Dialoguri oarecare - Decembrie 2021
-“A-necput de ieri să cadă / Câte-un fulg, acum a stat / Norii s-au mai răzbunat / spre apus, / Dar stau grămadă / Peste sat.”
- Cam prea mare “satul” ăsta pentru Coșbuc, nu crezi?
- E prea personal?
- Păi!
- Știi cum e, când gândurile se retrag, nu cred că e corect spus, se repliază, parcă ar fi mai aproape de ceea ce vreau să spun, tentația răscolirii, cotrobăirii în zonele ascunse ale chemărilor de demult înlătură realul imediat și ne « flutură batista » nostagiilor din care ne-am născut.
- Și sigur Coșbuc și liniștea aceea a seninătății ca înțelepciune, înțelepciunea aceea trecută de la simplitatea experienței la rafinamentul analitic...
- Artistic, vrei să zici.
- Dacă vrei !
- Ningea ! Totdeauna ningea în decembrie, uneori cu fulgi mari ireali, alteori repezit, cu furia viscolelor, ulițele se troieneau, sania cobora din pod, bocancii și mănușile stăteau mai mereu la gura sobei, scatoalcele indisciplinei se-ndeseau și penitența greșelilor era lopata de zăpadă ….
- Și tu stai cu « gura căscată » la detaliile unor imagini de mult apuse, dar cuibărite undeva într-un colț de speranță absurdă : s-ar mai putea ?
- Vine Moș Crăciun. Nu e normal ?
- Sigur că e normal. Într-un fel. Pentru că nu sunt sigură că Santa Claus e chiar acelaș lucru.
- Într-un fel este. Cel puțîn ca imagine, dar probabil El este expus, oferit, nu atât ideatic, cât ca o prezență firească și deci coborât la nivelul atingerii, al umanizării.
- Noi nu-l știam!
- Îl știam, dar El era acel ceva către care ni se strecurau gândurile, era acea creeație imaginativă impalpabilă, atingere de care ne sprijineam dorințe și speranțe, acea disponibilă șansă de a ne recupera prin ochiul larg descis al copilăriei. Fără paradă, fără alai, se apropia de noi în noaptea de Crăciun, ne lumina bradul, descarca sacul, ne umplea sufletele de bucuria unică a misterului pe care-l iubim și…pleca ! Ne ajutau doar pozele să știm că era un bătrân cu o barbă incredibil de albă, obraji colorați de ger, zâmbet jovial și cisme înalte pline de zapazile nordului...
- Cam prea nostalgici discutăm. La vârstă noastră căldură versului coșbucian ar trebui să fie suficient.
- Da, dar nu e.
- Șansele unor retrăiri memorice sunt așa de absurde în ziua de azi că devin o fantomatică restructurare a ceea ce a fost ...așa un fel de surogat paleativ necesar numai pentru că ceea ce ne înconjoară se depărtează de noi și chiar ne impinge într-o zonă aiurea cumva necunoscută și de speriat, pentru că privitul pe fereastră chiar zilnic e nu numai anost dar și nociv.
- Cine te ține în dosul ferestrei? Ieși afară, nu ninge prea tare, du-te și i-ați bradul că la vârstă asta nu ți-l mai aduce Moș Crăciun peste noaptea aia magică la care încă visezi și, de fapt uită să te lamentezi; decembrie este luna cea mai plină de viață pentru toată lumeaa.
- Cam lozincard, dar de dată asta cred că știi ce spui și chiar crezi ce spui. Asta ca marcă a selecției memorice, altfel o deghizată satisfacție – mai ales personală – că e respirabil afară, iese soarele fără dinți, eh... uneori plouă, dar și “ce dacă”, pe românește aș zice că îți place grozav luna asta, o vezi senină (aproximativ, evident) și zăpada speri să-și facă apariția neapărat în noaptea aceea miraculoasă când vine Moș Crăciun și ne deschide inimile...uneori prea închise de-alungul anului. Sună frumos?
- Cum ziceai, “lozincard’?
- Păi da. Și e decembrie și cerul se face cenușiu și cad zăpezile- era să zic pe uliți, ne copleșesc speranțele și gândurile bune, ne-invaluim în ceața acceptării, capitulăm chiar, așa ca să păstrăm O CLIPĂ a ceea ce decembrie înseamnă.
- Îmi place!
Toronto , Decembrie 2021
|
Maria Cecilia Nicu 12/18/2021 |
Contact: |
|
|
