Un nou iernat de săvârșit
Mă uit la iarna „izolatoare” cu care ne confruntăm acum și pe loc mă împunge săgeata unui deja-vú. Oare câte tipuri de „hibernări” se pot absolvi într-o viață de om? Multe, bag seama. Comparată cu încuierea forțată la nivel de popor, decretată cândva în România blocată în dictatură, carantina pandemică de astăzi se consumă pe un spațiu mult mai restrâns, între patru pereți de bârlog personal, cei pe care, vrând-nevrând, fiecare îi are. Să fie oare acesta pasul următor spre „singularitatea“ idealizată a omului unic din noi? De ce atunci, în loc să ne bucurăm, ne încearcă spaime existențiale, de parcă am săvârși o crimă? Probabil pentru că intuim că autosuficiența n-a fost și nu va fi niciodată o soluție, cum n-a fost de sine stătător nici pretinsul „statul suveran” de odinioară.
Dar ce alternative avem? Caut printre amintiri. Iată cum și ce trăiam noi în iarna lui ´89, în acel decembrie frate cu cel de acum, tot cu tentă de apocalipsă.
„Aveam douăzeci de ani, eram beatlesmani și umblam în teniși albi, primăvară-n păr, și miros de măr”... era textul unuia dintre cântecele la modă. Avusesem o copilărie și o tinerețe voioasă, poate chiar frumoasă. Grație lor, deși simțeam chingile penuriei, nu o luam în serios. Prieteniile din adolescență fuseseră sursa cea mai onestă de încredere, regimul politic nu prea conta. Trăiam colorat, chiar dacă eram ancorați în nuanţe de gri. Drumul nostru prin viață era o succesiune de salturi de la om la om. Eram ca niște broscuțe agile care sar de pe o frunză de nufăr pe alta pe oglinda unui lac unduitor. În acea lume precară, o prietenie solidă valora mai mult decât orice altceva. De fapt, o prietenie trainică e la mare preţ, oricând şi oriunde, indiferent de circumstanţe.
Toată lumea lupta pentru supravieţuire. Se făcea economie la curent electric, apă, căldură, alimente șamdp. Trăiam, practic, fără televizor, lucru greu de imaginat astăzi. Existau doar două ore de emisie în fiecare seară iar sâmbăta era singura zi în care se putea viziona şi altceva decât ştiri şi cuvântări „magistrale”. Teleenciclopediei îi urma filmul artistic, cu titlul schimbat, dar cu coloana sonoră originală. Graţie lui suntem acum o naţie de poligloţi cu ureche muzicală bine acordată și cu atenţie distributivă amplu dezvoltată, citirind subtitrările de pe ecran. La fel ne-am însușit și gramatica limbii române (pe atunci se vorbea corect la TV ). Se poate spune că generaţia noastră a crescut cu calculator de traducere simultană mentală încorporat. Așa ne-am hrănit și speranța într-un viitor mai bun, crezând în lumea de „afară” și pregătindu-ne în secret pentru ea, chiar dacă nu prea nădăjduiam la nimic...
Eram în stare să ascultăm și să urlăm în cor Bohemian Rapsody până ne pierea glasul : “Is this the real life?/ Is this just fantasy?/ Caught in a landslide,/ No escape from reality./ Open your eyes, Look up to the skies and see,/ I'm just a poor boy, I need no sympathy,/ Because I'm easy come, easy go, Little high, little low,/ Any way the wind blows doesn't really matter to me, to me.”
Nu cântam orice. Pentru intonarea unui „Deşteaptă–te Române” sau „Trăiască Regele”, la fel ca pentru folosirea apelativelor „Domn” sau „Doamnă” în loc de „tovarăş/tovarăşă” puteai fi chemat la interogatorii incomode. Ne bucuram de lucruri simple: un pachet de cafea, „adidaşi” de porc cu fasole şi bulion, pui tip „frații Petreuș” (numai piele și os), pufuleţi, franzelă, mere, îngheţată. Aveam autoserviri la „Împinge Tavă” sau „La Varice”. Prin țigările fără filtru (Carpaţi sau Bucegi, „moartea pe schiuri”) găseam așchii de lemn. Prin orașul gri, plin de zloată murdară terciuită de mașini, oamenii buimăciți și zgribuliți stăteau la coadă. Domnea o stare stranie, de imponderabilitate. Totul părea gata parcă să explodeze în orice clipă.
Drama acelor ani era mare, dar, așa severă cum a fost, criza aceea a dispărut. Am rezistat profitând de discontinuități, abuzând de nișe. După deschidere, efervescenţa noului început s-a stins destul de repede. Efectul n-a fost la nivelul așteptărilor.
„Am furnici pe toată talpa,/ Frige podeaua ca un bec,/Asta-nseamnă că e timpul/ Să-mi pun pantofii să plec”, cânta Alexandru Andrieş iar Sergiu Ţoiu îi ţinea isonul pe versuri de Marin Sorescu: „La o adică, la două adici, / De ce sunt atâtea furnici?/ Ce dacă-s mici, ce dacă-s mici?” (...) „E musai, nene, să te furnici”. Pe noi toţi pusese stăpânire acel „sentiment plenar,/ din ce în ce mai rar, / când ies iar pe balcon/ şi cred că-s avion”. Drept pentru care ne-am avântat să gustăm valorile Occidentului. Mulți dintre noi au încălecat pe-o șa.
Partea proastă este că, între timp, am cam fost peste tot. Epuizat globul, vlăguiți noi, constatăm că desăvârșit nu mai este decât timpul, mai precis cel viitor. Iar spațiul ni se reduce, căci nu mai defilăm decât cel mult pe covorul din sufragerie. Țelul unei ierni sună mai fezabil decât cincinalul cu care ne luam la întrecere odinioară. Iarna asta n-o mai facem lată, sperăm să n-o facem lungă. Ca întotdeauna, familia, prietenii și artele creative ne vor consola.
Pentru Observatorul,
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 12/15/2021 |
Contact: |
|
|
