Lectia clipei
Se spune că fiecare om întâlnit în viață e o lecție sau o binecuvântare. Că nimic pe lume nu ar fi întâmplător. Privind retrospectiv, ne trezim spectatorii propriilor experiențe, ce vin fără să bată la ușă, fără să întrebe, fără să ceară voie. Ne aflăm puși în situații inedite ori total nepotrivite cu structura noastră interioară. Înțelepciunea, care ne ajunge folcloric ori virtual, este, până la urmă, baza umanității, însetată să se uite peste umăr, neputându-se, totuși, opri din dezastrele spre care își îndreaptă pașii. Nu poți învăța decât din propria experiență. Ai datoria să te arzi ca să te știi feri de foc. Sigur că nu ești de acord, pentru că doare. Țipi cât te țin rărunchii: de ce eu? Ecoul strigătului se dizolvă în norii suferinței comune, aduce ploaie, soare, curcubeu. Cu alte cuvinte: iertare. Și lumea e un cerc imens, o perfecțiune imperfectă: creație.
Totul e chimie. Pământ ești și pământ te vei întoarce, lut de lângă izvor. Tămăduitor și dătător de viață. Mediu pentru microorganismele care se multiplică și construiesc lumi, cărămidă peste cărămidă. Le lipesc cu iubire sau cu ură. Ura este un liant la fel de bun ca dragostea. Cele două forțe de neoprit dincolo de noi. Echilibrul simetriei. Yin și yang. Plus și minus. Noapte și zi.
Suntem filosofi întâmplători ai propriilor noastre vieți, pentru că perimetrul în care trăim este cel mai important, dintr-un singur motiv: e al nostru. Ne construim ego-ul de mici, cei mai deștepți cedează și cei mai bogați par cei mai umili. Suntem guvernați de legea junglei în fiecare domeniu: artă și business, școală, job, chiar și familie. Leul conduce turma, ceilalți îl urmează. Personalitatea substituită adesea cu tupeu devine regină, devine cuvânt, devine sunet, devine putere.
Construim de când ne ridicăm pe verticală. Începem cu piese de lego și sfârșim prin cărămizile puse la baza unei case pe care o personalizăm ca să devină cuib, îi umplem cu amintiri fisurile, ca să nu intre vântul, dar ies anii și ne trezim că putem număra pe degetele de la o mână câte răsărituri am respirat fără griji. Apoi naștem un copil și plantăm un pom. Toate le facem în grabă pentru că în spatele minții știm că fericirea nu e un modus vivendi, ci o clipă trecătoare. O vânăm cu arcul și săgeata nerăbdării. Vrem să o ținem prizonieră. Însă colivia are zăbrele, iar ea știe să fugă, să evadeze, să dispară ca și cum n-ar fi fost. Dar se întoarce la fiecare Crăciun. Atunci împodobim casa, ne bucurăm de Nașterea Mântuitorului și facem suma împlinirilor noastre. Festiv aprindem focul în șeminee și românește ne parfumăm casa, cu aromă de sarmale și cozonac. Rar cuib de român, care nu se îmbracă tradițional și gospodărește la marile sărbători.
Ne vin prietenii și copiii la masă, ne zbârnâie calculatoarele – punți improvizate, de opt mii de kilometri, între Canada zilelor noastre și România noastră din trecut – iar bradul de Crăciun clipește înțelegător. Românul e mai bun, mai răbdător, mai permisiv. Deși e frig, inima lui se topește în muzica blândă a colindelor, în amintirile copilăriei lui paradisiace. Și toate dorurile par a se alinia soldățește și a sta la masa festivă și sub bradul arogant, cu vârful până în tavan și cu poalele pline de cadouri frumos împachetate.
Gândul nostru merge înspre credință, înspre cei mai puțin norocoși decât noi, înspre cei ce nu mai sunt.
Vin sărbătorile, vin, dragi români!
Sărbători minunate să aveți! Liniște și sănătate! Iar gândul să vă fie împodobit de bucurie, ca bradul de Crăciun.
Em Sava, Toronto
|
Em Sava, Toronto 12/12/2021 |
Contact: |
|
|
