Miniaturi - Fulgi de zăpadă
Nu sunt niciodată pregătită pentru iarnă, deși nu e niciun secret că vine de fiecare dată. Se face brusc frig, ninge ca din senin, iarba încă verde îmbătrânește peste noapte și eu devin o palidă ființă zgribulită în frigida vreme lipsită de viață. Resemnată, protejată de căldura casei mă pierd privind cerul, șiragurile albe ce umplu orizontul, fulgii hieratici, aproape imponderabili plutind în voie, fără grijă și uit în cele din urmă cu totul neplăcerile practice ale întâmplării, zâmbesc copilărește și mă prind în joaca, în feeria, în lumea ei de basm.
Oricât de atent, ochiul meu limitat nu poate cuprinde irepetabilul spectacol al fiecărei ninsori. Pare aceeași piesă, aceiași actori, dar e mereu o altă poveste cu alte personaje și alte destine, deși cumva cu același final. Cum se poate crea la nesfârșit cu doar trei atomi și un fir de polen sau de praf? Cum se poate reinventa aceeași formă, un simplu hexagon, în infinite variațiuni? Cum se poate modela un compus anorganic prin însăși trecerea lui prin atmosferă, unic, ca o ființă complexă pe un drum inițiatic? Ce splendid domeniu de cercetare, ce incredibile meserii ar produce! Exeget al ontologiei fulgilor de nea, cercetător al structurii cristalelor imaculate, analist al creativității moleculelor de apă la temperaturi joase, critic al expresivității artistice a dantelăreselor de iarnă… Mi-ar fi plăcut o asemenea profesie sau poate nu e prea târziu să dezvolt o pasiune ca a lui Wilson Bentley, fermierul care a fotografiat, care a privit la microscop fulgii de zăpadă și căruia îi datorăm imaginile ce ne sunt azi atât de familiare.
Admirabile miniaturi ale naturii, dincolo de imaginație.
Am încercat cu toții să copiem, să decupăm modelele lor din hârtie și staniol, le-am înșirat în ghirlande decorative la ferestre sau în bradul de Crăciun, le-am lipit pe felicitări făcute în casă sau pe cutiile de cadouri lăsând limbajul lor inefabil ca un fragment de artă, ca o șoaptă sau ca o rună să ne înfrumusețe casa, să poarte mesajul nostru dincolo de cuvinte sau să scrie în jurnalul nostru personal.
Memorabil pentru mine rămâne uriașul fulg de zăpadă meșterit din carton și mult ‘sclipici’ împreună cu fetița mea mică pentru serbarea ei la grădiniță. Mult prea mare pentru cât era ea de minionă, bietul fulg atârna stângaci la gâtul ei, dar mândria cu care îl purta ca pe cea mai frumoasă rochiță, patosul cu care cânta și gesticula mă făceau să cred că devenise însăși Suzy the Snowflake, însuflețind-o cu toată personalitatea ei. De neuitat chipurile, glasurile acelor adorabile, inocente ”flori de gheață”, dintr-o suavă, proaspătă grădină, parfumând, mângâind cu tandrețe sufletele părinților și bunicilor din sală sau de pretutindeni.
Nu știu pe cineva care să nu fi fost fermecat de magia căderii fulgilor de nea, de hipnoza dansului lor la cea mai ușoară adiere de vânt, care să nu fi întins palmele să îi simtă reci tatuându-le pielea în formă de stele, care să nu-i fi gustat, să nu-i fi adunat în bulgări, în oameni de zăpadă sau în adevărate cazemate, care să nu-și fi lăsat urmele pașilor pe plușul moale al covorului lor.
Nu m-am bucurat însă niciodată de vreo zăpadă ca de cea dintr-un început de martie ce mi-a schimbat complet viața prin începutul alteia noi, atât de așteptate, de dorite, de iubite. Ningea cu fulgi imenși, ireali, de parcă erau petale de cireș când se năștea fetița mea (mare) și nu-mi puteam lua ochii de la fereastra ce da în curtea interioară a spitalului, de la ramurile copacului ce păreau în floare. Cădeau nefiresc de încet de parcă mi-ar fi lăsat timp să le înțeleg coregrafia sofisticată, să le admir frumusețea, de parcă ar fi vrut să mă învețe misterul așteptării, răbdarea însăși. Aveam răgaz să observ spațiile mari și totuși magnetice dintre ei, spații de vis, de reverie, de infinite posibilități. Efemer și eternitate într-o singură sclipire. Emoțiile mele hiperdimensionate (și ele) se hrăneau din splendoarea de afară, din puritatea ei, topindu-le în cele din urmă în probabil cele mai cristaline lacrimi de bucurie ce mi-au curs vreodată pe obrajii încinși de efort. E dincolo de sublim să ții pentru prima dată în brațe un copil de câteva secunde, pristin ca prima zăpadă ce va fi căzut vreodată pe un pământ neumblat.
Nu e întâmplător că sunt albi, că au formă de stea, că sunt echilibrul perfect al simetriei, că unesc în zborul lor cerul și pământul, că învelesc lumea în liniște, în tăcere, că acoperă nediscriminat munții și abisurile, că poartă în ei bucuria
copilăriei și speranța tainică a zilei de Crăciun…
Lăcrămioara Varga Oprea, Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 12/15/2021 |
Contact: |
|
|
