Crăciunul si crestinismul românesc
Cuvântul, în lumea ființei, are un statut unic: e singur capabil să (se) exprime corespunzător. Toate artele au nevoie de cuvânt. Viața noastră, în coordonatele umane, există ca atare prin cuvânt. Într-un moment de insatisfacție spirituală poți să nu mai crezi în capacitatea de exprimare a limbii. Ar fi mai drept să recunosc incapacitatea mea de cuprindere și înțelegere, chiar dacă mi-e greu să-mi știu limitele.
Gândurile acestea mi-au venit în minte, bucurându-mă de apropierea sărbătorilor de iarnă. Toate sărbătorile sunt frumoase, dar cele de iarnă au farmecul lor.
Cuvântul românesc crăciun se leagă de începuturile creștinismului la noi. Dacă ar fi să ne luăm după dicționare, am rămâne contrariați, deoarece explicația originii lui este con- troversată. Depinde ce părere acceptăm. Înainte de a aminti părerile lingviștilor si istori- cilor, e bine să reținem câteva precizări. Credința creștină este un fenomen de continuitate cu toate frământările prin care a trecut și va mai trece. Stămoșii noștri au primit creștinis- mul în limba latină. A treia sărbătoare mare creștină este Crăciunul, o denumire populară, pentru că, teologic, se spune Nașterea Domnului. Vocabularul limbii române are formele a naște ( din natalis provine cuvântul nat), a face, a făta ( de unde reținem cuvântul făt). Cuvântul a crea este un împrumut neologic. Sărbătoarea Nașterii Domnului trebuia să aibă un nume. Românii i-au zis de la început Crăciunul. Nu puteau aștepta venirea slavi- lor în sudul Dunării pentru a prelua cuvântul ce denumește o asemenea sărbătoare. Cuvântul se găsește și în limbile slave cu diferite semnificații. Cuvântul nu se găsește în polonă, nici în limbile franceză, italiană. Se presupune că ungurii l-au luat de la slavi ( în maghiară karacsony). De fapt, slavii l-au împrumutat de la noi, creștinân-du-se după străromâni, care au numit astfel Nașterea Domnului și sărbătoarea în sine.
Unii cercetători cred că acest cuvânt provine din latinescul calatio, calationem care exprimă obiceiul păgân prin care se anunțau sărbătorile următoare, denumind prin extindere sărbătoarea. Alți cercetători consideră originea cuvântului în termenul latin creatio ( în latina populară, creation, creatium), fără nici o legătură cu concepția ariană: Fiul este creația Tatălui. Termenul latin incarnationem, ca zi a întrupării Cuvântului, e departe de adevărul limbajului liturgic. S-a presupus și originea autohtonă, dacică, a cuvântului, o ipoteză atrăgătoare ( conform rom. cracă, alb. kerkuni ). În noaptea solsti-țiului de iarnă, dacii aprindeau focuri de sărbătoare, datină păstrată de români.
Clerul românesc nici măcar nu a încercat să înlăture cuvântul Crăciun, cu toate că în Cazania lui Varlaam (1643) se întâlnește expresia Sărbătoarea Născutului, adică Nașterea Domnului. Cuvântul este parte a simțirii limbii noastre, a sufletului românesc. Vrem sau nu vrem, el rămâne emblematic pentru identitatea noastră într-o serie sufletească: dor, doină, a colinda etc.
Cu lerui ler să ne amintim un început de colind: Ia sculați, voi boieri mari, / Florile dalbe, / Ia sculați, români plugari, / Florile dalbe...
CONSTANTIN TEODORESCU, KITCHENER
|
Constantin Teodorescu 12/28/2021 |
Contact: |
|
|