa întâia, cu suzeta, si au elaborat poporului noi programe sa o suga. Un cetatean, pe nume Mihai Eminescu, a fost batut, încarcat în duba, dus la sectie, amprentat, si amendat pentru tulburarea decimarii publice. La protestele lui, a fost închis la nebuni, unde a fost lovit cu o piatra in cap, de un locatar care se crede Institutul Cultural Român, si a sucombat. Certificatul de deces al cetateanului Eminescu Mihai a fost semnat, prin asomarea raspunderii gubernamentale, de un analfabet, si contrasemnat de Ministrul Colonizarii Nationale. Pacea Domnului cu mine, si Reforma cu voi, cu toti! Semnat: informatorul divin Dictachiorul Nume de cod Geniul Crapatilor 16 ianuarie 2012
SARPELE
Lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Marin Preda, George Călinescu, Zaharia Stancu, George Cosbuc, Nicolae Labis, Marin Sorescu, Adrian Păunescu
Năpârlisem în cimitirul Belu, Prin pământ, cătând prada sublimă: Oameni cu sufletul ca otelu’, Si inimile, crug de lumină –
Îmi purtam solzii prin cioturi De vieti devorate - Eu, sarpele cu nouă boturi, Toate, înveninate -
Îmbălat, cătam scriitorii – Aveau gustul dulce-amar Al bătrânetii, prin care zorii Dau copiii cu var –
Dar zadarnic cobor în adâncuri, Oaselor să le picur venin – Ei urcaseră pâlcuri, pâlcuri, Drept în cei care vin -
Mi-am ridicat spre ei coltii de ciudă – Să le musc cununa stelară - Mi-au zâmbit cu dragoste crudă: „Muscă! Esti liber! Doar să ne doară!...”
14 iunie 2012 DOMNUL LIMBII ROMÂNESTI 15 ianuarie 1850 Azi s-a născut la Ipotesti Păstorul limbii românesti . Nici stele n-au venit pe cer, Nici magi, nici semne . Numai ger.
Venea în haina ei de scris, Lumina goală – Dionis. A avut pana, adăpost. Si limba românească, rost.
Dar cât n-a limpezit la ea, S-o dea poporului, s-o bea… Lui - fără pâine, fără vin, Sânge si trup s-a dat - deplin.
Si-a fost copil, si a iubit, Si i-a fost chinul fericit. Si împărtea, pe la feresti, Mireasma limbii romănesti.
Si cobora, pe rând, pe rând, Cuibar de gânduri, legănând, Lumina inimii-i din sân, În orice casă de român.
Si a murit, si s-a-năltat, Pe cerul românesc, curat, Ca să învie-n vesnicie, Un dor: Întreaga Românie.
Si poate multe vor pieri, Pământ si cer al celor vii, Dar Domn de suflet - românescul, RĂMÂNE - DOMNUL - EMINESCU.
4-5 ianuarie 2013
TAINA GREULUI PĂMÂNTULUI
La o margine de mare, pe-un prundis pe care legeni Tei cu frunzele stelare, prin lumina din mesteceni, Unde sorii Limbii noastre, în izvoare, se îngână, Ce le-auzi, de pui urechea, pe fântânile din mână –
Ca o albie care duce, către marea ei cea bună Împietrita lumii goană, în orbirea ei nebună, Gânditor din cuanta lumii, ce înghite Universul, Ieri, si azi, si totdeauna – tu ne-ndrepti, pe lume, mersul –
Si nu-i chip să nu te doară, chiar de ochiul drept îti râde, Căci ajunge lângă tine, si stăpân, si rob, si gâde, De-ar simti, ce-ti arde-n taină – gheata inimii – ca scrisul, Ti-ar citi, în loc de faptă, până-ti mistuie, opisul –
Vesnicia de-o să bată marea, până hăt, departe, Ce-a avut de spus o lume, tu ai scris-o într-o carte, Ce-a avut să tot îngâne, Frumusetea Lumii vie, Tu ai nedesferecat-o într-un Rai de Românie.
( 1850 – 1899 )
3-4-5 iunie 2014
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI Iartă-ne, cetătene Mihai Eminescu. Tu, Cel mai iubit Fiu al poporului. Care a aruncat cu pietre În nebunii alesi ai Străzii, Si cei care au vrut să-l salveze Au fost torturati să arunce cu Pietre, în el. Să-l închidă în turela cămăsii de fortă, Împreună cu iubita sa, Vinovată împreună cu el, De nebunia tuturor veacurilor. Iartă-ne, cetătene Mihai Eminescu, Că nu ai fost Dumnezeu. Nu te-ai ridicat la ceruri, Ca să ne lasi să repetăm rugăciuni Si fapte bune, si minuni, - În care oricum nu credem Decât atunci când ne salvăm personal, Făcându-ne crucea - până când vei reveni printre noi. Ce puteai să faci tu? Nu stiai ce urmează? Ce ne coace istoria? Nu stiau toti cei torturati? Numai cei nechemati nu stiau. Si totusi, era nevoie de ei Ca să tragă Cu pietre În frati. - Cum i-au torturat? - Ia mai trageti în ăstia. Că altfel ne scapă Si revine împotriva noastră Si e păcat de dragostea noastră Pentru întreaga Lume Dă-o în pastele Calului De Românie, Cu nebunii ei, Si nebunul ăsta de Eminescu, Cu tot! Si cei torturati Tot primeau rapoarte: - Ne seceră cu pietre Trebuie să-l secerăm pe Eminescu Ca să ne scrie poeziile Ei. Si a râs Eminescu. Nu răspund Decât în fata Neamului meu. Că doar nu era Să-l pună la zid, În locul lui, Pe Dumnezeu? Doar nu era, Să le cânte, Râzând si înjurând, Aleluia? Groparilor? Care au dat ordinele Să fie Diavolul? Ai dracu’ oameni… Habar n-aveau ei. Cum o durere surdă si mută Sub degetul mare al piciorului drept Îti lasă o inimă amară Si goală… Da… Asa i-au chinuit. Si asa l-au chinuit Ce stiu eu Ce e chinul… Si au tăcut, închisi. Si au vorbit, Prin ospicii, Nebunii – “Ceaiuri, Beti ceaiuri, Domnule inginer. L-am visat azi-noapte pe Gorbaciov…” Si pentru toate astea Am trăit, trăim, si vom trăi noi. Niste osânditi ai bucuriei. Durere surdă în incheietura Palmei drepte, spre exterior, spre sus. Ce-i asta? Ei, ce să fie, o durere. Uite că doare iar… O durere surdă… Care taie ca ata, orizontal, de la dreapta la stânga, Mămăliga din inima stângă. Si a fost pace. În ambele emisfere. A întepat Degetul arătător? Mijlociu? Al tălpii piciorului drept? Ametesc. Mă retrag… Miluieste-ne, Dumnezeule, După mare mila Ta! Iartă-ne, cetătene Eminescu. De atâtia sfinti căcati, Am rămas cu dintii sparti. Te văd si acum Până la capăt român, Desi – Limba – Desi – Dragostea – Mai aveau mult de involuat După tine. Până aproape de Absurditatea Totală. Culcat pe o parte Visând Ca o pasăre O moarte bună Care nu ti s-a dat. Iartă-ne, cetătene Mihai Eminescu. Din prea multă iubire Atât de multi, Încât nicio voce, Una, doar, Nu s-a ridicat În apărarea ta. Desi ai scris atâtea manifeste si pamflete pe ziduri – Dar ele au căzut, Si ai rămas singur, Să plătesti pentru toate milele altora. Si iartă-ti si aproapele tău Care ti-a dat sărutarea din urmă. Cel mai iubit dintre pământeni. Botezat. Al neamului Tău. Iuda. 24-25 ianuarie 2015 Eu nu l-am cunoscut pe Domnul Mihai Eminescu
Eu nu l-am cunoscut pe Domnul Mihai Eminescu. Am scris poezii depre el, Am fost premiat la olimpiade care îi purtau numele, I-am recitat versurile, Ba chiar, când îmi era mai bine, Încercam să îmi imaginez cât îi era de rău, lui, când scria Sărmanul Dionis, sau Scrisoarea III, sau Mai am un singur dor – Dar nu l-am întâlnit niciodată.
Doar azi, A intrat în sala de asteptare A laboratorului de sănătate mintală, Necunoscut de nimeni, Fără nicio relatie, Nebăgat de nimeni în seamă, În cămasa lui neagră, Pantaloni negri, Pantofi scâlciati de gloduri, în sus, Si negrele-i gânduri curgându-i ca pletele Peste fata poeziei lui de cavadru. Am încercat stângaci să-l salut Dar el căuta ceva Prin bibliotecile zidurilor, Poate rândul, poate paragraful, Unui prieten neavut, si pierdut –
De fapt, Chiar murise un medic Coleg cu mine de scoală, Directorul Spitalului, Si eu m-am întrebat ce stiu despre el, De ce nu mă duc Să nu-i văd decât dricul acoperit de coroane, Urmat de 5-6 masini pline de praf, Si plecat în aplauzele personalului –
Doar în fotografiile de pe parbriz, Da, as fi vrut să privesc, Să îi spun: l-am întâlnit pe Domnul Mihai Eminescu, La moartea ta, dragul meu coleg mai mare, Si, mă întelegi, Nu aveam de ales…
De la tine mai am în minte degetele acelea lungi Cu unghii sidefii si curate, O blândă, dar fermă si aspră rigoare si disciplină, O mână de colegi de-ai tăi de clasă: Flavia Botofei, Adrian Stoica, Horia Horculescu, Chitoiu Carmen, Butaru Carmen, Diaconu Roxana, Camelia Negoită, Mirela Dragu, Afrenie Dragos, Mădălina, Camelia Iov, Dan Ciorobea – care mai de care mai harnici si inteligenti - Ba chiar, în urmă cu 14 ani, te văd primind aici, pe un pat de spital, În gardă, Un om fără identitate, un tăran, Inconstient, Adunat de pe stradă – Uite, Flavia, tânără, este aici, în dreapta mea, Îti mai aduci aminte de ea? I s-a dat o retetă, Si nimeni nu mai pricepe nici azi O semnătură scrisă de un medic, de mână… Îti dai seama ce se va întâmpla Când i-o va semna o masină umană Care calcă cum calcă?
O schimbare bună în regulamentul de circulatie, Si ce harababură în discutiile la ghiseu Între navetistii cosmici ai limbii române ! Dar să vezi Ce Turnul Babel, în programare, la tema dată mâine, Cu termenul, ieri!
Da, de la tine mai am ceva măruntis, Din risipa scuturării de flori pe trotuar, Dar de la Domnul Mihai Eminescu, aici, de fată, Ce amintire să am?
Mai ai, te rog, putină răbdare, Te voi face să râzi Si de ghinionul ăsta teribil, Toti trecem prin asta, Uite, Ca o consolare, Domnul Eminescu s-a dus mult mai repede, Si uite ce bine arată, Acum printre noi…
Ne vom ocupa si de el, cu sprijinul tău, fireste – deocamdată, altceva mă frământă pe mine, ce să-i spun eu? Merită si el ceva, pentru statul la coadă…
Mă apropii si îl salut: Bună ziua, domnule Eminescu! Bună ziua! Stiti, dv. , care îl cunoasteti mai bine decât oricine altcineva pe domnul Eminescu…Trebuie să recunosc că dacă v-as întâlni, nu as avea ce vă spune…
Doar, să închid usa, rămasă deschisă după altul… Când ati intrat, mi-am dat seama că sunteti chiar Domnul Eminescu. Ati închis-o după dv. Asa avea el grijă de toti cei pe care i-a tratat.
De aceea se duc repede toti psihiatrii nostri nationali… Sunt poeti de curte. Fumează numai cântări otrăvite… Că de-abia salvează o generatie de cocosi, si vine alta… Si ei, dă-i, si dă-i… Tratate de câte 30 de volume despre Domnul Mihai Eminescu… Orale… Scrise… La cabinete… La telefoane… La Simpozioane… La Congrese… La Festivaluri… Cu colegii… Cu neascultătorii si necititorii… Cu întreg Mapamondul…
Si ăia, nimic… O tin mortis, pe-a lor…
Nu mai putem! Ne e rău! Ajutor! Murim de plictiseală! De inutilitate! De stress! De prea putin! De prea mult!
Respectiv: Câte dricuri ? Câte scaune? Câte paturi? Câte locuri? Câte norme? Cât e ceasul?
Cât e?
Vezi, de-aia nu pot eu să aplaud… Când moare un om …cu tot viitorul roz, înainte…
Că nu bate, de-ar dărâma zidurile, niciun clopot… Se mai opreste doar câte o inimă… Mare…Cuminte…
Si singurul lucru pe care mai pot să încerc să îl fac Este să cedez locul meu de favoare Pentru internare, Peste toată coada, Voievodului în carne si oase al Limbii Române Universale,
dar nici asta nu-mi iese, pentru că asistenta mi-a fost colegă de liceu, si, ca si mine, nu l-a întâlnit niciodată pe Domnul Mihai Eminescu, în carne si oase,
mă strigă, si eu intru în fată, să ocup tot spitalul…
|