Reflecții înainte de Crăciun
De câteva zile obrocul lăptos al norilor a strecurat pe acoperișuri pudra albă a primelor zăpezi ca glazura de zahăr a bunicii peste omuleții de turtă dulce scoși din cuptor.
Zarea albicioasă a zilei incapsulează și de data asta aceeași statornică impresie de sărbătoare în devenire în preajma Crăciunului, cu aburi de bucate delicioase și aromele subtile ale cozonacilor în pregătire. În întrecere cu timpul alergăm în căutarea unui brăduț verde, jucării și daruri celor dragi și provizii suficiente să hrănească un regiment, pentru că nu vrem să intrăm într-un an nou cu cămara goală.
Așa făcuseră ai noștrii acasă, așa facem și noi aici. Într-o lume schimbătoare ca vântul cel nestatornic, încercăm să rămânem aceeași care am fost de când ne știm, insuflând și copiilor cele învățate din moși strămoși, odată cu limba vorbită acasă între noi.
Am devenit ființe speciale, oameni cu două vieți trăite în timpuri și locuri diferite, despărțite prin traseul zborului peste oceanul dintre cele două lumi. Mulți dintre noi am lăsat totul acasă. Am luat numai ce nu se putea lăsa la vamă, amintirea a tot ce-am văzut, învățat și respectat: familia, prietenii, credința și limba pe care o vorbim. În lumea aceea s-a petrecut prima noastră viață, copilăria fericită și lipsită de griji, anii de școală și închegarea primelor prietenii de durată, prima dragoste tăinuită cu o fată și fiorul primei iubiri.
Peisajele vacanțelor petrecute la munte și la mare, bucuria primelor succese și intuiția propriei noastre valori care ne-a făcut să realizăm după numeroase dezamăgiri faptul că libertatea noastră de gândire, mișcare și avânt este înfrănată cu brutalitate de o orânduire fortificată cu baionetele armelor. Atunci am fugit.
Am intrat în cea de-a doua viață. Nimeni nu ne-a așteptat, nimeni nu ne cunoaștea și aidoma unor orfani, a trebuit să ne încropim singuri un adăpost. Ne sfâșia singurătatea și dorul de acasă, dar am îndurat, am căutat de lucru oferindu-ne ieftin, dar ne-am căștigat pâinea prin muncă cinstită și cu fruntea sus. Dacă în prima noastră viață anii copilăriei au fost partea cea mai fericită a vieții, în această a adoua viață, copilăria fericită a copiilor noștri a devenit scopul cel mai important cercetându-ne reușita în luciul ochilor lor. Aici pe pământul fertil al lumii noi ne-am regăsit unii cu alții, toți din același neam, limbă și crez, ne-am ajutat, ne-am îndrumat și am realizat ceea ce nu a fost cu putință în propria noastră glie din cauza corupției celor cocoțați în fruntea țării pe care au continuat s-o sece de bogății precum lăcustele flămânde.
Istoria românilor în Canada nu este nouă, a luat naștere în urmă cu peste o sută și două zeci de ani când așa cum povestește scriitoarea Daniela Cupșe Apostoaei, primele famili de imigranți români din Bucovina au ajuns în Alberta în primăvara anului 1898 punând bazele primului sat românesc pe pământ canadian, Boian. Nu le-au fost ușor rezistând greutăților de început, a pământurilor niciodată cultivate și a lipsei de unelte și animale ajutătoare, dar au sădit cu ghearele semințele aduse în traista de acasă și tot cu ghearele au săpat bordeie ca adăpost peste iarnă.
Astăzi după numeroase generații, satul Boian a înflorit cu construcții moderne, școli și biserici administrate local și în multe case se vorbește și acum limba română.
În urmă cu ani în timpul unei croaziere pe Rin și Dunăre, fac cunoștiința unei doamne care m-a auzit vorbind românește cu soția. Mi-a zis că ea este canadiancă dar străbunica ei originară din România a insistat ca toți copii ei să vorbească românește.
De atunci au trecut patru generații și continuă să vorbească cu toți limba străbunei. Toate acestea acestea mi-au fost comunicate în cel mai frumos grai românesc de doamna Vera Fontain din strada Halifax în Regina, Saskatchewan. Tot de la dânsa am aflat că după revoluția din 1989, descoperindu-se ororile din orfelinatele românești, biserica ei din Regina a delegat-o pe Vera să meargă la București cu darurile colectate pentru orfani.
La unul din orfelinate, Vera este rugată să caute pe cineva în Canada dispus să înfieze o fetiță de șapte ani, promisă unei familii din Germania care s-a răsgândit s-o adopte. După teribila decepție, copila a căzut într-o adâncă depresie. Fără o clipă de ezitare, Vera a adoptat fata deși acasă mai avea patru copii. De atunci au trecut 18 ani, Dalia, fetița din orfelinat, a preluat florăria mamei din Canada și am avut bucuria s-o cunosc la București în vizită cu soțul ei canadian.
Îngemănate cele două vieți precum jumătățile din interiorul cojii de nucă, ne caracterizează pe fiecare ca ființe speciale, adevărate unicate cu viață complexă și resurse inepuizabile care au contribuit și continuă să-și aducă aportul la dezvoltarea societății canadiene care a devenit adoua noastră patrie. Ca liant între noi și restul societății în care trăim, revista Observatorul care a sărbătorit recent 25 de ani de activitate rodnică în cadrul emigrației românești, a avut un rol hotărâtor în încurajarea și îndrumarea noilor veniți cu informații utile de aclimatizare, a devenit focalul spiritual al conștiinței comunității noastre adunând în jurul său cele mai fecunde minți din lumea științei, literelor și a artelor din diaspora românească.
Numeroase sunt comentarile cititorilor revistei atașați sufletește spiritului dinamic pe tărăm cultural și literar cum spune doamna Elena Buică în felicitarea dânsei. O altă cititoare, Dorina Aldea, recunoaște: Ce ne-am face fără cuvintele calde de îmbărbătare, fără vești bune despre oameni speciali și despre faptele lor bune? În această lume și în aceste condiții, nu sunt multe publicații care au reușit și reușesc să se mențină proaspete, de încredere și de referință în percepția publicului cititor ca
Observatorul.
De aceea urez revistei Observatorul și cititorilor ei un un căduros și sincer ”La Mulți Ani!,” un Crăciun Fericit alături de familie și a celor dragi și Un Bun și Prosper An în 2022.
David Kimel
Toronto
|
David Kimel 12/15/2021 |
Contact: |
|
|
