Panopticum - Revista " Boabe de grâu "
A fost odată ca în povești o minunată revistă românească, așa cum n-a fost alta. Și mă îndoiesc că una asemănătoare se va mai naște curând pe malurile dâmbovițene. Minunea s-a numit Boabe De Grâu și a durat aproape patru ani. Întâmplarea face să am pe masa mea de lucru trei numere disparate, în diferite stări de deteriorare, supraviețuitoarele întregii colecții de Boabe De Grâu ce cândva a aparținut tatălui meu. Ele mi-au fost puse în mână prima oară acum 75 de ani. Le păstrez cu evlavie și le recitesc câteodată cu aceeași plăcere ca în tinerețe. De altfel cultura mea, însușită de-a lungul unei vieți îndelungată, este tributară în mare măsură imboldurilor, îndrumărilor și informațiilor a căror sursă prețioasă mi-a fost în adolescență acea colecție paternă.
Foaie periodică, Boabe De Grâu a fost publicată la București începând din luna martie 1930, fără fanfare sau o agendă oarecare precum cerea moda vremii. Apoi ea a apărut lunar și a dispărut brusc în decembrie 1934, în același mod discret cum începuse. Tiparul, curat și elegant, a fost asigurat inițial de reputatul Institut de Arte Grafice E. Marvan și ulterior de Imprimeria Națională. Pe copertă avea întotdeauna litografia colorată a unei opere de artă românească sau piese neprețuite din muzeele și tezaurele noastre naționale. De exemplu numărul pentru noiembrie 1930 fost ornamentat cu fresca pictată de Demian deasupra altarului bisericuței Stella Maris de la Balcic, proprietate a Reginei Maria; iar cel din septembrie 1933 cu o icoană împărătească superbă din secolul XVII, aparținând mănăstirii din Vălenii de Munte. Paginile fiecărui număr erau bogat ilustrate cu fotografii alb-negru și lucrări originale ale unor pictori consacrați ca Luchian, Petrașcu, Demian, I.Teodorescu Sion, Milița Petrașcu, Francisc Șirato sau ale graficienilor Petre Grant și Jiquide, ca să numesc numai câțiva. Autorii articolelor formau un grup eclectic ce consista din personalități recunoscute pentru talentul, cultura ori valoarea lor profesională. Ei proveneau din variate domenii de activitate sau din straturi sociale foarte diferite. Printre aceștia menționăm din lipsă de spațiu doar pe Regina Maria, scriitori Jean Bart si Gala Galaction, diplomatul Marcu Beza, academicianul Ion Bianu, generalul Radu Rosetti, profesorul N.N. Condiescu, dramaturgul Ion Marin Sadoveanu și istoricul de artă Alexandru Tzigara Samurcaș. Articolele principale tratau o gamă foarte largă de subiecte, dând revistei prin amploare și conținut o alură enciclopedică. Semnificativ este însă faptul că, fără excepție, în articole era vorba despre monumente, instituții, opere de artă, comori naturale și realități românești ori din zonele limitrofe locuite de români. Spre ilustrare citez numai câteva titluri: Castelul Peleș, Castelul Mogoșoaia, Muzeul Brukenthal, Muzeul Zambaccian, Biblioteca Academiei, Biserica Antim, Urme românești la Muntele Athos, Dunărea noastră, Coloana Traiană, Școala de arhitectură din București, Copacul românesc, Urme de viață românească în Balcani și așa mai departe. Revista avea și o secțiune destinată publicării în stil foileton a unor romane, cum au fost Stânca Roșie de Grigorios Xenopoulos, Ruva de Marcu Beza și Săliștencele lui Coloman Mikszat. Un număr generos de pagini erau alocate secțiunii de mare interes întitulată, Cronica, în care se comentau cărți, conferințe, congrese, expoziții și alte evenimente culturale.
Redactorul, sufletul și factotumul acestei unice opere de artă publicistică, a fost scriitorul și poetul Emanoil Bucuța. Născut în 1887 la Bolintin-Deal, pe vremea aceea un sat in preajma capitalei, el se numea la naștere Emanoil Popescu. Mai întâi ca pseudonim și apoi, din 1927, prin tribunal, a luat însă numele de familie al mamei sale, înlocuind Popescu cu Bucuța. Împrejurare care a inspirat pe Pastorel Teodoreanu să-i dedice o epigramă puțintel cam deochiată.
Emanoil Bucuța și-a făcut studiile primare, liceale și universitare în București. Ca absolvent al Facultății de Litere și Filosofie cu specialitatea limba și literatura germană, el a studiat o vreme pentru un doctorat la Berlin. Însă lipsa de bani la silit după un an să revină în țară. După aceea a funcționat ca redactor-șef la câteva publicații, ca director în vreo trei ministere, director la Casa Școalelor și profesor la Școala Superioară de Asistență Socială și Publicitate. Bucuța a scris și publicat cu mult talent poezie și proză, dar contribuția lui cea mai pură și valoroasă la cultura românească interbelică a fost înființarea revistei Boabe De Grâu. Din nefericire marele Călinescu nu l-a prea agreat, rezervându-i numai două pagini în Istoria Literaturii Române. Analizându-i poezia, criticul o diminuează numind-o intimistă, operă a unui poet care-și cântă micul univers casnic. Cât despre prozator îl califică drept etnograf și arhivar. Regretabil, Călinescu nu pomenește nici măcar un cuvânt despre revista Boabe De Grâu, fără nici o îndoială magnum opus-ul lui Bucuța.
Emanoil Bucuța a fost de asemenea un avid călător și un fervent propagandist al turismului montan. El a luat parte, împreună cu scriitoarea Bucura Dumbravă, academicianul Ion Bianu și geograful Mihai Haret, la înființarea Hanului Drumeților, o asociație turistică selectă din România anilor douăzeci ai secolului trecut. Pe lângă amenajarea de poteci în Bucegi, Hanul Drumeților a construit casa Omul (astăzi cabana Omul) și Hanul Peștera. Asociația a publicat și cărți printre care Cartea Munților de Bucura Dumbravă, considerată de Emanoil Bucuța ca fiind cea mai frumoasă floare sădită în grădina literaturii românești.
În 1941, Emanoil Bucuța a fost ales membru corespondent al Academiei Române și a decedat, relativ tânăr în 1946. Tocmai la timp, deoarece mulți intelectuali patrioți și buni creștini așa cum a fost el au sfârșit după aceea în închisorile noii ordini, ce tocmai începuse să-și arate colții.
Gabriel Watermiller, Penticton BC Canada
|
Gabriel Watermiller 12/15/2021 |
Contact: |
|
|
