( V) lãstari , verb în imagine poeticã
Nu cred în singurãtatea creaþiei. Nici în tãcerea cuvintelor. Cuvintele vorbesc chiar în lumea gândurilor. Fãrã cuvinte, existenþa noastrã nu e posibilã, nici gândurile. Miºcat de nostalgia satului, îmi dau seama cã ele poartã o frumuseþe aparte.
Convorbirea dintre un rãzvrãtit împotriva dictaturii proletariatului ºi Pãtru Chireanda, starostele vânãtorilor din Almãj:
„ - Bunã ziua, uico, / unge te duce vremea?/
- Mulþam de-ntrebare... /am plecat cu fãtuca asta / cu nume de floare / sã aduc un cãrucean de fân, / de la locul nostru, vlãstãrit / din demult, de pe Valea Bârzului... /
- Ce-i mãi nou?/
- Ei, d-ãle lumeºti - /s-or mãi însurat, s-or mãritat, / alþii mãi bãtrâni s-or dus / pentru totdãuna la oginã / pe Dealul Osoinii - / c-aºa-i viaþa , blãstãmatã, / pleci d-aici în lumea-ailaltã! /
- Mulþam, mulþam, sã ai dã toace, / fân la marve ºi bucace!”/ se poate citi într-o balada despre „fugarul-nãlucã / prin pãdurile Almãjului ºi Crainei...” (1).
Versurile mi-au amintit de o afirmaþie simplã, care poate fi a fiecãruia dintre noi, dar grea de adevãr: „Limba unui popor este istoria lui”(Grigore Vieru).
Dialogul apare între secvenþele narative. Planul de referinþã din baladã este rezistenþa anticomunistã din Munþii Almãjului. Nu e vorba de o lume imaginarã prin care se adunã semnificaþiile într-un scop prins în simboluri. E o realitate trãitã de un þãran din satul Dalboºeþ timp de zece ani, dupã care „s-a predat /de bunãvoie, auzind cã /exista un hrisov, o pravilã care, /dupã amar de timp, îþi ºtergea / nesocotinþele ºi toate pãcatele” (2). Acesta a fost aºteptat de câþiva prieteni ºi de lãutarii de la Rudãria (Eftimie Murgu, azi), în fruntea cãrora erau vestiþii cântãreþi Achilã ºi Emil Radu, pe care i-am cunoscut, ºi s-a dus la Postul de Miliþie în ritmul „mãiestrit” al Brâului lotrilor. În vâltoarea gândurilor, intenþia sensului sugereazã dorinþa poetului de a se regãsi prin poezie, prin cuvânt, prin fuziunea naturalã dintre trup si suflet în jocul popular.
Referirea subiectivã la realitate se face prin cuvinte, asemenea românului anonim, care a scris pe frunzã cântecul, evidente rafinamente lexicale, care scapa unui cititor strãin de viaþa þãranului bãnãtean din vechile districte privilegiate. Doar aici s-a putut întâmpla ca un þãran (obercneazul Dobromir Hîrcilã} sa se împotriveascã împãratului austriac Iosif al II-lea, spunând cã almãjenii nu vor sã devinã grãniceri. Este imaginea demnitãþii libertãþii (3).
Eurile în actul creaþiei, îmi sugereazã balada, nu vor înceta sã se manifeste semnificativ. Substanþa densã a elocvenþei lirice (eul poetic) îmbracã forma nataþiunii ( rãzvrãtitul, starostele ºi „dâlboºenii”).
Relevant din punct de vedere stilistic mi se pare ºi cuvântul vlãstãrit. Importanþa cuvântului creºte prin ceea ce rãmâne în limbajul poetic. Nu cred cã greºesc dacã vorbesc despre solemnitatea sensului. Comunicarea poeticã presupune caracterul specific .
Lexemul a vlãstãri, apãrut organic în versurile poetului, mi-a trezit o curiozitate etimologicã, firesc, nici nu se putea altfel. ªi, dintr-o meteahnã lexicograficã determinatã de activitatea didacticã, am rãsfoit dicþionarele.
Înainte de deveni cuvânt poetic la Iosif Bãcilã, a vlãstãri a trecut de la sensul de bazã, principal „a da lãstari” (DEX, MDA, DAR), la înþelesuri figurate. Înþelesul apropiat de realitatea din versurile baladei este „a se naºte din...”, preluat de la ªãineanu în DAR. Aspectul cuprins de aceastã vocabulã se leagã de ocuparea terenului natural pentru agriculturã. Dupã defriºare, terenul era invadat de vegetaþie ierboasã, alãturi de tufe ºi arbori tineri crescuþi din rãdãcinile copacilor tãiaþi. În faza urmãtoare se înlãturau, pe rând, de-a lungul timpului, vlãstarii de prisos. Asfel terenul devenea fâneþe, loc „vlãstãrit”. Pe versanþii supuºi degradãrii, pentru a împiedica spãlarea solului, se plantau salcâmi. La cea mai uºoarã miºcare a frunzelor, jocul razelor de luminã se rãsfrângea în undele pâraielor: „... vara mãgrinii vlãstãresc / curcubeiele-n râu”(4).
E chiar de aºteptat sã vedem ºi forma a lãstãri printre surprizele lecturii: „Vâltorile vântului la izvoare se curmã, / Se-adunã la sfat vocalele-n turmã, / Flori-de-aurori lãstãresc din adânc”(5).
Cercetarea elementelor constitutive ale semnului poetic se leagã într-un anume fel de originea cuvântului. E posibil ca în limba de unde provine un termen, acesta sã nu atingã pragul superior de expresivitate. Nu are importanþã originea cuvântului, cât viaþa sa în dimensiunea polisemanticã a imaginii create. Dar nu este lipsitã de interes, mai ales când se poate observa subiectivitatea „obiectivitãþii” etimologice, încercarea de a pãtrunde în tainele vorbirii.
Legãtura dintre a vlãstãri ºi a lãstãri este datã, pentru oricine, în DER: „vlãstar (-re), s.n. – Mlãdiþã, puiet. - Var. lãstar. Mr., megl. vlastar. Mgr. βλαστάριου, prin intermediul bg. vlastara, vlastari, sb.lastar, dupã Miklosich, Fremdw., 104; Tiktin, cf. Vasmer, Gr., 88)”. Se gãseºte ºi în albanezã vljastar ºi turcã lastaria.
Pentru DEX ºi NODEX, vlãstar provine din ngr. vlastári ( ca în DLRLC) iar lãstar din bg. lastar (ca în DLRLC) . Din aceste pãreri etimologice, s-ar putea înþelege cã apariþia variantei lãstar s-a produs mai întâi în bulgarã. Numai dupã acest moment, limba românã putea împrumuta cele douã forme. De ce fenomenul nu ar fi tocmai invers? Nu e o întrebare retoricã. Indiscutabil, existã în limba noastrã cuvinte din vechea greacã, direct sau prin filierã slavã. Declinul puterii bizantine a fost o lungã agonie. Greaca a devenit limbã oficiala dupã moartea ultimului împãrat roman de origine tracã, dupã cãderea limesului dunãrean în urma atacurilor devastatoare ale bulgarilor ºi slavilor. Având în vedere starea coflictualã permanentã, chiar dacã bulgarii s-au creºtinat, greaca bizantinã nu putea exercita o influenþã directã asupra migratorilor, care urmãreau impunerea identitãþii lor. Bizanþul s-a manifestat în limbajul bisericii, mai ales dupã creºtinarea bulgarilor ºi slavilor. Influenþa lingvisticã greacã a crescut, la noi, uºor de prin secolul al XVI-lea ºi a ajuns la intensitatea maximã în perioada fanariotã (1711-1821). Nu este un pãcat dacã îmi amintesc cã Xenopol vorbea de þarate valaho-bulgare, nu de þarate bulgare, deoarece la baza organizãrii politice sta elementul etnic valah. E de înþeles de ce istoriografia noastrã din perioada comunistã neglija contribuþia acestui istoric evreu român.
„Înrudirea cu formele greceºti, conchide lingvistul M. Vinireanu, este evidentã, dar e posibil ca formele din limbile balcanice sã nu provinã din greacã, ci din fondul traco-iliric, având în vedere faptul cã originea radicalului grecesc rãmâne obscurã.”(DELR). Românitatea balcanicã este o realitate de care nu se poate face abstracþie. Spaþiul lingvistic pentru aceastã realitate a fost stabilit clar de M. Eminescu: „Nu existã un stat în Europa Orientalã, nu existã o þarã de la Adriatica pânã la Marea Neagrã care sã nu cuprindã bucãþi de naþionalitatea noastrã. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia ºi Herþegovina, gãsim pas cu pas fragmentele acestei mari unitãþi etnice în Munþii Albaniei, în Macedonia ºi Tesalia, în Pind ca ºi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia ºi pânã dincolo de Nistru, pânã aproape de Odesa ºi de Κiev{6).
Poetul din Almãj cunoaºte bine „graiul de acas㔺i îi foloseºte resursele. El ºtie clar specializarea sinonimelor din seria „vlãstar, lãstar, mladã, mlãdiþã, smicea (înv. ºi pop.), odraslã (reg.), loazã, mlãdoacã” (DSR). În Valea Almãjului ºi în Craina, în general, vlãstarul este un lãstar mai lung, loazã se referã la viþa-de-vie, la plantele agãþãtoare, mlãdiþa, la un pom tânãr (prun, mãr, pãr) subþire ºi înalt. O mlãdiþã care se îngroaºã devine mlãdoacã. În aceastã familie lexicalã, limba noastrã a dat un adjectiv de o rarã sensibilitate: mlãdiu, mlãdie, utilizat sugestiv de „poetul þãrãnimii”în versurile din „Numai una”: „Pe umeri pletele-i curg râu / Mlãdie, ca un spic de grâu...”. Mladã ( matricea etemicã a ideii de „tânãr” existã ºi în vechea prusacã, fãrã a se întâlni în limbile slave rãsãritene,) ºi loazã, împrumuturi slave, ar fi putut întra în limba noastrã în perioada asimilãrii slavilor rãmãºi în nordul Dunãrii, când relaþiile lor cu autohtonii a devenit relativ paºnice. Pentru smicea, lãstar scurt, crenguþã, se oscileazã între un latin neatestat senticella ºi un element dacic. Pare paradoxal, dar chiar preluarea de elemente lexicale, în conditiile dramatice de atunci, demonstreazã rezistenþa prin limbã, prin culturã, dar ºi vitalitate etnicã. Relaþia lingvisticã româno-bulgarã încã a rãmas în cheie politicã, fãrã fermitate din partea noastrã în controversele etnografice, istorice ºi lingvistice. Datoritã factorului timp, este ilogic sã se vorbeascã despre substratul daco-roman al limbii bulgare, cu atât mai puþin de substratul trac, fiind vorba de unul românesc. La fel, nu se poate contesta elementul slav din limba românã. Realitatea este constatatã în afirmaþia: „Aceºti români, urmaºi ai romanitãþii sud-est europene, formau în jurul anului o mie o pãturã demograficã continuã, acoperind o bunã parte a spaþiului balcanic, din zona Pindului ºi a Thesaliei, cu ramificaþii spre Epir sau peninsula Calcidicã ºi cu prelungiri spre Munþii Haemus, pânã la Dunãre, Sava ºi Timoc”(7).
Þesãtura de imagini implicite din dialog, realizate din metaforizare ºi realitate, meritã sã fie apreciatã. Semnificaþiile strict rustice se pierd în motivele baladei, în primul rând în relaþia omul ca individ ºi istoria în care trãieºte. Expresivitatea limbajului se leagã de momente grele de viaþã, intense, emblematice, într-un fenomen artistic interactiv: oralitatea stilului ºi fragmentarea versului.
Unde ne duce vremea? Rãmâne de vãzut! Cum? Poetul Iosif Bãcilã vorbeºte cu tãrie: trebuie sã rãmânem ce-am fost.
1. Iosif Bãcilã, Nãluca, în Amurguri înflorind sau poimâinele celorlalte oglinzi, Ed. Artpres, Timiºoara, 2018, p. 37-38.
2. Ibidem, 39.
3. Nicolae Stoica de Haþeg, Cronica Banatului, Studiu ºi ediþie de Damaschin Mioc, Ed. Academiei RSR, Bucureºti, 1968, p. 181.
4. Iosif Bãcilã, Sãrbãtoare târzie, în ciclul Lumina lacrimii din volumul colectiv Afinitãþile izvoarelor, Ed. Facla, Timiºoara, 1985, p. 6.
5. Idem, Codreneºte, în Ibidem, p. 20
6. Dacã la M. Eminescu, Opere complete, X, nu se ajuge uºor, cuvintele din „Curierul de Iaºi”din 6 decembrie 1876 pot fi citite, accesându-se http://biserica.org_discusion groups: View topic: Fr. Constantin Alecse, Biserica. Org. Romanii din Albania (Aromanii).
7. Nicolae Saramandu, Romanitatea Orientalã ( secolele IV-XV). Pe baza surselor istorice, în Marius Sala, Liliana Ionescu-Ruxãndoiu ( coordonatori), Istoria limbii române, Bucureºti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2018, p. 288.
SIGLE
DAR = Dicþionar de arhaisme ºi regionalisme.
DELR = Mihai Vinireanu, Dicþionar Etimologic al limbii române pe baza cercetãtorilor de indo-europenisticã, Bucureºti, Alcor Edimpex,
DER = Alexandru Ciorãnescu, Dicþionarul etimologic al limbii române, ediþie îngrijitã ºi tradusã din limba spaniolã, Bucureºti, Ed. Saeculum I.O., 2002.
DEX = Dicþinarul explicativ al limbii române.
DLRLC = Dicþionarul limbii române literare contemporane
DSR = Dicþionar de sinonime al limbii române.
NODEX = Noul dicþionar explicativ al limbii române.
MDA = Micul dicþionar academic.
ªãineanu = Dicþionar universal al limbei române (ediþia a VI-a).
CONSTANTIN TEODORESCU,
Kitchener ON
|
Constantin Teodorescu 1/1/2022 |
Contact: |
|
|
