Poate redeveni Franta prima putere din Europa continentală ?
Momentul istoric în care am intrat în 2017, odată cu presedintiile Donald Trump si Joe Biden în SUA, Emmanuel Macron în Franta, cu Brexit-ul, si care continuă cu iesirea din scenă, după 16 ani, a Angelei Merkel, cu criza majoră în curs din Ucraina, dar mai ales cu noua ordine militară tripolară recunoscută – SUA, Rusia, China („Suntem martorii uneia dintre cele mai mari schimbări de putere geopolitică pe care lumea le-a văzut vreodată” – Mark A. Milley, seful Statului Major al Armatelor SUA, la Forumul de Securitate Aspen, 3.11.2021) –, moment istoric care pare să-l depăsească în importantă si în adâncime pe cel foarte spectaculos din 1989-1991, căderea comunismului în Europa de Est si destrămarea Uniunii Sovietice, se proiectează ca o răspântie de reîmpărtire a lumii comparabilă cu cea din 1945-1950, de după cel de-al doilea război mondial.
Întelegerile de după 1945 si precedentele (Moscova, Teheran, Ialta) nu mai pot rezista multă vreme. Evenimentul crucial va fi, probabil, declasarea dolarului ca monedă de schimb mondială („exorbitantul privilegiu”). Va fi nevoie de un război, cel din Ucraina si, poate mai larg, din Europa pentru a consfinti o nouă ordine mondială ? Sau va fi nevoie chiar de un triplu război simultan – Ucraina, Iran-Israel/SUA, Taiwan – pentru ca o nouă lume viabilă să se nască ? Rusia e înarmată până-n dinti, are arme hipersonice incomparabile, iar NATO începe să-si arate în Ucraina si la Marea Neagră limitele si neputintele. Rolul NATO, de impunere în Europa a unei „pax americana” după cel de-al doilea război mondial, se apropie de sfârsit ?
China revendică Taiwan-ul ca teritoriu national inalienabil si este, la rândul ei, înarmată la un nivel fără comparatie cu China de acum 40 de ani („Astăzi [China] are capacităti în domeniul spatial, cibernetic, pe uscat, pe mare, în aer, sub mări” – Mark A. Milley, idem).
Discutiile de la Viena pentru un nou tratat cu Iranul bat pasul pe loc. Riscul unui conflict devastator între Israel si Iran e mai mare ca niciodată.
UE, a cărei constructie a fost începută tot după 1945, tot de americani, e o organizatie economică si partial politică în oglindă cu NATO în domeniul militar. Moneda euro, dependentă de dolar – BCE e o prelungire a FED-ului în UE – si parte a vechii arhitecturi (imperiale) americane, cu institutiile ei financiare de la New York, riscă să aibă aceeasi soartă cu dolarul ca monedă paneuropeană. Poate chiar înaintea dolarului.
Câtiva geostrategi români (Cozmin Gusă, de exemplu) au observat deja o posibilă revenire a Frantei în prima linie a deciziilor si în Europa. Pentru că în Africa, în Polinezia si în Oceania, în Pacific, Franta e în continuare o prezentă substantială. Desi a procedat si ea la delocalizări excesive, ireponsabile si a cunoscut câteva presedintii mediocre, începând cu Nicolas Sarkozy, Franta continuă să aibă o economie robustă. Construieste automobile (inclusiv în România), trenuri, avioane, vapoare, centrale nucleare, e o putere aerospatială si are un domeniu IT foarte dezvoltat. Are o agricultură consistentă, mari scoli, o cultură strălucită, un imens patrimoniu si o cercetare medicală de vârf. Si are, după plecarea Marii Britanii din UE, singura armată care contează în Europa. Pe lângă faptul că e o putere nucleară recunoscută. Franta militară se poate adăuga natural celor trei „mari” numiti de generalul Milley (SUA, Rusia, China).
Miza alegerilor prezidentiale din aprilie 2022, în contextul marilor schimbări (si războaie !) care se anuntă, este, de aceea, enormă. De altfel, precampania a început foarte devreme si în fortă. Practic, toti concurentii cu sanse si ceilalti participanti sunt deja cunoscuti, cu procentele lor în sondaje. Bineînteles că pot apărea si surprize, dar si acestea sunt asteptate în puncte fixe deja stabilite.
Principalii candidati aliniati la start de partide, de presă si de mass-media sunt patru : actualul presedinte, Emmanuel Macron, pentru centru stânga liberală (centru care a lichidat, împreună cu ecologistii si neocomunistii – Luc Mélenchon –, vechea stângă de ieri, Partidul Socialist) ; Valérie Pécresse, pentru Les Républicains, partidul gaullist renăscut la alegerile regionale din vara lui 2021 si presimtit câstigător la alegerile legislative de după prezidentiale ; Marine Le Pen, pentru Le Rassemblement National, populisti si nationalisti, cu care votează si rămăsitele fostei clase muncitoare a Partidului Comunist Francez ; si al patrulea dar poate nu cel din urmă, Éric Zemmour, cunoscut ziarist si scriitor, fondatorul foarte recentului partid Reconquête, islamofob, suveranist, populist, eurosceptic si care a cerut deja iesirea Frantei din comandamentul integrat al NATO. Aproape toti ceilalti participanti mai mici au mai fost în cursă o dată sau de două ori si nu vor fi prezenti decât în primul tur, îsi vor face publicitate, pot ajuta/se pot ralia sau îi pot încurca în turul doi pe cei rămasi în cursă.
Principalii candidati, cei patru (Macron, Pécresse, Le Pen, Zemmour), se împart doi câte doi pe culoarele care duc în turul al doilea al prezidentialelor. Pe de o parte, Emmanuel Macron (centru stânga) si Valérie Pécresse (centru dreapta), europeisti si globalisti amândoi, porecliti deja de presă „Macresse”, iar pe de altă parte, Marine Le Pen si Éric Zemmour, la dreapta până la extrema dreaptă, populisti, nationalisti etc. Se observă o „dreptizare” („droitisation”) a spectrului politic. Nici un candidat de stânga (Luc Mélenchon, presedintele partidului La France Insoumise, Yannick Jadot, candidatul ecologistilor, Anne Hidalgo, primarul Parisului, reprezentându-i pe socialisti etc.) nu se regăseste în prima linie.
Două sunt incertitudinile care pot produce si marile surprize. Prima este legată de candidatura lui Emmanuel Macron, creditat azi cu 25 % în sondajele din media mainstream pentru primul tur. Va candida sau nu Macron pentru un al doilea mandat ? O campanie virulentă împotriva lui Brigitte Macron, sotia presedintelui, face valuri în altermedia si pe retelele sociale. Vor iesi si alte dosare (Alexandre Benalla/oligarhi rusi etc.) care-l vor împiedica pe Macron să candideze ? Pentru multi, Emmanuel Macron apare ca un personaj politic uzat, expirat chiar. A doua incertitudine îl priveste pe Éric Zemmour. Îsi va duce acesta campania până la capăt sau va fi înlocuit pe parcurs de Philippe de Villiers (care îl însoteste chiar în aceste zile într-o călătorie în Armenia) sau de fratele acestuia, generalul Pierre de Villiers, fostul sef al Statului Major al Armatelor franceze ? E cumva Éric Zemmour doar un „iepure” care pregăteste culoarul pentru altcineva ? E cumva acest culoar cel al militarilor patrioti, al generalilor si coloneilor care au protestat cu luni în urmă prin scrisori deschise în legătură cu starea dezastruoasă a societătii franceze ?
Odată cu retragerea Angelei Merkel, Europa nu pare să mai aibă un lider. Franta va prelua presedintia UE începând din ianuarie 2022. Emmanuel Macron, cu paradoxala si irealizabila sa „suveranitate europeană”, cu europeismul (globalismul) său nelimitat, nu pare totusi cel desemnat să devină viitorul cap al Europei. Am crezut o vreme că vom avea o Europă germană, pentru că Angela Merkel a jucat excelent rolul de interfată politică a SUA în Europa. A reprezentat cu brio deopotrivă interesele americane si pe cele ale patronatelor germane la vârful UE. După recentele alegeri din Germania, Europa apare ca mai putin germană, poate si din cauza slăbiciunii si dezunirii Statelor Unite în interior. Cel mai probabil, soarta Europei de mâine se va juca la marginea ei, în Ucraina. Vom avea un tur doi în Franta cu Valérie Pécresse si Éric Zemmour (Philippe sau Pierre de Villiers) ?
Vom avea clarificări din mai multe directii în următoarele patru luni. Viitorul presedinte al Frantei va trebui să fie unul care face fată marilor schimbări în curs. În ciuda eforturilor de a o supune, Franta e încă tara cea mai putin controlată de Washington din UE, mult mai putin decât Germania.
În Germania sunt cele mai multe si mai importante baze militare americane din Europa.
Viitorul presedinte francez nu poate fi decât reprezentantul unei linii nationale, si nu al uneia în exces globaliste (cazul lui Emmanuel Macron).
Sau, dacă actuala confruntare generală va fi câstigată de SUA, linia mondialistă va fi cu mai mult aplomb reprezentată de Valérie Pécresse (una dintre Young Leaders din 2002 selectionati de Ambasada SUA la Paris).
Petru Romosan
|
Petru Romosan 12/17/2021 |
Contact: |
|
|
