Poeme pandemice
SCRIU ...
Scriu frunză
și văd toamna.
Scriu iubire
și te văd coborând
pe treptele vieții.
Scriu mugure
și aud cum îngălbenește
firul de grâu.
Scriu rouă
și aud curgerea spre izvor,
efectiv devin complice trecerii.
Scriu albastru
și-o negură-mi cuprinde privirea,
n-am timp pentru disperare,
tremură firav o rază
și negura se subțiază
și-o nouă lume se naște,
simțul vieții nu are egal.
Aud : Să fie lumină!
Ce-i de făcut?
Mă-nchin Cuvântului!
MI-A LUAT ...
Mi-a luat mama,
dreptul ei,
amintirea nașterii.
Azi
la ce mi-ar folosi?
Aș dovedi înțelepciune, bunătate?
Din nefericire, nu aș fi înțeles.
Totuși,
aș lupta pentru eradicarea durerii
într-o ecuație fără utopie ideologică.
Mamă, de ce mi-ai luat durerea nașterii?
N-am crezut în răutatea
fraților tăi de pretutindeni.
Nici acum nu cred!
VA FI ...
Va fi umbra pământului
cât zarea n-are moarte.
Rodește sinele
un gând fără ursită
în cuvântul moștenit.
Pe umbrele mute,
ce zestre de înțeles
aș putea lăsa?
Dator ca un stihar,
să mă port în orice taină.
Nimic nu-i fără noimă
în flacăra sărutului.
Constantin Teodorescu. Kitchener ON
|
Constantin Teodorescu 12/20/2021 |
Contact: |
|
|
