Scrisoare pastorală
Slăvitul Praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și celelalte Sfinte Sărbători să vă aducă binecuvântare în tot lucrul cel bun, spor duhovnicesc, bucurie în suflet și sănătate, iar Anul Nou care vine să ne găsească sănătoși, în pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească!
La mulți ani!
*
Lume de bastarzi. În Duminica de dinaintea Nașterii Domnului găsim lista strămoșilor pământești ai Mântuitorului Iisus Hristos. Multora li se pare o înșiruire inutilă, plictisitoare chiar, de nume. Cei care au zăbovit asupra cărților și documentelor, își dau seama că întocmirea unei asemenea genealogii este o muncă de sisif. Nu cunosc un istoric român, care să fi făcut arborele genealogic al unei personalități sau familii, în care să stabilească ascendenții până la a 52-a generație. Fiecare dintre noi cunoaștem numele tatălui, bunicului, străbunicului și rar pe al stră-străbunicului. Asta înseamnă a patra generație, dar până la a 52-a… ehe, e cale lungă!
La evrei se păstrau asemenea evidențe cu sfințenie la templu. Și acel popor fusese foarte urgisit de-a lungul vremii. Ieșise cu chiu, cu vai din robia egipteană, trecuse apoi prin robia babiloniană și prin cea asiriană, fusese dislocat, persecutat; se părea la un moment dat că va dispărea de pe scena istoriei și, totuși, reapare după fiecare perioadă de robie și se afirmă tot mai viguros. Mai mult, își păstrează memoria, își păstrează istoria. Dovadă aceste evidențe ale înaintașilor. Ei erau conștienți că atâta vreme cât vor avea conștiința istorică, vor putea străbate prin istorie, indiferent cât le va fi de greu. Oamenii aceia se sprijineau de istorie, de amintirile sfinte ale moșilor și strămoșilor lor. Când crucea vieții le era prea grea și se prăbușeau, își aminteau de acele nume. Fiecare dintre ele reprezenta un om de seamă din trecutul neamului, fiecare personaj săvârșise fapte de vitejie, emisese judecăți de valoare, poate își jertfise viața pentru binele celor mulți, pentru libertatea și independența patriei lor.
Fiecare nume din genealogia Mântuitorului reprezenta o generație din istoria Israelului, cu ale sale bune și rele, cu înălțările și căderile ei. Noi înșirăm azi aceste nume și doar ici-acolo recunoaștem câte un personaj din Vechiul Testament, dar pentru evrei era așa cum am pomeni noi, românii, pe Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Basarab I cu tot neamul lor. Fiecare dintre aceste nume este o piatră de hotar pentru Țară, o cărămidă din edificiul Patriei. Tu, cel care enumeri aceste nume, te simți o părticică din Neamul acesta, o za din lungul lanț al generațiilor, care au îngrășat pământul ce ne hrănește cu trupurile și cu sângele lor. Moșii și strămoșii aceștia, prin viața, lupta și gândirea lor au transmis urmașilor lor, – și nouă cei ce pomenim numele lor -, mesajul vieții lor, proiectele și visurile lor, crezul vieții lor. Noi cei de azi avem datoria sfântă să împlinim aceste proiecte pentru care înaintașii noștri și-au închinat viața și speranța.
Înainte la noi, la români, fiecare om din sat și fiecare familie își avea ,,istoria” sa în memoria colectivă a satului. Venea vorba despre cutare și voiai să știi mai multe despre el, imediat se deschidea ,,dosarul” memoriei și aflai că tatăl acelui a fost așa și așa, maică-sa așa și așa, bunicii de asemenea. Mențiunile acestea te ajutau să înțelegi de pe ce poziție să tratezi cu persoana în cauză, la ce te poți aștepta de la dânsa, știut fiind că ,,așchia nu sare departe de trunchi”. Așa se petrecea și la căsătorie. Se știa totul despre familia fetei sau a băiatului, până la a patra sau a cincea spiță. După ce ți se conturau chipurile înaintașilor aceluia, venea concluzia firească: ,,capra sare masa, iada sare casa!” Și asta spunea mult. Așa se explică faptul că familiile românești erau foarte trainice. Tinerii căutau să se căsătorească cu tinere din satul lor, tocmai că se cunoșteau bine din copilărie, tocmai pentru că erau cunoscuți înaintașii fiecăruia.
Noile politici sociale și demografice europene dau peste cap toate aceste tradiții adânc înrădăcinate în conștiința popoarelor. Sub pretextul globalizării, se socotește că nu mai este nevoie să ne mai amintim de părinții, moșii și strămoșii noștri. În unele țări s-au introdus pe actele de identitate, în loc de ,,tată” și ,,mamă”- ,,părinte I” și ,,părinte II”. Astă-vară am oficiat un botez pentru un prunc născut în Italia. Am fost uimit, când am constatat că acel copil nu avea nici tată, nici mamă. Se părea că a fost făcut de… o mătușă a lui! Numele părinților nu erau trecute.
În tradiția românească, copiii zămisliți în afara căsătoriei legiuite se numeau ,,copii din flori” sau ,,bastarzi”, ,,sărmani”. Pe actele lor de identitate, în dreptul numelui tatălui, se scria ,,necunoscut” sau se bara spațiul respectiv. Toată viața lor, acești copii erau marcați de acest statut social! Dacă exemplul Italiei va fi adoptat de toate celelalte țări europene, în curând tinerele generații de pe continentul nostru vor fi formate doar din ,,bastarzi!”
Oare, va mai trece multă apă pe Dunăre la vale, până când se va reveni la normalitate, până când mai-marii lumii noastre se vor trezi la realitate și se vor ocupa de probleme serioase? Eliminarea numelor părinților, diminuarea preocupărilor pentru studiul istoriei, batjocorirea valorilor istorice ale fiecărei națiuni, sunt atentate flagrante la ființa Neamului. Politicienii și nu numai ei au datoria sfântă de a lua atitudine față de aceste aberații străine de tradițiile și interesele adevărate ale popoarelor.
Evanghelia din Duminica de dinaintea Nașterii Domnului este un argument imbatabil și de necontestat privind importanța istoriei în viața unui popor și a fiecărui om.
*
Sfaturi părintești.
Acum, la vremea colindelor, care sunt înaintemergătorii Nașterii Domnului, redăm câteva rânduri ale regretatului Arhiepiscop Iustinian Chira al Maramureșului și Sătmarului pe această temă:
,,Colindele noastre nu fac parte din cântările cultului, dar sunt sfinte ca și cântările slujbelor bisericești. Ele nu fac parte din cântările lumești, dar nu sunt străine de bucuriile pe care creștinul le gustă în doină, în cântecul de leagăn, în cântecul pe care îl cânta românul când se află departe și i se face dor de tara lui, de satul lui, de familia lui. Colindele noastre sunt cântece de leagăn, prin care fiecare creștin și român, de la copilul cel nevinovat până la bătrânul încărcat de ani, le cântă marelui nostru Stăpân și Împărat…!”
*
File de jurnal – 11 Oct. 1982(II). Duminică am făcut slujbă la Malovăț(…). Oamenii din Malovăț, care au asistat la ancheta de vineri, au sesizat că lucrurile au fost mușamalizate. Eu am făcut contestație și i-am trimis-o mitropolitului Nestor sub formă de scrisoare ,,confidențială”. Vom vedea ce va mai fi! Pictorul a plecat fără să-și mai ia rămas bun. Cred că a zis multe, fiindcă maica Ana Tărăbâc, gazda lor, abia își stăpânea plânsul, când am întrebat-o de atitudinea lor. În orice caz, începând de vineri seară, eu mi-am luat cu mine în cameră cuțitul cu care taie tata porcul de Crăciun, iar tăticu securea. Pentru orice eventualitate și pentru a primi pe nedoriții vizitatori nocturni, ce ar pătrunde peste noi! Orice e posibil și în lumea asta e bine să fim precauți.
Sâmbătă seară l-am întâlnit pe Căprioru Petre în Tr. Severin. Mi-a spus: ,,- Știi de ce a fost așa pornit pictorul împotriva dumneata, părinte? Aduceți-vă aminte, când ați întors-o pe Ioana lui Manafu cu mâncarea pe care vrea să le-o aducă pictorilor. Erați în drum, în spatele bisericii și i-ați spus: ,,- Du-te, măi femeie, acasă și taie găina s-o mănânce copiii dumneata! Noi am plătit pictorilor pentru masă și nu mai avem alte obligații față de ei!” Pictorii au auzit din biserică și atunci au început să vă disprețuiască!”
Într-adevăr, așa s-au petrecut lucrurile și e bine că oamenii cunosc adevărul. Dacă în sufletul lor există bucuria că măcar un om se luptă și are de suferit pentru ei, sunt mângâiați puțin în necazuri și nevoi.
În Polonia situația e tulbure. Deși sindicatul ,,Solidaritatea” a fost interzis prin lege, zilele trecute grevele, manifestările și alte acțiuni spontane ori organizate creează serioase probleme guvernului. Cardinalul Glemp și papa Voitila iau apărarea vehementă a sindicatului. În Liban (Beirut) continuă anchetele cu privire la masacrele palestinienilor. Noul guvern vest-german în frunte cu cancelarul Kohl și-a luat în mâini misiunea. În China se poartă serioase discuții cu reprezentanți britanici cu privire la colonia engleză din Hong-Kong. Chinezii cer ca acea colonie britanică să le revină.
O nouă etapă în organizarea economiei: coparticiparea muncitorilor la capitalul instituțiilor. Nu mă pricep prea mult la economie și contabilitate, dar mă îndoiesc că ar fi o realizare extraordinară. Se poate să fie, totuși, o măsură strategică importantă în vederea absorbirii banilor aflați în circulație.
Domnul Hakim Mohamad Said, președintele Fundației Hamdard din Karachi – Pakistan, mi-a trimis o revistă, ,,Medical Times” vol. XVII (1982), nr. 2-3 (febr. – mart.), pe care dumnealui o editează. Înțeleg din revista respectivă că este o personalitate marcantă a vieții medicale și culturale pakistaneze, iar fundația ce-o conduce are bani suficienți pentru ca să întrețină spital, academie medicală și publicații de specialitate. Mă bucur de atenția pe care acest om mi-o acordă, deși nu o merit.”
*
In memoriam: Prof. Univ. Dr. I. I. Russu(1911 - 1985). A fost un important istoric, profesor universitar, arheolog român și membru al Institutului de Istorie din Cluj. Despre dumnealui s-a scris mult și se va mai scrie.
Eu voi nota însă o amintire personală legată de acest om mare al culturii românești.
Era în ziua de 6 martie 1981. Mă aflam la Timișoara, participând la un simpozion de istorie. Deschiderea oficială a simpozionului a avut loc în sala de ședințe a Casei de Mode. A prezidat Domnul Petre Dănică, prim-secretar al Comitetului Județean Timiș. Foarte drăguț și spiritual, în trei minute a terminat. A urmat Domnul Prof. Univ. I. I. Russu de la Cluj. Având o figură de țăran bătrân în haine de sărbătoare, Domnul Russu a prezentat câteva puncte de vedere, - cam neclare -, asupra etnogenezei poporului român. Nu admitea nici un fond comun traco-latin, ci totul s-a datorat numai ,,romanizării”. Dacii au învățat latina, așa cum și românii au învățat maghiara!
La banchetul de închidere, ținut în salonul subteran al unui restaurant -,,Bastionul Vânătorilor”, dacă nu mă înșel! -, masa a fost organizată cu multă grijă de către gazde. Era vorba de sărbătorirea a 60 de ani de la crearea partidului. Erau acolo prezenți mai mulți profesori de la Academia ,,Ștefan Gheorghiu” din București. Președinta Comitetului Județean de Cultură, Augusta Anca, absolventă a acelei ,,academii”, și directorul Muzeului Județean Timiș, Prof. Mihai Fătu, așezaseră pe participanți în așa fel, încât în partea cea mai de cinste a mesei să fie ei împreună cu profesorii de la București și cu câteva mărimuri politice ale județului.
Profesorul I. I. Russu n-a fost luat în seamă. El a fost repartizat undeva în salon, să zicem ,,la coada mesei”, alături de mai mulți participanți tineri și anonimi. Întâmplarea a făcut ca să fie în dreapta mea. Alături și în fața sa erau și câțiva foști studenți de-ai dumnealui.
Am observat în câteva rânduri că era foarte contrariat și jicnit că nu fusese repartizat și el la masa cu ,,somitățile”. Tot întreba cine a făcut ,,repartițiile” la masă. Era un om modest la îmbrăcăminte și gesturi, abordabil și pentru ,,mărunței”. A acceptat să discutăm nu mai știu ce despre limba română. Mi-a dat adresa dumnealui de la Cluj. Discuta foarte prietenos cu unii dintre foștii săi studenți. Ne-a spus chiar câteva anecdote, de care acum nu-mi mai amintesc. De atunci i-am mai scris în câteva rânduri și mi-a răspuns amabil prin cărți poștale. Cred că era, totuși, un om nemulțumit de felul cum era tratat și pe la edituri. Indiferent de trăinicia ipotezelor, teoriilor și cărților sale, I. I. Russu rămâne o personalitate foarte importantă în istoria lingvisticii și culturii românești.
Tot personalul era îmbrăcat vânătorește. Caraghios! S-a servit o masă copioasă, țuică și vin. S-a cântat muzică ușoară și populară. Domnul Seftiuc de la Academia ,,Ștefan Gheorghiu” a citit niște epigrame nostime adresate unor colegi ai lui. Având locul lângă al Domnului Prof. Univ. I. I. Russu, am găsit curajul să-l provoc la câteva teme interesante pentru mine și nu numai. Considera descoperirile Vioricăi Mihai drept o fantezie. Eventualitatea publicării cărții ar denota că ,,a dat în dreapta și în stânga”. Inscripția ,,Decebalus per Scorilo” de la Biertan nu se mai traduce cu ,,fiul”, ci ,,prin”, Scorilo fiind un meșter. Nu cunoștea studiul Părintelui Ioan Ionescu despre această inscripție și nici nu-l interesa. E posibil ca termenul de ,,căpcăun” să se fi transformat, prin metateză, din ,,câpceac”. Îi era neclară rațiunea construirii movilelor în zonele de câmpie. Zicea că are câteva zeci de mii de inscripții greco-latine cu privire la traco-daci.
Într-o altă împrejurare, la București, într-o discuție cu Domnul Prof. Magheru, acesta mi-a povestit că în perioada stalinistă, Domnul I. I. Russu, la Universitatea din Cluj, vrând să-și ,,actualizeze” și dânsul cursul, în încheiere, ar fi spus: ,,Cu problemele acestea de lingvistică este de acord și tovarășul Stalin, cel mai mare lingvist din lume!” Pentru această ironie, a doua zi a fost transferat la o școală generală dintr-un sat! De! Vorba lui Miron Costin: ,,Nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi!”
Veșnică să-ți fie pomenirea, I. I. Russu!
*
.
*
Zâmbete. ☺Ignoranţa e de trei feluri: când nu ştii nimic, când ştii numai prostii şi când ştii ce nu trebuie. ☺Bă, tu când vorbești cu mine, să taci!
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! La mulți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 12/20/2021 |
Contact: |
|
|
