Boboteaza și Iordanul
Fragmnet din cartea SATUL DIN INIMA MEA - Monografie sentimentală a comunei Lița din Teleorman
La cinci zile după Anul Nou, în ziua de 6 ianuarie, era sărbătoarea Botezului Domnului sau Boboteaza, cum este numită în popor, zi în care preotii efectuau slujba de sfintire a apelor. Pe vremuri, am auzit bătrânii povestind, slujba se efectua pe malul Oltului mic iar preotul arunca crucea în apă, cum vedem astăzi la televizor că se face în orasele de pe malul Dunării, dar în zilele copilăriei mele slujba sfintirii apelor se efectua la una dintre fântânile asezate la răspântiile satului. În fiecare an la altă fântână, odată în Vaidei, anul următor la o fântână mai de la mijlocul satului si tot asa. În acest scop, în ziua precedentă la fântâna stabilită de preoti se transportau două-trei jgeaburi de lemn din cele mari pentru culesul viilor, pentru ca lumea să nu se înghesuie prea rău, iar în cursul noptii fântâna era împodobită cu coroane din flori de hârtie creponată de către cetele de flăcăi care se făceau cu Iordanul. În Dolj, unde am lucrat eu, există obiceiul păzirii fântânilor de către cete de flăcăi în acea noapte, în special în satele de pe Valea Dunării, dar n-am auzit ca în Lita să fi existat acest obicei.
Exista obiceiul ca în acea noapte fetele să-si pună sub pernă o rămurică de busuioc luată din mănunchiul preotului care umblase în zilele dinainte cu căldărusa de apă sfintită pe la toate casele din sat pentru a-si boteza enoriasii, având credinta că astfel îl vor visa pe cel care le era menit să le fie sot. Dacă unele dintre ele îl vor fi visat sau nu pe cel care avea să le fie sot, n-am aflat încă!
În dimineata zilei de Bobotează, pe un ger de crăpau pietrele, de regulă, gerul Bobotezei cum se spune în popor când temperaturile sunt extrem de scăzute, la fântâna stabilită se aduna o mare multime de oameni, aproape câte unul din fiecare casă, pentru a lua si duce acasă sticla cu apă sfintită, cu agheasmă sau cu molivdă, cum îi spuneau litenii. Era un bun prilej pentru a se întâlni si a socializa liteni care locuiau departe unii de altii, neamuri, prieteni. În timpul slujbei preotii scufundau crucea de argint în apa cu care fuseseră umplute jgeaburile în prealabil, sfintind-o, iar la terminarea slujbei oamenii se înghesuiau pe marginea acestora, umplându-si sticlele cu agheasmă apoi plecau cete – cete spre casele lor.
A doua zi, de Sfântul Ion, nici nu se crăpa bine de ziuă si satul răsuna deja de cântecele fanfarelor care însoteau grupurile de tineri care mergeau cu Iordanul! În serile anterioare, tinerii se adunau pe la casele celor din ceată, unde fetele confectionau coroane din boboci de hârtie creponată de diverse culori. Se frigeau cârnati si carne de porc, se bea vin si se dansa la cântecul fanfarei, arvunită încă dinainte de Crăciun, fanfară care era la dispozitia garantilor din ajunul acestei sărbători si până după Sfântul Ion. Coroanele respective se puneau în noaptea de Bobotează la toate fântânile din sat, împodobindu-le asa cum am arătat când am vorbit despre fântâna unde se tinea slujba sfintirii apelor.
În dimineata zilei de Sfântul Ion cetele de tineri, însotite de fanfară, începeau să colinde, îndeosebi la casele unde existau Ioni si Ioane precum si la cele cu fete de măritat! În fata cetei de flăcăi (fetele nu avau voie să iordănească) mergeau doi tineri care purtau o vadră de aramă plină cu agheasmă, având mănunchiuri de busuioc legate la toarte. Mănunchiuri de busuioc erau purtate si de tineri, pe care le muiau în agheasma din vadră si cu care le stropeau fruntile celor iordăniti, strigând “Iuraaaaa! La Anul si La Multi Ani!” de trei ori! Erau iordănite, de asemenea, vitele, păsările si animalele din gospodărie. Capul familiei arunca o sumă de bani în vadră, drept multumire pt urări, de regulă o sută de lei. După care fanfara cânta câteva hore în curtea gospodarului iar tinerii din ceată si cei prezenti erau cinstiti cu vin.
Într-un comentariu la o postare de-a mea pe Internet, unde am relatat despre acest obicei, Florina Soare, o doamnă din generatia mea, a adăugat că unii dintre tatii fetelor la care se mergea cu Iordanul, mai exigenti asa, mai pretentiosi mai bine zis, încuiau poarta si nu primeau urătorii, mai ales dacă în ceată se afla vreun flăcău de care nu-i convenea să-i curteze fiica, nu-l socotea o pereche potrivită pentru copila lui. În astfel de cazuri fanfara continua să-i cânte la poartă iar uneori, dacă flăcăul era suficient de îndrăznet si de determinat, spărgea portile si intra cu fanfara în curte, pentru a arăta că nu-i dispus să renunte la fata care-i era dragă. Personal nu am asistat la un astfel de episod, dar îi acord credit Florinei, ele au fost două surori frumoase, inteligente si avute astfel încât nu-i exclus să fi trăit un astfel de episod.
Mentionez că începând cu seara zilei de Crăciun si până în seara Iordanului, locuitorii Litei, atât cei tineri cât si adultii, se adunau în centrul comunei, de la ulita pe care este în prezent dispensarul până la cea de după primărie. Atât trotuarele cât si soseaua propriu-zisă erau pline de liteni, îmbrăcati în cele mai bune haine, bărbatii purtând frumoase căciuli de miel pe cap. Erau preferate cele de astrahan (caracul), brumării. Masini nu prea erau, încât misomorul ăla de lume nu avea ce să deranjeze. Din când în când prin multime treceau perechi care mergeau cu plocon la nasi, ori la părinti, să le sărute mâna în semn de pretuire si respect. Ploconul era purtat de femeie, o pâine caldă, de-abia scoasă din test, deasupra căreia aburea tava cu friptură! Friptură din aia tărănească, cu orez, ceapă si cartofi, cu bucăti de carne pe deasupra, nu grătar, cum se întelege astăzi când spui friptură. Totul, adică pâinea si tava cu friptură, asezate frumos pe un stergar de borangic, legat frumos deasupra! Femeile purtau ploconul, cum am zis, de nodul stergarului, iar bărbatii duceau o damigeană, de o vadră sau mai mare, cu vin. Era o frumusete să-i privesti.
În acest timp, în curtea scolii se juca îndrăcit, uneori si în câte trei hore odată. Se juca pe muzica fanfarelor arvunite pentru Iordan, cum am spus mai sus, care erau la dispozitia cetei de flăcăi care au angajat-o în toată perioada sărbătorilor de iarnă. Flăcăii care aveau o autoritate mai mare asupra celorlalti, arvuneau muzica si strângeau banii de la membrii cetei pentru plata muzicantilor. Ei se numeau garanti, probabil datorită faptului că garantau plata ulterioară a serviciilor. Garantii asigurau, totodată, ordinea la balurile care aveau loc în sala căminului cultural.
Se socializa intens în această perioadă, cei care erau rude se vizitau unii pe altii, inclusiv cei care locuiau în alte sate. De asemenea, vecinii si prietenii veneau în vizită, mâncau si beau până târziu în noapte. E adevărat, nu prea existau alte mijloace prin care să omori timpul în
Fanfara lui Marose de la Segarcea Deal,formatie ce a cântat la multe dintre Iordanele litenilor
serile lungi de iarnă, televizoare încă nu erau (abia prin 65 au început să apară, pe ici, pe colo), iar aparatele de radio erau încă destul de rare.
Din aceste motive legăturile între oameni erau mult mai strânse iar relationarea mai puternică în satul acelor vremuri, sat care avea, cu adevărat, viată!
|
de Iancu Bâță 1/5/2022 |
Contact: |
|
|
