Buna guvernare, strategie de țară și odiseea P.N.R.R.
Ce învățăm din crize?
Liderii politici contemporani se întrec în
declarații despre învățămintele pe care le-au extras
din multiplele crize ale ultimului deceniu. Firește,
scopul lor este să ne convingă că numai ei ar putea
să ne ferească de răutățile pe care le-ar conține
următoarele crize. Dar omit să discute despre
inabilitățile pe care le-au dovedit în procesele
guvernării care trebuiau să gestioneze trecutele
crize. Sunt de acord și ei că numai o bună
guvernare poate rezolva favorabil crizele, dar nu
se avântă să ne argumenteze credibil ce înseamnă
o bună guvernare, măginindu-se la evocarea
continuă a nevoii de mai mulți bani, sporirea
numărului agențiilor guvernamentale, a
angajaților din instituțiile publice etc. Iar pentru a
se șterge din memoria publică insuccesele guver -
nărilor din recentele decenii este adus în prim plan
spectrul unei crize complexe a schimbărilor
climatice care ar prinde contur în lipsa unor soluții
realiste la amintita problemă internațională.
Liderii corporatiști au simțit că se tot
îngustează cadrul politic și legal care a dat
substanță mediului de afaceri croit de așa-zisa
“revoluție neoconservatoare” din ultima jumătate
de veac. Motiv pentru care au insistat asupra
obiectivului transformării crizelor în oportunități,
inclusiv prin atașarea celor mai importante
grupuri politice în demersul obținerii profitului și
numai profitului zonei private. Doar că în ultimul
deceniu s-a demonstrat faptul că insistența
guvernanței statale și corporatiste asupra realizării
bunurilor private a dus la diminuarea și chiar
obturarea bunurilor publice care, acum se vede
clar, vor crea piedici în amplificarea bunurilor
private. Iar situația de dezechilibru grav între cele
două componente ale construcției socioeconomice
este tocmai măsura dezinteresului, în
ultimele decenii, pentru o bună guvernare a
societăților și a comunității internaționale.
În cele 10 lecții pentru o lume postpandemică
(2021), Fareed Zakaria, după ce ne avertizează că
trebuie să ne punem centura de siguranță=prima
lecție, insistă să extragem din actuala criză
pandemică/socială/economică și chiar a politicii,
concluzia că ceea ce contează cel mai mult este
calitatea guvernării. Adevărat este că, de la
președinția lui Ronald Reagan încoace, lumea
capitalistă a tot repetat axiomatic sentința că
guvernul mai mult dăunează decât rezolvă
problemele societății. Doar că aceste probleme nu
sunt numai cele ale economiei și profitului
afacerilor, ci și infrastructura (transpost,
comunicații, energetică, mediu etc.), calificarea
forței de muncă, sănătatea publică, educația,
cercetarea, schimbările climatice și multe altele
care astăzi ne apar ca periculoase avertismente. Iar
Fareed Zakaria conchide: ”O bună guvernare
presupune o putere limitată, dar și linii clare ale
autorității”. Ceea ce, pentru cunoscutul autor
american, înseamnă acordarea autonomiei și
încrederii funcționarilor publici, capacitatea de
decizie și mai ales libertatea de a fi creativ-eficient
în folosirea minții. Referitor la piață și capitalism
impunându-se nevoia de adaptare a bunelor
practici la caracteristicile și aspirațiile propriilor
societăți.
Piețe, state și strategizare
Îmi stăruie în minte imperativul „liniilor clare
ale autorității”. Aceasta deoarece autoritățile sunt
acelea care trebuie să definească liniile clare ale
evoluției sociale și tot ele au obligația de a găsi
cele mai potrivite căi pentru atingerea
obiectivelor propuse de factorul tutelar al
autorității, respectiv cetățenii care mandatează
(prin vot) ocupanții funcțiilor publice decidente.
Pentru economiștii “clasici” și politicienii cu
anumite orientări “istorice”-din categoria laissez
faire,laissez passer-expunerea liniilor clare poate
suna a dirijism. Doar că astăzi capitalismul nu
mai are înfățișarea celui din sec.al XVIII-lea, ci
trebuie să opereze nu doar în context local, ci și
în condițiile interdependențelor complexe
globale. Tocmai de aceea, nu sunt puține cazurile
în care înseși piețele cer guvernelor normative
favorizante, adesea politicul punându-se în
slujba operatorilor de piață, câteodată
ajungându-se până la producerea de prejudicii
altor segmente ale societății. Și să ne amintim că
însuși Milton Friedman, propovăduitorul
libertăților fundamentale ale pieței, spunea
despre organizarea activității economice că
aceasta prezuma din partea guvernului nu doar
menținerea legii și ordinii, ci și garanția aplicării
contractelor convenite voluntar de către părți,
definirea drepturilor de proprietate, interpretarea
și aplicarea lor, precum și cadrul derulării
politicii monetare a statului, alocări de resurse
etc. Punând în relație capitalismul cu libertatea,
Friedman nu ezita să sublinieze că un factor
foarte important este “responsabilitatea guverna -
mentală”, ceea ce readuce în discuție rolul
autorității, amintit și de Fareed Zakaria.
Liderii politici din România post-1989 nu
au reușit să stabilească acele “linii clare” de care
a făcut caz Zakaria, competiționând neloaial
concepții de piață etatist-centraliste și ale
liberalizării confuze. Au început să li se
contureze vag după 1993, pe măsură ce se
asimilau în cultura politică autohtonă criteriile
de aderare la Uniunea Europeană. Într-o carte
publicată sub coordonarea profesorului Michael
Mandelbaum, în 1993, fără dovezi că ar fi fost
receptată de leadershipul românesc, dar și din
alte țări, se arăta limpede că tranziția postcomunistă
în Europa Centrală și de Est, bazată
pe așa-numita “distrugere creativă”
(J.Schumpeter), risca să evolueze către o “vale a
lacrimilor” (R.Dahrendorf). Grupul econo -
miștilor și analiș tilor politici care au contribuit la
acel volum atenționau că pentru o tranziție de
succes în regiunea amintită, deci și în România,
era necesară elaborarea unei strategii solide,
însoțită de politici adecvate și de o angajare
guverna mentală credibilă și neezitană. Tot în
1993, Paul Krugman a reeditat o lucrare despre
“noua economie internațională”, argumentând
nevoia de gândire strategică în activitățile
economice, atît la nivel de companii cât și
guverne. Decizia înaintării aplicației pentru
solicitarea aderării României la Uniunea
Europeană (1995) s-a luat doar având în vedere
aspirațiile politice și socio-economice de
apropiere de Occident și nu prin promovarea unei
atitudini active de pregătire sistematică a
economiei și societății românești pentru o astfel
de întâlnire cu civilizația Vestului. Doar în anul
2000, pentru a dovedi determinarea participării la
programul ONU de dezvoltare și a începerii
negocierilor de aderare la Uniunea Europeană,
guvernul Isărescu a elaborat prima planificare
strategică națională post-1989 privitoare la
dezvoltarea economică a României pe termen
mediu.
Strategia Isărescu
Pentru realizarea acestui document strategic,
premierul Mugur Isărescu a constituit o “comisie
de fundamentare” la care au participat nu doar
reprezentanți ai guvernului, dar și ai partidelor
parlamentare (de la guvernare și opoziție), patro -
nate, sindicate, ONG-uri cu preocupări socioeconomice,
organizații profesionale, precum și
un număr apreciabil de experți/specialiști din
sectoarele economice și ale vieții publice, din
universități și Academia Română. Așa cum se
exprima documentul amintit, obiectivul funda -
mental al respectivului demers a fost realizarea
unei strategii pentru “crearea unei economii de
piață funcționale, compatibile cu principiile,
normele, mecanismele, instituțiile și politicile
Uniunii Europene”. Aceasta se întâmpla la peste
un deceniu după schimbarea din decembrie 1989,
la cinci ani după solicitarea oficială a guvernului
României de a adera la Uniunea Europeană și
după ce statul român a deschis negocierile de
aderare la Uniunea Europeană!!!
La numai câteva luni după elaborarea acelei
strategii naționale, despre conținutul căruia nu
comentăm acum, alegerile generale din România
au adus la guvernare o formațiune politică
diferită, care fuseseră în opoziție în perioada
redactării acelui document strategic. Știu din
experință directă că la Bruxelles se estima ca noul
guvern să respingă „Strategia Isărescu”, iar
România să navigheze în contextul european tot
conform „obiceiului pământului”=vom vedea ce
se întâmplă și apoi vom acționa. Noul guvern de
la București a replicat însă că menținea toate
angajamentele europene și internaționale ale
României, inclusiv strategia națională de
dezvoltare înaintată de guvernul precedent,
desigur cu adăugirea de amendamente generate
de mersul vremii. Mai mult, a propus un
consistent program pentru pregătirea aderării la
Uniunea Europeană și NATO, a elaborat o
strategie a negocierilor de aderare, iar pe măsura
avansării în procesul de negociere cu Bruxelles a
realizat și strategii sectoriale care să armonizeze
evoluția economico-socială și politicile publice
din România cu legislația, politicile europene și
dezideratul ajungerii la economia de piață
funcțională. Este demn de menționat că guvernul
Năstase a continuat să implice în elaborarea
strategiilor naționale toate partidele parlamentare
și partenerii sociali, mediile civice și academice
etc., la fel procedând și în definitivarea
documentelor de poziție pentru negocierea
aderării la Uniunea Europeană. Aplicând astfel de
strategii naționale și prin racordarea la politicile
și practicile Pieței Interne, economia românească
a înregistrat nu doar o creștere spectaculoasă
(peste 8%, în 2004, adică dublu față de estimarea
Strategiei Isărescu), dar s-a îndreptat pe calea
dezvoltării durabile. Și a oferit argumente
parteneriale serioase NATO și Uniunii Europene
pentru decizia favorabilă aderării României la
respectivele organizații euro-atlantice.
„Văzând și făcând”
Spre deosebire de scurta perioadă a primilor
ani ai noului mileniu, după 2004 evoluția
României a reluat vechea calea a lui „văzând și
făcând”, nepregătind o strategie post-aderare în
care să clarifice modul în care va intra în
politicile integrării europene, iar strategiile
solicitate de Comisia Europeană (convergență,
dezvoltare rurală etc.) au fost mai degrabă
documente birocratice pe care nu le-a aplicat nici
guvernul României. Este celebru cazul așanumitelor
strategii privitoare la pregătirea țării
pentru intrarea în zona Euro care au avut doar
soarta evitării implementării lor în procesul
guvernării și a continuării căii de dezvoltare
durabilă. Mai mult, guvernele românești post-
2004 s-au remarcat printr-o abordare partinică a
evoluției socio-economice a României, adesea
chiar Comisia Europeană fiind complice la
nerespectarea de către liderii din București a
angajamentelor asumate de România ca stat
membru al Uniunii Europene. Ceea ce a dus la o
degradare a vieții publice românești și un nivel
de dezvoltare a țării care i-a îndemnat pe foarte
mulți dintre cetățenii români să caute beneficiile
integrării europene în alte state membre ale
Uniunii. Nici inițiativa din 2016 a Președinției
României de a elabora un Proiect de Țară care să
propună un cadru de evoluție pe termen mediu și
lung, să demonstreze instituțiilor europene și
statelor membre ale Uniunii Europene un
angajament partenerial, asumat de întreaga
Românie, pentru participarea la procesul
integrării europene și răspunderea responsabilă
la provocările mediului internațional, nu a fost
dusă la îndeplinire. Ceea ce arată că liderii
României au refuzat să asume o gândire
strategică în procesul guvernării, în cei aproape
15 ani de când România este stat membru al
Uniunii Europene, preferând să lase evoluția
societății românești la voia întâmplării, fără
liniile clare pe care cetățenii români, mediile de
afaceri și partenerii europeni și internaționali le
așteptau în vederea unei mobilizări a forțelor
productive naționale pentru înscrierea pe o cale
de dezvoltare durabilă a României. O greutate
aparte au simțit antreprenorii și investitorii
autohtoni și străini care nu au avut un sprijin
măcar orientativ în gestionarea afacerilor, ceea
ce i-a obligat la o activitate determinată doar de
timpul prezent și supraviețuire în piață, fără
șansa proiectării unor aranjamente de durată și în
corelare cu aspirațiile naționale și locale. Iar
rezultatele unei astfel de conduite se văd astăzi
în nivelul de trai și starea de spirit a cetățenilor
români, în modul deficitar al funcționării
instituțiilor statului, turbulențele frecvente ale
piețelor, mediocritatea politicilor publice și felul
în care din palatele bucureștene și județene ale
guvernării se răspunde gravelor provocări ale
Uniunii Europene și Sistemului Internațional, de
efectele acestora depinzând și crearea bunurilor
publice atât de trebuincioase unei vieți demne a
fiecărui cetățean.
Odiseea P.N.R.R.
În astfel de circumstanțe românești a apărut
pe agenda guvernamentală de la București
solicitarea Uniunii Europene de a se elabora un
Program Național de Redresare și Reziliență
(P.N.R.R.). Un astfel de program național ar fi
trebuit să fie un răspuns local (național) la situația
critică generată de pandemie, în conformitate cu
propria strategie de țară. Fără a intra în detaliile
rememorării consecințelor amintitei pandemii,
vom sublinia doar că Uniunea Europeană a venit
cu o strategie de reacție pentru redresare și, în
același timp, a propus folosirea contextului
multiplelor crize socio-economice pentru a
construi oportunități de relansare a economiilor
și societăților statelor membre. Meritoriu a fost
faptul că Bruxelles-ul a reușit să procure și
finanțare pentru a începe aplicarea respectivei
strategii, a oferit guvernelor statelor membre
mecanisme și instrumente pentru a se porni
relansarea cu și pentru generațiile prezente și cele
viitoare de cetățeni europeni.
Calitatea guvernării în România a fost
pregnant expusă negativ tocmai în această
perioadă de pandemie. Faptul că sistemul sanitar
a fost mai tot timpul în stare de colaps și
pierderile uriașe de vieți omenești în contextul
pandemic au creat o psihoză publică învecinată
cu disperarea. Ceea ce nu putea aduce aprecieri
la adresa guvernării. Trăirile populației
României au fost bulversate și de lipsa soluțiilor
în fața unui pericol public la sănătatea cetă -
țenilor. Amenințările asocierii la criza pandemică
a unei zguduitoare crize economice au primit
doar răspunsuri parțiale din partea guvernului și
autorităților locale, ceea ce a dus spre paroxism
efectele unei crize sociale. Astfel că oferta
Comisiei Europene a venit ca o mană cerească
pentru români, ca un colac de salvare în vârtejul
turbulențelor accentuate chiar de neputința
instituțiilor statului român și ineficiența
politicilor publice naționale și locale.
Faptul că elaborarea și aprobarea P.N.R.R.
de către guvernul României a însemnat o
adevărată odisee, cu multe neclarități, scandaluri
și avertismente locale și europene, a convins și
mai mult populația țării că lipsa bunei guvernări
a devenit una dintre cele mai mari amenințări la
integritatea, autonomia și existența națiunii
române. S-a evidențiat cu tușe negre faptul că
partidelor politice românești le lipsește cultura
abordării strategice în procesul de guvernare.
Faptul că după obținerea aprobării Consiliului
European de a fi semnat Tratatul de Aderare a
României la Uniunea Europeană (sfârșitul anului
2004), guvernele de la București nu au mai
întreprins vreun demers de dezvoltare strategică
a țării a slăbit și mai mult fragila capacitate
administrativă a statului și abilitatea predictivă a
antreprenorilor autohtoni de a face față
presiunilor concurențiale de pe Piața Unică și
turbulențelor repetate de pe piețele interna -
ționale. Iar gesturile guvernamentale de a privi
superficial o eventuală implicare a celor mai
semnificativi parteneri sociali în elaborarea
P.N.R.R. a diminuat încrederea societății în
bunele intenții guvernamentale. Aceasta cu atât
mai mult cu cât încă de la primele inițiative de
raportare la proiectul P.N.R.R s-a preferat
ducerea dezbaterii publice doar către exprimări
electoraliste și chiar dogmatist-partidiste
(inclusiv în interiorul alianței formațiunilor
politice aflate la guvernare). Nu au fost implicate
în acest demers toate partidele parlamentare, iar
consultările publice s-au realizat doar de formă
și sub presiunea mediilor politice europene, ceea
ce a lăsat o pată cețoasă asupra transparenței
procesului de elaborare a unui document public
guvernamental, stare acuzată inclusiv în
interiorul partidelor aflate la guvernare. Și nu au
lipsit, în ultima vreme, chiar solicitări de
rediscutare a P.N.R.R. cu Comisia Europeană.
Aceasta într-o etapă în care proiectul P.N.R.R.
înaintat de guvernul României a trecut prin
procedurile de analiză, rectificări și aprobări ale
instituțiilor europene, așteptată și stringentă fiind
elaborare normelor interne și proiectelor de
aplicare a acelui program pentru ca el să-și arate
efectele pozitive și în societatea românească.
Ceea ce demonstrează iarăși și iarări incapa -
citatea actorilor guvernării românești de a se
înscrie în circuitul creat de relațiile parteneriale
integraționiste și procesul decizional în Uniunea
Europeană. Înfățișând o imagine așa cum
exprimă o zicere din popor: ”ca la noi, la
nimenea!”
Modul cum a reacționat statul român la
propunerea și solicitarea de a se întocmi un
Program Național de Redresare și Reziliență,
circumscris unei strategii de dezvoltare a Uniunii
Europene, ne-a arătat că autoritățile și actorii
politici contemporani din România încă nu sunt
deplin convinși (poate nu sunt nici capabili!) să
se înscrie în procesul integrării europene, așa
cum Țara a dorit și s-a angajat prin Tratatul de
Aderare. Desigur, această conduită neadecvată
este o consecință a evoluției stărilor interne din
țară și nu trebuie să încetăm a o spune răspicat.
Dar, personal, am motive să afirm că respectivul
comportament al liderilor politici din țară,
subliniind îndeosebi lipsa bunei guvernări, a fost
agreat și uneori chiar încurajat de factori politici
de la Bruxelles, adesea și de unele instituții
europene care aveau datoria să vegheze la
corecta aplicare a Tratatelor Uniunii Europene.
Cu toate aceste dificultăți, este cazul să insistăm
a arăta că, în perioada imediat următoare,
guvernele României vor fi nevoite să adopte
schimbări calitative fundamentale de operare
pentru o aplicare rapidă și eficace a P.N.R.R. și
să-i găsească acestui scop un loc potrivit într-o
strategie de dezvoltare durabilă a țării, de la care
ar fi trebuit, în drept și în fapt, să pornească
elaborarea respectivului document.
În orice caz, din 2026, când se va evalua eficiența P.N.R.R.,s
unt convins că vom fi obligați la consemnarea
constatării că e mai potrivită o abordare
strategică prin prisma bunei guvernări decât ceea
ce guvernul României a arătat în ultimii ani =
”ca la noi, la nimenea!”
Și poate că, în sfârșit, vom intra pe drumul care duce la
NORMALITATE
Prof. univ. dr. Vasile Puscas
|
Prof. univ. dr. Vasile Puscas 12/12/2021 |
Contact: |
|
|
