Întruparea Cuvântului
Pe timpuri în nopțile senine de vară se vedea cerul spuzit de stele. Acum nu se mai vede pe cer nici măcar lumina luceafărului de dimineață. Un văl de întuneric acoperă ochii omului care explorează galaxii îndepărtate dar și-a pierdut vederea spirituală și nu mai poate vedea pe cer steaua strălucitoare care a prevestit lumii nașterea Domnului. Dumnezeu însă aprinde în candelele inimilor celor care îl caută o lumină pe care întunericul nu o poate birui. Acea lumină dumnezeiască increată răvășește întunericul lăuntric și cel de pe cer spre a ilumina calea pelerinilor să poată vedea încotro merg.
Înțelegerea tainei dumnezeiști a nașterii Domnului nu depinde numai de capacitatea rațională, logică ori imaginativă a omului. Fiindcă minunea întrupării transcende legile naturii și ale fizicii, ale vieții și ale morții și poate fi percepută doar prin har și credință numai de aceea care au rațiune sensibilă și înțelegătoare și ochi spirituali care pot vedea și în a patra dimensiune transfigurată a realității, dincolo de hotarele spațiului euclidian și ale universului cuantic.
Dumnezeu se naște ca om fără a înceta să fie Dumnezeu, se face om pentru ca omul să se poată îndumnezeii. În acest act chenotic-divin al întrupării pentru ca Iisus Hristos să umple firea omenescă de slava sa cel conceput ca ipostas al trupului luat din Fecioara Maria sfințește puritatea naturală a Fecioarei și ca Dumnezeu asumă patimile omenești spre a le birui. Astfel în persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiască se unește cu firea omenească transfigurând-o pentru ca omul să se poată naște din nou în duh și adevăr.
Încercările omului modern de a înțelege intelectual taina întrupării și de a o explica prin concepte filosofice, teologice și științifice ne-au adus cu un pas mai aproape de granițele cunoașterii și ale credinței, dar nu în împărăția lui Dumnezeu. Privind dincolo de granițele cunoașterii și de orizonturile înțelegerii raționale, aceia care prin credință au văzut pe Fiul, mărturisesc că l-au văzut și pe Tatăl. Prin materializarea sensibilă a duhului adevărului, prin teofania invizibilului manifestată în vizibil, în "teo-ontologie" și "onto-teologie", prezența duhului în realitatea palpabilă și tangibilă a devenit mai transparentă și perceptibilă pentru mintea și inima omului decât adevărul formulat doar în definiții și concepte, proiectate și observate de cele mai multe ori doar prin lentilele funcțiilor cognitive și abstracte ale intelectului. Cuvântul a fost întrupat și pentru a face prezența lui Dumnezeu în lume mai vizibilă, mai reală, mai credibilă și mai ușor de perceput mai ales pentru aceea care se folosesc și de darul și ochii credinței spre a vedea.
Dimensiunile super-sensibile ale vieții și ale existenței, tainele divine, sunt de obicei ignorate sau respinse în masă în această lume dominată atât de sistemele filosofice materialiste cât și de cele idealiste de înțelegere a realității. În ciuda argumentelor lor raționaliste, empirice, utilitariste și iluministe, a dominației infrastructurilor concepute și construite pe schelaria acestora, atât materialismul cât și idealismul n-au reușit să fie mai mult decât teorii filozofice și ideologii, nu au fost și nici nu sunt pregătite să înțeleagă taina dumnezeiască a întrupării așa cum a fost revelată de Dumnezeu. Acestă taină trans-logică, non-rațională, divină, devine vizibilă omenește prin credință, în lumina vieții înduhovnicite.
Creștinismul este nu atât religie pe cât este antropologie a revelației întrupării, transfigurării și învierii omului în duhul adevărului, icoană a lui Iisus Hristos prin care ni s-a revelat și făcut vizibilă slava lui Dumnezeu. Întruparea Cuvântului a adeverit că Dumnezeu nu este numai Ființa atotputernică ascunsă în invizibil, Ideea absolută care sălăsluiește dincolo de țărmurile transcendentale, sau un concept al infinitului metafizic, ci Cuvântul care se întrupează pentru ca omul să se îndumnezeiască. Prin întruparea Fiului Omului omul primește binecuvântarea și darul divin de a se naște de două ori, în trup și în duh, și speranța că va muri doar o singură dată. Omul înduhovnicit se naște de două ori (natural și spiritual) și moare o singură dată: natural. Omul lumesc moare de două ori (spiritual și natural) deși se naște numai odată, adică natural.
Fiul a fost trimis de Tatăl în lume pentru a mântui lumea și prin asumarea naturii umane, Dumnezeu și om fiind, Iisus Hristos a asumat și prin înviere a învins moartea, dușmanul ultim al vieții. Dacă Fiul nu s-ar fi întrupat, nici omul nu ar fi putut fi salvat de fatidicul implacabil al morții. Dar fiindcă la plinirea vremii Cuvântul s-a întrupat și a înviat în trup transfigurat, aceasta este pentru om singura speranță a salvării din condiția sa de muritor, singura sa șansă a învierii în trup. Prin întruparea sa Iisus Hristos a îndumnezeit natura umană. El a ridicat trupul omenesc, templu al Sfântului Duh, de la starea naturală la starea înduhovnicită. Astfel, prin întrupare, mântuirea omului devine reală și posibilă, nu rămâne doar o speranță a nemuririi sufletului, ci transfigurare a întregii persoane umane: trup, suflet și spirit. Lumina și harul Duhului Sfânt pot deja fi văzute strălucind din lăuntru în afară pe fețele senine ale sfinților. Fără întrupare nu există transfigurare, nici înduhovnicire, nu poate fi nici speranță a învierii trupului și a sufletului omenesc.
S-a spus că Iisus s-a născut într-o peșteră orientală, iar Biserica, trupul său, s-a născut în catacombele romane din sângele apostolilor, sfinților și martirilor săi. Cuvântul lui Dumnezeu întrupat este sămânța vie și perenă din care Biserica, împărăția lui Dumnezeu pe pământ, răsare, înflorește și aduce roade în inimile credincioșilor prin ploaia de lumină a harului Duhului Sfânt, așa cum Iisus a fost conceput de Duhul Sfânt și a crescut în pântecele Fecioarei Maria.
Creștinismul, monoteismul treimic, este religia revelațiilor dumnezeiești pentru om și pentru viața acestuia trăită în plenitudine prin puterea Duhului Sfânt făcut vizibil în icoana ființei. Prin întrupare se restabilește raportul teandric, tainic, trinitar, între Duhul Sfânt, trupul și sufletul omenesc, între esența divină și energiile omenești din trupul înduhovicit, transfigurat, recondiționat și reconstituit după chipul și asemănarea Cuvântului.
Omul nu a fost creat să rămână în starea atavică, animalică, nici să se înalțe faustic, să devină supraom, ci să se sfințească, să se înduhovnicească, adică să ajungă întreg la minte, suflet și trup. Sfințenia omului este iubirea făcută vizibilă, întrupată și manifestată prin om în lume. Omul este coroana de glorie a creației dumnezeiești doar atunci când se smerește și se sfințește pe sine prin harul și puterea Duhului Sfânt.
Utopia este binele abstract al gândirii visătoare, iluzia de multe ori aparent necesară, dar în ultimă instanță deșartă. Binele sensibil, adevărat, este binele întrupat, manifestat în realitatea concretă, în existență. Un duh neîntrupat este o arătare, o himeră, un vis, o utopie. De aceea Cuvântul s-a întrupat, pentru a se face vizibil, pentru a putea fi cunoscut și recunoscut și de cei care văd și de cei care nu reușesc să vadă.
Suntem atât de obsedați cu ideile mari filozofice, teologice de multe ori fără răspuns inteligibil, plauzibil ori comprehensibil. Este poate numai un reflex al neputinței noastre de a ne trăi din plin condiția umană. Viața printre idei este de multe ori un exercițiu inutil și ingrat al minții. Avem falsa impresie că înălțându-ne pe umerii unei idei vom și reuși să-l vedem pe Dumnezeu. Poate și de aceea Dumnezeu, Cuvântul, se întrupează și devine om. Spre a ne face pe noi mai conștienți și lămuriți de condiția noastră, mai puțini curioși față de taine care depășesc puterea noastră de percepere și înțelegere. De aceea Cuvântul s-a întrupat, ca noi văzând pe Fiul să-l înțelegem, și tot astfel prin Fiul să-l vedem și pe Tatăl.
Orice s-ar putea reproșa culturilor păgâne, dar nu acel zel al trăirii exuberante, al patosului și al visării. Culturii postmoderne dimpotrivă însă nu numai că-i lipsesc astfel de veleități dar în procesul de reîntrupare și renaștere neopaganismul postcreștin și-a pierdut sufletul, vocația și dimensiunea divină, transcendentală. Pare asemenea Pythiei care pierzându-și inspirația divină ori demonică a intrat în starea de incoerent delir și de beție pseudo-spirituală și ideologică.
Cultura postmodernă are nevoie de descoperirea omului adevărat, a adevăratului om, a omului cu trup și suflet înduhovnicit. Dar aceasta nu este posibilă atâta timp cât omul neagă întruparea Cuvântului. Dacă Dumnezeu nu s-a întrupat, dacă nu s-a făcut om, atunci nici omul nu se poate îndumnezeii, adică nu poate deveni om adevărat.
Iubirea transcende toate limitele condiției omenești. Dar nici iubirea nu prinde rădăcini în conceptualizări teoretice și abstracte, ci se întrupează în realități vii, concrete, organice. Iubirea în sensul abstract este o iluzie, fie și aceasta iluzie intelectualizată, raționalizată, sentimentală. Doar iubirea experiată ca trăire, ca experiență de viață, chenotică, prin coborârea minții din sferele contemplative intelectuale și ridicarea din zonele lăuntrice, emoționale ale inimii în etosul vieții de zi cu zi, slujind nefățarnic aproapele și iertând dușmanii de șaptezeci de ori câte șapte tot așa cum știm că Dumnezeu ne iartă și ne iubește pe noi.
Rațiunea se întrupează în existență înduhovnicind-o. Această dimensiune suprasensibilă a vieții îi lipsește veacului acestuia atât de rațional, logic, eficient, abstract, rece, calculat, indiferent la nevoile transcendente ale sufletului omenesc. Omul modern și postmodern crează miracole științifice în afara sinelui, lăsând în întuneric sinele, miracolul însăși al vieții.
Mesajul soteriologic și de rezistență spirituală întrupat în simbolurile religioase constituie o piatră de poticnire pentru oricine dorește să înlocuiască ordinea și continuitatea cu anarhia, sensul divin al vieții cu absurdul și neantul ontologic. Dar chiar și atunci când semnele și simbolurile tradiției sunt ignorate ori îngropate în tăcere, ori înlocuite cu alte valori și simboluri, sufletul viu, flacăra duhului arde lăuntric, chiar dacă nu este vizibilă la prima vedere. Precum frescele cu sfinți care au fost acoperite cu var în vremuri vitrege, peste care au fost zugrăvite viziuni profane, mai devreme sau mai târziu adevăratele valori sacre sunt scoase la suprafață, sunt redescoperite de cei care continuă și vor contiuna să caute adevărul.
Cuvântul lui Dumnezeu este sămânța din care încolțește în din noi grădina raiului. Este sămânța care crește în sufletele credincioșilor precum Iisus a crescut în neprihănitul pântec al Fecioarei.
În timp ce Fecioara Maria vărsa lacrimi de bucurie lăudând pe Dumnezeu pentru nașterea fiului ei, copilul Iisus deja plângea strigând pe Tatăl său din ceruri "Eli, Eli, Lama Sabachtani". Fiul a fost trimis în lume de către Tatăl pentru a ajuta omul să treacă peste prăpastia întunecată a existenței, să așeze prin crucea sa un pod peste marea roșie, între imanent și transcendent, între creație și Creator. Și pentru că singurul Fiu al lui Dumnezeu a fost pe deplin Dumnezeu și pe deplin om, el a simțit toată bucuria dar și toată durerea și tristețea omului, cu intensitatea și compasiunea pe care numai un Dumnezeu viu și adevărat le putea trăi, îndura și înțelege. Cât de important este omul pentru Dumnezeu, dacă pentru mântuirea sa, Dumnezeu s-a întrupat, s-a făcut om și a suferit moarte pe cruce!
Marin Mihalache
* Din volumul Teologumena, Reflecții etice și teologice, Mirco Publishing, Chicago, 234 pages, January 2022
|
Marin Mihalache 12/21/2021 |
Contact: |
|
|
